Examen cu Big Brother (37): Pterodactilul Popescu își face țară și... telfie precum Kim Kardashian

Luni, mă întorc entuziasmată. Atât de entuziasmată, că nu mai pot dormi. Îmi reiau programul meu obișnuit de insomnii, zile și nopți la rând. Mă dor capul, stomacul, ficatul, inima și articulațiile, mi-e greață și mă ia cu leșin. Dorm prost sau deloc și nu reușesc să recuperez ca altădată: mă trezesc după o oră-două de somn agitat, pe la 6 dimineața și, eventual, mai ațipesc o oră la prânz. Cred că Promy m-a deochiat ca o adevărată vrăjitoare, baba Promida, ce este: ”Blestemată fii tu, Fata lui Dracula, să te culci la 6:00 și să te trezești la 5:00, ca să ajungi la timp la fabrica de brânzici, iar eu la ședință la palat!” La tradiționala mea ședință de vineri de la două noaptea – nu mai vine nimeni (au și ei drepturi!), așa că o suspend sine die. De fapt, n-am mai ținut o ședință din vara trecută, s-a scurs aproape un an. Mai am un pic și rămân fără personaje, cine mai vrea să se sacrifice? Eu însămi mi-am dat demisia în toamnă – a treia în semn de protest. Dar mai fac voluntariat. Deocamdată.

Când Promy se plânge de... coșmarurile lui obișnuite (cu lanțuri, piroane, păsărele antropofage și flegme divine, corozive ca acidul sulfuric), îl invidiez. Ce n-aș da să am și eu coșmaruri! Asta ar însemna că am dormit. Ce n-aș da să am și eu 5 minute de liniște! Cred că trebuie să-mi fac și eu o normă săptămânală. Proaspăt renăscut, Promy mă asigură că-mi dă el 5 minute de liniște și fericire de la el, acum are de dat. Și atunci când nu are de dat, dă, darămite când are de dat. Proaste obiceiuri! Ah, îmi bubuie capul ca lui Bran când lucra la atelierul de testat claxoane. Să fie liniște! Faceți odată liniște! ”Dacă trebuie să faceți zgomot, faceți-l în liniște!” – vorba unui polițist din alt film cu Stan și Bran. Logic, nu? Na, uite că am ajuns și eu la vorba unui polițist. În ce hal m-a adus insomnia!

Indiferent cum mă simt, nu vreau să mă resemnez. Voi continua lupta mea pentru liniște. Așadar, dau pe gât zilnic 2-3 litri de ceai de mușețel, înfulec folii întregi de Sedatif PC, melatonină și valeriană, și, totodată, încerc să-mi schimb programul (care program?), adică mă culc la 10-11 seara ca să-mi creez o rutină a somnului. Promy, ca un titan căpos și băgăcios ce e, se încăpățânează să-mi facă program. Cu Dio de ce nu încearcă? Sincer, crede că are mai multe șanse cu muritorii și nemuritorii blestemați decât cu zeii.

După ceva vreme, realizez că trebuie să ascult Vocea Rațiunii, și nu vorbele polițiștilor, adică... să mă prezint la doctor. Consult, deci, câțiva specialiști: unul îmi recomandă ce iau deja (Sedatif PC, melatonină și valeriană, câte o folie odată), altul îmi prescrie un antidepresiv, Tritico, pentru tulburări de somn. Încep cu o treime de tabletă seara, timp de 5 zile, continui cu două treimi tot așa, apoi trec la o pastilă întreagă. Mă asigură că nu are efecte secundare grave, nici nu dă dependență ca Xanax. Totuși, mi-e teamă. Ei, am testat eu pe pielea mea și chestii mai tari, cum ar fi berea tutti-frutti din Iran. Așadar, înghit o treime de pastilă de Tritico și mă pregătesc să mă duc în pat. Asta e realmente dificil pentru că, imediat ce am luat pastila, am simțit furnicături în corp și înțepături în inimă. În cele din urmă, nimeresc patul, mă sforțez să mă întind și aștept. Trebuie să învăț odată să am răbdare, nu zice așa Promy?

În curând, o să-și facă efectul și o să dorm buștean. Vreau să mă întorc pe o parte, dar nu reușesc și rămân cu fața în sus – parcă mă apasă o forță nevăzută și mă strâng lanțuri (din acelea zdravene, de firmă, ca ale lui Promy de la Hefaistos). Zici că mă storcește Antenuța sau mă calcă Țarul cu tancul. După patru ore, adorm, în sfârșit, și mă trezesc după numai o oră, îngrozită, pentru că am avut un coșmar (pe care nu mi-l amintesc). Încerc să mă duc la toaletă, însă constat că picioarele nu mă ascultă. Mă împleticesc și totul se învârtește cu mine. Să-l chem pe Obama? Mi-e teamă că Obama se uită și nu vede. Mai bine apelez la cine m-a ajutat întotdeauna, chiar și când nu i-am cerut. Mă pregătesc să spun rugăciunea, dar, brusc, îmi dau seama că nu mai știu ”Tatăl nostru”.

