Examen cu Big Brother (38): O lecție pentru talibani: terapia pariziană

În continuare, mă străduiesc să combat insomniile și depresia nu doar cu povestea pterodactilului Popescu și cu propriile mele planuri (ce am, îmi fac planuri?) privind țara mea, Stracciatella, ci și cu jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” ori cu terapia pariziană. Aceasta din urmă nu are nevoie decât de un ingredient special: parfumul Chanel no. 5 – clasic, seducător, deopotrivă persistent și fin, ușor extravagant, însă fără urmă de vulgaritate, un amestec subtil de forță și delicatețe. Acum e și el pe cale de dispariție și, cu atât mai mult, ar trebui savurat: U.E. sancționează parfumuri, nu pe Țarul Putin sau Statul Islamic. Terapia pariziană presupune ca, după duș, să te îmbraci exclusiv cu parfumul Chanel no. 5 și să aștepți partenerul. Nu-ți trebuie răbdare titanică pentru asta, parfumul îl va aduce în câteva secunde. Va sosi plutind ca Tom și Jerry când simt mirosul îmbătător de cașcaval sau de brânzică (iar cașcaval și brânzici?). Restul vine de la sine. Va fi ca la Paris. Totul de vis. Desigur (sau, cel puțin, probabil), acesta nu este un drum spre o fantasmatică, iluzorie Mecca sau Shangri-La, nici vreun refugiu în Utopia, în Califatul islamic sau chiar în țara mea, Stracciatella.

Mai țineți minte insula din filmul lui Stan și Bran, ”Utopia”, unde niște paria, niște loseri respinși de societate, încearcă să construiască o lume perfectă, fără discriminare, fără legi și fără taxe, unde toți să se simtă acasă? Culmea, Bran e în film un paria, deși a moștenit o avere de milioane de dolari... căci aceasta se duce toată pe taxe. L-a învins sistemul, logic, nu? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Îi rămâne doar o mică insulă drept moștenire unde se decide să meargă împreună cu Stan, să nu mai știe nimic de lumea asta rapace și injustă. Celor doi li se alătură un tânăr aventurier (care se săturase de munca de jos, de șefi și de sarcini absurde) și un om fără țară, un câine de pripas (care-și petrecuse viața în containerele vapoarelor și pe care nicio țară nu vroia să-l adopte). Aceștia nimeresc însă, din greșeală, pe altă insulă (bogată în rezerve de uraniu). În scurt timp, apare pe insulă și o femeie, o actriță care fugea de căsătorie și de convențiile vieții sociale, dar ea se integrează bine în grupul primilor veniți.

Surprinzător, grupul funcționează excelent până la sosirea ”invadatorilor” care doresc să trăiască și ei într-o țară fără discriminare, fără legi și fără taxe. Bulversați de potopul ”invadatorilor”, cei cinci recurg la primele tentative de a reglementa situația (pentru evita alunecarea ”țării” în haos) și, astfel, produc și lansează propriile legi. Din păcate, reacția de respingere este puternică, cei cinci temerari sunt condamnați la moarte, însă eroii noștri reușesc până la urmă să fugă. Omul fără țară ajunge din nou în container, actrița se mărită, aventurierul își pierde visele, ascultă iar de șefi absurzi și face muncă de jos pe nimic, în timp ce Stan și Bran se refugiază pe insula reală, proprietatea lui Bran. În sfârșit, acasă! O, da, numai că nu mai îi aparține lui Bran, statul a rechiziționat-o pentru neplata la termen a unei taxe de moștenire. Previzibil. Nu trebuie să fii baba Promida ca să ghicești viitorul, și, totuși, nu vrem să credem. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Cu ajutorul terapiei pariziene, eu mă relaxez, iar Promy ajunge curând să se simtă acasă, pe Pământ și să redescopere paradisul, dacă nu în Vamă, măcar în patul nostru sacru. Grație acestei terapii, Promy evoluează mult mai rapid, în doar câteva zile (față de săptăluni și ani mai înainte), de la starea de ”Taci and don’t touch” (când se află în grevă (nud sub chador), nu vorbește cu nimeni și nu vrea să se apropie nimeni de el) la cea de ”Taci and touch” (când se simte un gunoi  nereciclabil și cere să fie tratat ca un jeg, inclusiv de mine) și apoi la cea de latin lover parizian. Jur că e așa pe Mecca, ă, pardon, cred că iar mă posedă Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Jur pe constituție, democrație, stat de drept și Maretti cu pizza. Chiar acum e în grevă, nud sub chador, și strigă:

