Examen cu BB (IX). Ajutorul miraculos al unui funcționar nebun pentru un Don Quijote sufocat de chador și cu visele furate

Înnebunită de furie de situația din Iran (unde cenzura face aerul aproape irespirabil), ca să nu uit și în semn de empatie cu suferințele a milioane de femei de acolo, port încă (mai mult în casă, ce-i drept) vălul lung, negru, care acoperă integral corpul – chador. Mi-e rușine să deschid internetul când alții (inclusiv din familia soțului) nu au acces, mi-e rușine să dau jos chadorul chiar și acasă, mi-e rușine să ating orice altă persoană (inclusiv pisica). Soțul turbează și el de furie, nu înțelege de ce mă port așa. Când vin acasă mama și fi-miu, deși nu i-am văzut de mai bine de trei săptămâni, nu-i pup și nu-i îmbrățișez. Fără contacte! Așa e în Iran. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Am impresia că, în ciuda micilor mele rebeliuni din Iran (adică jacheta descheiată, o șuviță de păr la vedere din jihab, părul descoperit în mașină), Big Brother m-a făcut varză de data asta.

Cât fac 2+2? Să numărăm pe degete, să vedem. Nu, că asta îmi aduce aminte de O’Brien. Să calculăm după mucurile de țigări din scrumieră. Nu, că intru în panică: parc-ar fi Burj Dubai sau, cel puțin, turnul Milad din Teheran. Să socotim poate cu bețișoare, ca la școală. Vai, cuvântul ”școală” îmi dă frisoane. E al naibii de greu. Dacă aș avea de rezolvat o limită sau o integrală (deși nu mai țin minte nimic la mate), nu mi s-ar părea tot atât de complicat. Cu cât e mai simplu calculul, cu atât e mai dificil de aplicat. O baie în Ataraxia? Și pe fundul oceanului, pe Gliese, se respiră mai bine ca pe pământ. Dar nu mai vreau, nu e suficient și, în plus, nu vreau să fug și să petrec când atâția oameni suferă pe pământ. Nu e corect. Dar ce e corect? Să mai încerc să-mi suflu șuvița, să mă relaxez, să trag de timp? Nu pot, o acoperă chadorul. Aeeer! ”Let me breathe”, Big Brother! Ia-mi sacul de gunoi de pe cap. Poate-mi aduce Promy aer la doză de la chinezi, mai nou se vinde și așa ceva din cauza poluării ( DRAMATIC: Din cauza poluării, în China a început să se vândă aer la doză ), poate e vreo ofertă specială... Dacă îmi cumpără 20 de doze (5 bonus), o să pot respira? Nu, nu cred că-și mai face ceva efectul... Și, oricum, nu prea mai e nimic de făcut. Promy, ia-ți aerul înapoi! E doar o prostie chinezească... Nici presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese nu e bun de nimic, m-ai mințit, m-ai înșelat, le-ai furat chinezilor aerul. Așa ești tu. Bine ți-a făcut Zeus. Nu mă iei în serios. Meriți să te întorci pe Elbrus. Stai să vezi ce-or să-ți facă chinezii că le-ai furat aerul, comparativ cu ei Zeus e mic copil. Și uite-mă și pe mine complice la furt, am făcut împreună trafic de aer, iar eu am consumat aerul chinezilor. Nici măcar nu ai bon. L-ai furat. Chinezii ne vor găsi și pe Gliese, ce crezi tu? O să ajung și eu nemuritoare ca tine – cu organele vândute (mai ieftin decât o doză de aer) și expuse la Muzeul Antipa, la ”Human Body” încă cel puțin o mie de ani de acum încolo.

Big Brother, m-ai zăpăcit și mi-ai furat visele. „Master of Puppets / I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me / You can’t see a thing / Just call my name ‘cause I’ll hear you scream / Master / Master ”  Master of Puppets – Metallica . Sunt un Don Quijote castrat, fără vise. Chadorul ucide visele. Un Don Quijote orb. Nu mai văd nimic pe sub chador. Sabia mea e doar o bucată de plastilină storcită.