Atunci, îmi zic, în stilul meu unic și inimitabil, autentic și original: ”las-o baltă, Madame Dezastru!” Ajunge experimentul ăsta. Dacă așa e la o treime, cum o fi la o pastilă întregă, după mai multe luni de utilizare? Cred că mă limitez la treimea mea de tabletă de acum și îmi păstrez dreptul la insomnie. Oricum, nu aș da conștiința mea torturată și insomniile mele pe somnul liniștit al porcilor.

***

În fiecare seară, Promy se străduiește să mă adoarmă cu povestea pterodactilului Popescu, dar nu procesez nimic, nici cum îl cheamă pe pterodactilul Popescu. Atunci, sărmanul Promy se hotărăște să mi-o istorisească ziua, doar-doar oi dormi la prânz, măcar o oră. E o poveste hollywoodiană  (din Vestul sau Estul Sălbatic?), foarte exactă, care respectă memoria și datele istorice, redactată în ”Newspeakul” de azi, politically correct, cu multe aventuri standardizate, clișeizate, turnate pe bandă rulantă, savuroasă ca o bere tutti-frutti cu aromă de borâtură, însă de actualitate și cu happy-end: ”Pterodactilul Popescu își face țară.” Se petrece acum, în plină criză, în ”Epoca de gheață”.

Foarte pe scurt, pterodactilul Mihai Popescu se născuse în Țara Leneșilor. Acolo, aceștia dețineau cele mai prestigioase funcții și distincții, multe premii, medalii și diplome-fantomă de la fabricile de diplome, precum și numeroase vile și conturi în paradisuri fiscale (virgine, complet inaccesibile celorlalți). Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, pterodactile! O să te obișnuiești. Bineînțeles, pterodactilii aveau numai dreptate, nu și drepturi. Leneșii treceau direct din leagăn la doctorat și fotolii de parlamentar unde, bineînțeles, se remarcau prin absență sau sforăit. Aparent, leneșii meritau puterea pentru că reprezentau cel mai înalt progres pe scara evoluției – mamifere sofisticate față de cvasi-reptilele de pterodactili sau mamiferele cu marsupial ca oposumii.

La școală, unde mergeau doar copiii din păturile inferioare ale societății ca pterodactilii, oposumii sau mamuții, micului Popescu i se scăzuse odată nota la purtare pentru că spusese într-o compunere că leneșii nu știu să scrie (încă o dovadă că avea dreptate, nu și drepturi). La liceu, culmea, se împrieteni cu o leneșă, Corina, pe care colegii pterodactili o ironizau, așa că Mihai era respins chiar de cei de-un neam cu el. De asemenea, tatăl leneșei, șeful poliției din oraș, dezaproba vehement legătura dintre cei doi și-l amenința că-l omoară dacă nu încetează imediat relația cu fiica lui. Mai mult, leneșa Corina, ”născută” prințesă și foarte răsfățată, îl trata disprețuitor pe Mihai, păstrând întotdeauna o distanță ”igienică” față de el (dacă nu fizică, cel puțin psihică). Lui tocmai asta îi plăcea: inaccesibilitatea și aroganța ei. Era, pur și simplu, fascinat. Iar Corina, la rândul ei, nu se îndura să se despartă de el: se dădea în vânt după chiulurile și zborurile secrete peste lacul din parcul școlii, când îl călărea zdravăn pe Mihai.

Când pterodactilul Popescu ajunse la facultate, la Construcții, leneșa îl părăsi, iar Mihai se cuplă cu o studientă-oposum, Cristina. Nu putu să-i reziste când îi atinse blănița cenușie, zbârlită de ploaie și îi văzu fățuca albă, parcă de Panda, cu urechiuțele fine, negre, ochișorii ca mura și năsucul umed, delicat, roz precum viața la Paris. Ca cei mai mulți dintre pterodactili, Popescu nu fusese niciodată la Paris, dar era sigur că acolo viața e roz și totul e de vis. Curios, leneșii mergeau peste tot, dar erau incapabili să diferențieze Parisul de Londra, Roma, Moscova, Beijing sau New York.