– Taci and don’t touch!

– Vrei să faci o mică grevă nud sub chador, Promy? Îți dau un sărut prin el... Așa nu te ating.

– Taci, Ile!

Tocmai atunci, Her intră în sufragerie, călcând apăsat de se zgâlțâie podeaua. Poartă blugi albaștri, tociți și rupți la genunchi, iar părul lung, blond, bogat îi curge în valuri pe spatele lat și puternic. Tenul proaspăt bronzat (natural) îi strălucește de sănătate. Scanează atent sticla de suc (fresh bio de portocale roșii) de pe masă, își umple un pahar și îl bea pe nerăsuflate. Apoi se apropie tiptil, în vârful picioarelor, de ghemotocul negru din colțul camerei și zâmbește cu o anumită superioritate olimpiană, și, în același timp, tandru și înțelegător:

– Prietenul meu vrea cumva un sărut gay salvator prin chador? A venit chiar acum blonda de la Chippendales să-ți dea un sărut gay, pasional, prin chador, intervine Her, privindu-l galeș cu ochii lui mari, albaștri, languroși.

– Taci, Her! And don’t touch! Nu vreau sărutul gay decât de la fostul șef invizibil al lui Ile, ripostează Promy, strângându-și mai tare chadorul pe el. Să vedem dacă acum mă iubește și face ceva pentru mine. Să-mi dea un sărut gay, pasional.

– Hai să vedem dacă sărută mai bine ca mine, îl provoacă Her. Fac pariu că nu mă întrece. Pe o pungă de Maretti cu pizza, râde el zgomotos, dezvelindu-și dinții de un alb orbitor.

– Ah, ce bine că îmi place competiția! În curând o să fie un concurs de săruturi gay salvatoare. Toate pentru mine! Na, uite, am trecut de la starea de ”taci and don’t touch” la faza următoare, ”taci and touch”, mă simt deja un gunoi nereciclabil, așa că vreau să fiu atins și terfelit mai departe, să nu cumva să mă dezobișnuiesc, asta dacă nu vă e prea scârbă de mine.

– Promy, dacă te tratezi singur ca pe un jeg sau te neglijezi prea mult, asta înseamnă să le dai satisfacție zeilor și Big Brotherilor, e exact ce vor ei, zic eu pe un ton afectat-îngrijorat. Și, oricum, dacă procedezi așa la nesfârșit, chiar ajungi o mizerie și vei fi incapabil să creezi și să-i ajuți pe ceilalți, adică să faci lucrurile care-ți plac și pe care ai fost menit să le faci. Deci decât... voi lua măsuri ferme, doar nu stau să te aștept până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Știi că nu am răbdare. Îți trag chadorul și-ți aplic de îndată terapia pariziană. O să te transformi imediat într-un latin lover.

Nu vreau ca Promy să petreacă multă vreme în grevă nud sub chador, e destul că mi-a sustras iar vălul negru integral. Mi-e teamă să nu iasă femeia islamică din mine. Așa obosită și bulversată cum sunt, s-ar putea să o iau complet razna și să-mi dau sufletul Big Brotherilor, să-l arunce la gunoi, cum am făcut la venirea din Iran, când eram posedată de chador. Noroc că-mi păzește Guru presse-papierul. Eu l-aș fi pierdut până acum, odată cu cheile, portofelul, batistele sau mănușile. Slavă Domnului, cu ajutorul lui Guru sufletul meu e în siguranță.