Big Brother, cred că m-ai învins. Da, uite, recunosc asta. Ia-mi sufletul, dacă vrei, dacă a mai rămas ceva din el, ți-l încredințez. 2+2 fac cât vrei tu. Big Brother zâmbește ușor, aproape prietenos. ”Smiling face”. Apoi, cu același zâmbet întipărit pe față, mă aruncă într-o trapă cu semnul de ”Recycle Bin” desenat pe ea. Mă prăbușesc în abis. Alice (cu chador) în Țara Zombie-lor cu ”smiling faces”. Mă prăbușesc în gaura fără fund, dar nu văd nimic, chadorul îmi acoperă fața. Fața umană? Ce glumă proastă! Nici nu vreau să mai văd nimic. Aterizez într-o groapă de gunoi. Mirosul pestilențial mă amețește și mai tare. ”Rape me... waste me, my friend”. La gunoi, direct. Nu mai ai nevoie de mine, de sufletul meu, odată ce ți-am cedat. Și ce suflet mai e ăla? Zombie au doar corp, nu suflet. La gunoi cu mine. Așa merit. Sunt un gunoi. Încă unul nereciclabil. Gata, încă un caz rezolvat și clasat pentru tine, Big Brother. Nu mai prezint interes pentru tine. Mă afund în grămada de gunoi, fără să scot un sunet, fără să fac cea mai mică mișcare, fără să schițez cel mai slab gest de protest. Nici nu-mi mai pasă. Am mai mâncat căcat. Poate că m-am obișnuit. Stai puțin, Big Brother, nu am zis că o să curăț măcar puțin din gunoiul ăsta al tău? Vai de mine, ce am făcut? Ți-am cedat? I-am trădat pe Promy și pe Iisus? Am spus că 2+2 fac cât vrei tu? Nu, nu trebuia. Dar acum e prea târziu, am spus-o deja. Mă zbat printre mormane de resturi alimentare putrezite, cutii și pungi râncede și soioase, scursori fetide și excremente. Help, Jesus, help! Help, Promy, help! Nimic. Parcă sunt morți. Poate că eu i-am ucis când i-am trădat. Poate că zac și ei în grămada de gunoi, undeva departe, fără să mă audă, iar eu i-am aruncat acolo, nu Big Brother. Dar ei sunt nemuritori. Help, Promy, help! Help, Jesus, help! Nimic. Absolut nimic. Degeaba strig acum. Totul pare pustiu, fără sens. 2+2 fac cât vrei tu, Big Brother. Toate proiectele au înghețat. Totul e mort.

Ce-am făcut? V-am trădat pe voi doi care m-ați ajutat și m-ați salvat de atâtea ori până acum? V-am omorât, și, cu ocazia asta, mi-am distrus ultimele resturi de umanitate? Cum am putut să fac asta?! Dacă nu știam ce să spun, dacă eram iar în stare de șoc și de confuzie, nu trebuia să-i spun nimic lui Big Brother sau, cel mult, ”Supercalifragilisticexpialidocious” sau ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Îmi pare atât de rău, v-am dezamăgit atât de tare, ceva s-a frânt în mine și cred că și în voi... Iertați-mă, nu eram eu când am i-am spus lui Big Brother că 2+2 fac cât vrea el. Păi, dacă nu eram eu, de ce îmi cer iertare? ”There’s someone in my head, but it’s not me”. Brain Damage – Pink Floyd . Altcineva i-a spus lui Big Brother, nu eu. Parcă eram posedată. Poate mă bântuiau fantomele. Cum așa? Iar dau vina pe fantome? Poate că totuși nu eram cu totul altcineva și trebuie să-mi asum răspunderea. Nu, nu merit să mă iertați, dar îmi cer, totuși, iertare. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit. Din ochii uscați și arși izbucnește un șuvoi de lacrimi. Dintr-o dată, pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese se activează mesajul: ”From crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile. With love”, iar presse-papierul își recapătă puterile. Mă înalț în zbor din grămada de gunoi. Promy se ridică și el, îl văd în depărtare. Plutesc către el și ne înălțăm amândoi în lumină.

Știi, Ile, îmi spune Promy, și eu am fost într-o stare de șoc. Nici nu înțelegeam ce se întâmplă, iar, când am înțeles, mi-a părut rău că am înțeles. Nu mă așteptam de la tine. M-ai făcut să sufăr foarte tare. Pentru câteva momente, mi-am pierdut toate puterile, puteai să strigi mult și bine. Da, puterea noastră e foarte mare, dar e și într-un anumit fel fragilă pentru că izvorăște din dragoste. Nu din ură ca la Big Brother. O singură trădare și totul se poate prăbuși. Și ai zis că eu nu te iau în serios? Nu eu nu te iau în serios, ci tu nu te iei în serios.

Să spui că ”2+2 fac 4” înseamnă adeseori depășirea limitei admise de sistem, căderea în hybris ca în tragedia antică. Alternativele sunt următoarele: sclav mâncător de căcat în mlaștină vs. erou tragic. Dar e atât de greu să spui că 2+2 fac 4 când toate planurile tale sunt date peste cap, viața ta se face praf și pulbere, te confrunți la nesfârșit cu haosul, absurdul, nebunia și tot tu ești etichetat drept ”nebun”! Și totuși trebuie să o spui. ”Forget domani”.

”All apologies”, Big Brother! All apologies – Nirvana .

Pune-mă-n lanțuri, Big Brother! Izbește-mă cu capul de Zid! Dă-mi 8500 de bice la fund (sau câte trebuia, am pierdut șirul)! ”Rape me, my friend!” Pune-mi sacul de gunoi pe cap! Nu-mi pasă. Ba dimpotrivă, mă exciți, mă stimulezi, mă impulsionezi să nu renunț. Încă mai respir. Pentru fiecare vis furat, voi crea alte zece. ”Tot ce nu ne omoară, ne întărește”. Iar dacă ne omoară, nu-i nimic, vom învia. Și, dacă nu vom învia, ce dacă? Mare pagubă! Toate Zidurile se prăbușesc până la urmă. Chiar principiul II se întoarce împotriva lui însuși.

Într-o dimineață, în timp ce eram la toaletă, aud bubuituri în ușă. Am uitat să spun: urăsc soneriile, piuiala lor stridentă mă scoate din minți la fel de tare ca și sunetul telefonului fix sau ca tonurile de apel presetate, nepersonalizate ale telefoanelor mobile. Până când voi găsi o sonerie cu Nirvana sau Rahmaninov, mai aștept. Bătăile în ușă sunt mai suportabile. Bubuielile continuă. Cine știe, poate că e un băiat care strânge fonduri pentru o fundație, un operator de interviu sau gunoierii. De ce să mă deranjez de la o treabă așa de importantă? Bubuiturile continuă, tot mai puternice și mai insistente. Cine-o fi? Doar n-o să mă întrerup tocmai acum, nu-i nimic, o să renunțe. Dar bătăile în ușă nu se opresc, ci, dimpotrivă, se întețesc de se zgâlțâie tot blocul. Ia te uită! Să mă duc să văd cine e. Mă spăl repede pe mâini și, nepieptănată și în pijama, dau fuga la ușă. Mă uit pe vizor. Un nene cu aspect de administrator la ușă. Dar ce să caute la mine? Să întreb totuși, să verific.

Cine e? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Poftim? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Rămân siderată. Îmi alunecă chadorul de pe cap. Nu sunteți doamna profesoară Todoran? Încep să procesez, e în legătură cu plângerea. Ba da, eu sunt, mă rog, eram... doamna profesoară, poftiți înăuntru. Din fericire, chadorul cade undeva pe jos pentru că, altminteri, aș fi uitat de el și l-aș fi primit pe domnul comisar cu chadorul pe mine. Domnul comisar-șef intră în casă. Are o înfățișare prietenoasă și nu poartă uniformă. O cafeluță? Nu, am băut deja la birou. Nu ați depus dvs. o plângere legată de acordarea unor note la Ministerul de Interne? Ba da, dar nu la Ministerul de Interne, ci la Ministerul Educației, la Consiliul de Etică (ANCS), la Universitatea Ecologică și la comisia prezidențială de profil. Atunci una dintre aceste instituții ne-a dat nouă mai departe plângerea. Mă uit la comisar și mai uluită ca mai înainte. Cineva dintr-unul dintre ”comitetele și comițiile” unde am depus sesizarea a redirecționat-o către poliție? Sunt din nou în stare de șoc, de data asta pozitiv. Cred că e prima oară când primesc feedback pozitiv de la autoritățile din România. Incredibil, cineva s-a comportat responsabil și a dat plângerea mai departe către poliție. Cineva dintr-o instituție publică și-a făcut datoria. Un miracol! Ia uitați, am ajuns să ne minunăm când cineva își face datoria. Asta ar fi trebuit să fie ceva normal, obișnuit. Nu și în lumea lui Big Brother. Pentru mine e un miracol și-i mulțumesc persoanei respective și lui Dumnezeu. Comisarul, la rândul lui, e la fel de uimit ca și mine: e prima oară când vede o astfel de sesizare, n-a mai primit până acum, lumea se teme. E, pentru toate există un început. Comisarul mă roagă să scriu repede o declarație în care să susțin poziția asumată în sesizare și, totodată, să cer declanșarea anchetei și sancționarea celor vinovați. Durează câteva minute, mă ajută el s-o completez. Dacă mai e nevoie de ceva, îi voi sta la dispoziție comisarului, inclusiv cu materialele și probele pe care le dețin.

Peste câteva zile primesc un plic de la Administrația Prezidențială. Misterul funcționarului public responsabil se clarifică: cineva de la comisia prezidențială pentru educație și cercetare a citit sesizarea și a redirecționat-o către poliție. Ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să intre în competențele lor, la comisia prezidențială trimisesem mai mult orientativ, să știe și ei, ideea a aparținut unei prietene bune. Ce idee genială! Ia te uită de unde sare iepurele... Iepurașul de Martie, ăla Nebunu’ (din ”Alice în Țara Minunilor”). Mulțumesc, Iepurașule de Martie! Supercalifragilisticexpialidocious! Supercalifragilisticexpialidocious – Mary Poppins .