Apropo de femeia islamică și de chador, îmi vine, brusc, o idee: Promy intenționase mai demult să-și lărgească echipa prin atragerea și promovarea unor femei defavorizate. O propusese, în acest sens, pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, actualmente comisar european, numai că mi-am folosit dreptul de veto și am respins-o vehement. Acum, îi voi sugera o nouă persoană, poate va scoate singur capul de sub chador:  

– Promy, mai știi când ai zis că vrei să aduci femei dezavantajate la noi în echipă și ai propus-o pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, fata unui mahăr comunist și una dintre persoanele apropiate de Iliescu? Vreau să-ți recomand pe altcineva. O feministă... convertită la Islam! O cunoști pe scriitoarea Theresa Corbin din Statele Unite? Nu se poate să nu fi auzit de ea. E feministă, dar a devenit musulmană când a realizat că doar Islamul respectă cu adevărat femeia și-i oferă drepturi corespunzătoare – la educație, la decizii privind căsătoria/proprietățile. Înțelegi, vălul nu e menit să oprime femeia, dimpotrivă, o protejează de agresiuni sexuale, egalizează și promovează modestia ca să nu fie favorizate persoanele cu bani/frumoase/prea cochete etc. Și eu, cu chadorul pe mine, le vedeam pe toate femeile curve, iar pe toți bărbații porci de violatori.

Am reușit! Chadorul se cutremură, Promy scoate, în sfârșit, capul,  își suflă bretonul cu furie și începe să turuie revoltat:

– Feministă islamistă?! Nu ajungeau blonda de Jill cu tirul, cavalerul ăla zăpăcit, Don Quijote, care nu-și scoate armura nici la budă, bestia mare, neagră și cu coarne... ă, corn, Bebe, ”Marele Blond”, Alex, intelectualul rafinat care îneacă zeii în bale și cu tine, Madame Dezastru, Fata lui Dracula din Estul Sălbatic? Nu era destul? Chiar că s-au adunat în Olimp toți ciudații. Mai mult e prea mult. Nicio feministă islamistă la noi în echipă! Vorba lui Roger Waters, ”No fucking way!” ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Să mă împuște Bombo! A, apropo de Bombo, așa-zisul ăsta erou, martir și deținut politic, a scris o carte în închisoare. O carte în închisoare! Cum e posibil? Noi, titanii, am făcut cu totul altceva la închisoare. Nu ne-am permis decât să ne zvârcolim în tăcere, mii și mii de ani. Au scris bestiile antropofage, cuiele, piroanele și scuipaturile divine, corozive ca razele laser pe corpurile noastre și în sufletele noastre o minunată odă pentru măreții conducători și glorioasele lor realizări. Și nu accept nicio feministă islamistă în echipă. Nu mă cobor la nivelul ăsta. Jur pe fabrica de diplome!

– Haide, Promy, dă-i o șansă! Ea poate să învețe. Dacă-i explici de 15.000 de ori. E om, nu zeu.

– Crezi că educația o poate îndrepta? Mă tem că e prea târziu, iar eu nu-i dau o diplomă-fantomă.

Aici are dreptate (și drepturi când?) Înțeleg, sunt și eu traumatizată, nu am putut depăși experiențele recente din mediul universitar privat. Urăsc fantomele, m-am săturat să mă bântuie și să mă posede, vreau ca ele ori să-și găsească odată liniștea, ori să se trezească odată la viață. Ce să fac, le mulțumesc și eu ”zeilor” de la fuckultate. Și aștept, cu o răbdare titanică, numărul de dosar de la Parchet și demararea anchetei. Măcar aici voi demonstra că am răbdare. Din păcate, tot timpul aflu vești încurajatoare din domeniul educației și cercetării. Cum ar fi performanțele la licitații trucate, trafic de influență, șpăgi și aranjamente ale celor nouă miniștri inclupați în dosarul ”Microsoft”. ”O, ce veste minunată!” Bună și justiția la ceva. Iar la țară au manuale digitale, trupă latino și petrecere de Halloween, însă școala e-ntr-o rână, buda – în curte și copiii, lihniți de foame, se gândesc doar la corn și lapte. Mă tem și eu, de multe ori, că, în cazul ființelor raționale, comunicarea e imposibilă. Automat, și educația. Dar Promy a reușit ceva cu mine:

– Educația, oricum, nu se reduce la diplome, reale sau fantomă. Însă tu, Promy, uite, mi-ai topit Zidurile în lacrimi, ai izbutit să mă faci să te iubesc și să mă străduiesc să calculez ”2+2=4”, șoptesc înroșindu-mă, cu ochi strălucitori și un zâmbet pierdut. Cred că, de fapt, asta înseamnă adevărata educație. Sau, în alte cuvinte, să reușești acea revoluție din minte și din suflet.

– Da, desigur. Adică probabil. Am făcut eu nu doar revoluții spirituale, abstracte, ci și materiale, concrete – cum ar fi cea din Olimp, printre altele și ca să te salvez pe tine.

– Știu, Promy, îți mulțumesc, îngaim, topită de dor.

– Și nu mai aveam altă șansă. Am făcut-o din dragoste și disperare.

– Și dup-aia ți-ai furat-o singur, intervine Her.

– Da, frate. Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Mă simt și acum, la putere, condamnat. Sau condamnat la putere? Și, dacă schimbăm pe nenea Cronos cu Știi Tu Cine și pe Știi Tu Cine cu nenea Cronos sau un dictator cu talibani ori armata ori...

– ”Dictatori bio” ca mine, frățioare...

– Da, Her, exact, n-am rezolvat nimic. Disperarea fără dragoste duce la personaje ca Știi Tu Cine și nenea Cronos. Disperarea pentru putere, vreau să zic. Și nu, nu e o problemă de IQ, ci de paradigme socio-cognitive. Cei care gândesc strict în termeni de putere/bani/popularitate/control sunt foarte periculoși. Uite-l pe nenea Cronos – o persoană inteligentă, flexibilă și capabilă. Capabilă de multe... Să-și înghită proprii copii. Iar când disperarea pentru putere se asociază cu prostia (ca la Știi Tu Cine), dezastrul e și mai mare. Dacă e ceva ce am detestat întotdeauna, asta a fost prostia delirantă și plină de ură a puterii.

Chadorul tresaltă, Promy își ascunde sub breton fața încinsă, îmbrobonită de sudoare și-și apasă apoi buzele cu mâna, presându-le spasmodic, de parcă și-ar băga singur pumnul în gură, cu toate că îi vine să vomite.

– Ce faci, frățioare, îți bagi singur pumnul în gură?

– Ah, Her, încă mai cred că e mai bine să fiu o legumă mutantă, putrezită și storcită decât să mă fac zeu. Am suferit atât tocmai pentru că nu am vrut să fiu ca ei. Și ăsta e singurul lucru care mi-a rămas. În rest, am pierdut tot. Îmi păstrez părerea: mai bine să fiu condamnat pentru prea multă iubire decât să fiu premiat pentru prea multă ură, dar, știi Her, m-am săturat de lanțuri și de ”votat” talibani.

– De fapt, talibanii ar trebui condamnați, nu tu, împreună cu mine și cu toți cei dragi și... opera ta. Știi că ei fac totul praf, fără să clipească. Nu au nicio limită și nicio rușine. Pe tine și pe Iisus vă răstignesc în fiecare clipă. Îl jupoaie de viu și pe Dumnezeu și-i mănâncă coaiele, așa e, cum ai spus chiar tu, ripostează Her.

– Eu mai fac, totuși, o încercare de a-i schimba. Uitați, dragii mei, adoptând principiul lui Hagi (”Copii, mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”), în ideea că 2+2 o să facă 4, m-am gândit să le propunem talibanilor jihadiști terapia pariziană. S-ar putea ca ei să reziste (apoca)lipsurilor și torturilor de tot felul, dar terapia pariziană cred că dă rezultate excelente în cazul lor. Eu unul, ați văzut, cu ajutorul terapiei pariziene, trec repede de la faza de gunoi nereciclabil la cea de latin lover și mă simt cineva. O persoană, nu un animal sau o legumă storcită. Îmi trec atât ideile de criogenare, cât și cele de răzbunare ori de a redeveni martir.

– Decât jeg și loser, mai bine martir... fie și taliban, rostesc eu pe un ton declamativ.

– Da, Ile, ca sărmanul acela băiat, rapperul britanic, L Jinny, mare luptător anti-sistem, care, sătul de mizeria și sclavia capitalistă corporatistă, de indiferență și discriminare, de falsitate și corupție, epuizat (la numai 20 de ani) de lupta cu sistemul, din dragoste și disperare, a ales calea războiului sfânt. A jihadului militar, nu spiritual. Se pare că el e cel care l-a decapitat dintr-o lovitură pe jurnalistul american James Foley, în numele lui Allah, logic, nu? La fel de frustrați, luptătorii suniți de la Statul Islamic, discriminați de puterea șiită de la Bagdad, profitând de slăbiciunea statului irakian, au hotărât să-și facă țară... califat islamic, trecând totul prin foc și sabie. Și mi-e teamă că nu e focul meu sacru. Al meu iluminează, al lor face scrum. Seamănă mai mult cu fulgerașele lui Știi Tu Cine.

Cu chipul pământiu, tremurând de parcă aș fi lovită de fulger, mă las încet pe jos, lângă Promy și mă lipesc de el. Îi strâng mâna cu putere și murmur înfiorată:

– D-da, Promy. A-a-ai vă-vă-zut? Toți cei executați sunt calmi în fața morții: s-au obișnuit cu execuțiile înscenate și cu teroarea, așa că fie nu iau în serios propria execuție, fie abia așteaptă să se termine.

– Norocoșii! Mai că-i invidiez... dacă nu mi-ar fi atâta milă și nu m-ar chinui iar neputința și frustrarea! răspunde Promy cu glas întretăiat, ghemuindu-se mai mult sub chador. Sărmanii prizonieri ai Statului Islamic au exact aceleași bune obiceiuri ca mine, aproape că îmi fac competiție. Bine că suport competiția! Dar m-am săturat de competiția paraliziilor milenare liber alese, a agoniilor și a Holocausturilor.

– Promy, așa ceva nu ar trebui să existe, spune Her tare și apăsat. În dulcele stil clasic... olimpian, ăștia execută și musulmani de-ai lor dacă ascultă Lady Gaga, Inna, Katy Perry sau se numesc Ali ori Hussein. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar uita la selfie-ul sau telfie-ul lui Kim Kardashian? Ar fi curată pornografie. Și, apropo de educație, de ce ziceați mai devreme, copiii din Statul Islamic se află în primele rânduri la execuții (decapitări/crucificări), exersează decapitări/crucificări pe păpuși ca să fie buni soldați, joacă fotbal cu capete decapitate, își donează sângele pentru talibanii răniți și sunt învățați să identifice și să demaște trădătorii, dușmanii poporului. Nici măcar noi, ăștia din Olimp, nu ne-am petrecut atât de instructiv copilăria.

– Așa e, Her, noi măcar am avut parte cât de cât de copilărie, chit că tu, săracu’, erai și atunci hăitut de Madame Hera. Sper că nu ai devenit nostalgic.

– Poate tu, frățioare! Ție-ți era mai milă de tăticuțu’ decât mie, fiul lui natural. Mare noroc am avut: eu și tăticuțu’, stăpânul Olimpului, eram ca Luke și Darth Vader. Plus varianta feminină a lui Darth, mămicuța noastră scumpă și dragă care, așa cum spun filmele hollywoodiene, m-a iubit și m-a protejat toată viața. Sincer, încă n-am apucat să respir. Poate că ai reușit tu, acum că ai renăscut, mă bucur pentru tine. Știi ce, Promy, dacă o să te văd nostalgic, îți dau una de zbori pe SPP1001. Ba nu, o să-ți trântesc o pungă de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket” de strângere de fonduri în domeniul sclerozei, desigur. Adică probabil.

– Bravo, frățioare! Așa să faci. Însă să știi că după tine nu o să plâng și, de fapt, nu o să-i pară nimănui rău. Doar n-o să regrete un ”dictator bio”.

Promy își trage mai bine chadorul pe el și bretonul pe față, apoi își încleștează mâna într-a mea, strângându-mă convulsiv. Fața îi arde. Oftează adânc, apoi reia, dezlănțuindu-se ca un tsunami:

– Acești copii vor fi niște luptători glorioși. Ai lui Allah sau ai lui Abu Bakr al-Bagdadi, mărețul conducător al Statului Islamic, proaspătul... calif Ibrahim? Călăul lui Foley a preferat și el să se închine marelui calif, Ibrahim cel preacurat... atât de curat încât acoperă nu doar femeile cu vălul integral, ci și ugerele vacilor. Mă gândesc să lansez o nouă colecție din seria Cha D’Or by Promy – sutiene din satin cu dantelă și cristale Swarovski pentru vacile din califat. Apropo, califul nostru cel preaumil și preacurat, ca un băiat de cartier ce e, băiat de băiat care se respectă, poartă și el un ceas Rolex precum Alex, intelectualul nostru depresiv, ă, scuze de pleonasm. Un loser de succesuri. Mâine-poimâine se declară descendentul direct al lui Allah. Un bărbat adevărat și un model pentru toți tinerii dezorientați.

– Ce-ar fi să-i faci o farsă și să-i teleportezi ceasul Rolex în Tartar? zic eu, luminându-mă brusc la față. Să vedem dacă și-l găsește. Bebe nu cred că o să coboare în Tartar după el, cum a făcut cu ceasul lui Alex, când Her, Pegas și cu tine erați prizonieri, iar tu, intoxicat cu substanțe radioactive, ai confundat ceasul cu brățara.

– În care Tartar? Vechiul Tartar a fost desființat, a mai rămas doar Startarul turistic. Din păcate, califul Ibrahim a creat un Tartar real în jurul lui, la competiție cu zeii, de calitate olimpiană, nu-i așa, Obama?

– Obama se uită și nu vede, ca de obicei, pufnesc eu. Cred că e singurul președinte american care are întotdeauna o atitudine pozitivă: nu știe și nu poate nimic. N-a zis că ”nu există strategie pentru combaterea Statului Islamic”? Și a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”. Iar califul mai are un pic și ocupă Grecia, Bulgaria și România, ba chiar și Rusia, doar l-a amenințat și pe Țar. Să vedem care e mai bărbat! Ce tare! Talibanii se dau în vânt după confruntările cu dictatorii, de-asta le-a plăcut lupta cu al-Assad din Siria. Îi excită, probabil, să-și măsoare mușchii. Uau, o să fie un război între un calif taliban și un Țar taliban.

– Un război în care, bineînțeles, victimele suntem noi, replică Promy, cu un zâmbet trist. Dar, până la urmă, o să pățească și ei ca dictatorul Ianukovici din Ucraina: de la aurolac, copil al străzii, infractor, cu o amantă chelnăriță, la dictator cu palate, ruine romane, grădină zoologică, apoi răsturnat de pe tron de revoluție. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Toți dispar, cât ai clipi. Dacă înțelegi asta, totul e mai ușor. Uite, Ile, terapia pariziană te scapă imediat de toate aceste ispite. S-o aplicăm chiar acum. Dau lecții gratis. Să învețe și ei, săracii, mai bine fac terapie pariziană, în loc să dea foc la sate și biserici, să profaneze cimitire, să violeze fete creștine sau yazidi răpite, să vândă sclavi, să crucifice, să decapiteze, să omoare cu pietre ori să mutileze organe genitale și suflete.

Îi trag chadorul, îi dau mâna și-l ajut să se ridice. Când îi zăresc trupul alb, statuar, marmorean, de o perfecțiune clasică, simt că iese bestia antropofagă din mine și o să-l devorez. Îi suflu bretonul negru, franjurat, asimetric, lung până la bărbie. Îmi aruncă privirea lui hipnotică și tulburătoare, de o noblețe tragică, a eternului condamnat. Surâde melancolic, de parcă ar ști că peste puțin timp va plonja iar în hăuri fără nume și fără margini. Singur... Ochii lui negri, adânci, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite, care au scrutat adâncurile fără teamă, fără regrete fără speranță, ard sfâșietor ca stelele ce se sting. Îi las să mă absoarbă, lent și dureros, în abisul lor orbitor. Îi sărut cicatricele de la piept și de la ficat, apoi sfârcurile, gâtul, buzele și urechea stângă, rotindu-mi limba în cercuri de foc și înfigând-o cât mai profund. Promy geme ușor de plăcere și-mi mângâie, la rândul lui, sânii și fundul. Her chicotește, fluieră și aplaudă, așa că îmi împletesc degetele cu ale lui Promy și părăsim sufrageria, îndreptându-ne spre dormitor.

Aici, la fel ca în restul casei, pereții au forme curbate, feminine, vii, suprinse parcă în mișcare (precum clădirile lui Gaudi din Barcelona) și sunt zugrăviți în culoarea caldă, odihnitoare a cafelei cu lapte. Aflați într-o casă ecologică, pereții sunt rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice ca membrana rezistentă la umezeală. Măcar ei respiră. Și-i aduc și lui Promy o gură de aer. Pe pereți, pe măsuță și pe noptieră se găsesc obiecte decorative, lucrate meticulos în lemn de pin, reprezentări zoomorfice și antropomorfice – fauni și nimfe (doar nu zei). Patul uriaș este acoperit de o cuvertură bej, matlasată, moale și pufoasă, umplută cu puf de gâscă. Un miros delicios de cremă de zahăr ars plutește în aer. Pe jos, calci pe un covor (natural... creat de Promy) de frunze în culorile aprinse, orbitoare ale toamnei. Ferestrele-frunze sunt pictate în culori calde, nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate halucinant, dansând parcă un ultim tango cu pământul înainte de a se cufunda în întuneric.

Covorul de frunze ruginii foșnește tandru-mângâietor sub picioarele noastre. Nu mai am răbdare să ajungem în pat. Mă dezbrac, mă dau cu parfum Chanel no. 5, apoi îl trag pe Promy pe covorul de frunze. Îmi sărută cicatricele de la piept și de la ficat, pe care le am și eu, căci am împărtășit suferința lui. Inhalează adânc, răvășit de dor, aroma parfumului și își plimbă îndelung, arzând de dorință, limba pe corpul meu, de la buze la vârfurile picioarelor, elecrizându-mă cu atingerile lui. Două frunze rubinii i se agață în părul umed de transpirație și amenință să-i deterioreze coafura, dar lui Promy nu-i mai pasă. Ne tăvălim amândoi prin frunze și ne topim împreună în strălucirea orbitoare, rubiniu-aurie a toamnei, sfâșietor de vie ca lumina stelelor ce se sting. Sperma lui are miros de parfum Chanel no. 5, iar aspectul și gustul – de șampanie franțuzească.”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. Rămânem o vreme îmbrățișați pe covorul mătăsos de frunze, cu palmele îngemănate. Ferestrele scânteiază ca vitraliile de la catedrala Sainte-Chapelle. O lume fără Ziduri, numai Ferestre...