Nu existau diferențe (semnificative) de mărime între Mihai și Cristina (ea era cam cât o pisică, el – puțin mai voluminos, de dimensiunile unei păsări obișnuite). Un singur lucru îl deranja pe pterodactilul Popescu și le făcea dificilă sincronizarea: ea dormea cu capul în jos și picioarele în sus, agățată de codiță într-un copac sau cuier. Sincer, ăsta e, probabil, un mit hollywoodian, dar vă rog să vă prefaceți că-l credeți și să-l transmiteți mai departe, e și el o flacără din focul nostru sacru. Incontestabil, cei doi protagoniști aveau în comun ceva important: amândoi prefereau sexul oral. Cum decurgea o partidă de sex? Simplu, Cristina lua în gură penisul mic, ca de crocodil, al pterodactilului, iar Mihai își vâra ciocul în vaginul ei bifurcat (plăcere dublă!), frecându-l lent, însă profund, cu voluptate.

Pe lângă școală și sex, ca mulți alți studenți, Mihai și Cristina aveau preocupări revoluționare. Domnișoara Cristina îl introdusese pe Mihai într-un cerc de studenți-oposum revoluționari care doreau să reformeze sistemul. Adică să fie exact ca la Paris, totul de vis, o viață în roz. Acum rămâne vorba între noi, Cristina era mai interesată de faimă și putere (inclusiv pe Twitter, Facebook și youtube) și, de aceea, monitoriza permanent numărul de accesări, sharinguri și like-uri ale postărilor sale instigatoare la revoltă, în timp ce Mihai vroia o schimbare reală din tot sufletul lui mare de pterodactil. Așadar, pregătiră împreună proteste online și de stradă împotriva regimului leneșilor, pentru început solicitând îmbunătățirea condițiilor de cazare din căminele studențești unde persista igrasia, apa rece era mai caldă decât apa caldă, paturile șubrede se rupeau (asta pe Cristina n-o prea preocupa, căci ea dormea în cuier, legănându-se de codiță) și existau diverse elemente decorative precum gândacii sau păianjenii.

Ca urmare a protestelor studențești, Twitter, Facebook și youtube fură interzise (restul internetului deveni controlat integral), iar Cristina și Mihai, împreună cu revoluționarii-oposum, fură arestați. La poliție, Mihai avu marea plăcere să-l întâlnească față în față chiar pe tatăl Corinei. După trei zile, acesta își dădu seama cine era pterodactilul Popescu și izbucni într-un râs isteric. Tocmai i se oferise nesperata șansă de a se răzbuna pentru tentativa de viol la adresa fiicei sale. Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică e de vină. Vasilică are dreptate, dar niciun drept. Sărmanul pterodactil fu torturat și cu aripile zdrobite, însă se ținu tare, nu spuse nimic incriminator despre prietena lui, Cristina. Realiză amar, că, atunci când nu dorm, leneșii știu doar să frângă aripile pterodactililor. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă.

Ulterior, Mihai fu condamnat la 10 ani de închisoare într-un proces-spectacol televizat în care, bizar, Cristina nu apăru. Nu mai știa nimic de ea. Mama lui Mihai dădu șpăgi grase, până  rămase fără un ban, ca băiatul ei să fie amnistiat, cu condiția ca acesta să se întoarcă la facultate și să păstreze o distanță ”igienică” față de Cristina. Eliberat după doi ani de închisoare, după exmatricularea din facultate, Mihai susținu din nou examen de admitere și reuși, cu chiu, cu vai, să continue școala, ținându-se departe de Cristina și de politică. Când se reîntoarse la facultate, Mihai află că, în cele din urmă, domnișoara Cristina scăpase de închisoare, cu prețul trădării lui și a transformării ei în târfă-informator al poliției, spuneau colegii pterodactili, atenționându-l să se ferească de ea, aproape tot atât de mult ca mama lui.

Într-o zi, cu câteva săptămâni înainte de examenul de licență al lui Mihai, Cristina veni din nou la facultate. După se legănă o vreme, emoționată, de codiță, cu capul în jos, de creanga unui fag din parcul facultății, când îl văzu pe Mihai, domnișoara oposum sări din copac și făcu pe moarta. Probabil și de-asta i se spunea ”domnișoara Cristina”, ca fantoma seducătoare și crudă din povestirea lui Eliade. Pterodactilul Popescu nu citise Eliade, așa că a fost sensibil la farmecele ”domnișoarei Cristina”, căzută ca moartă lângă el: își frecă ciocul de blănița ei  cenușie, aspră și zbârlită până o trezi. Apoi, o invită la o cafea într-o cârciumă obscură din zona căminelor studențești. Acolo, inhalând aburii nessului 3’n’1 cu aromă de ciocolată, domnișoara Cristina îi mângâie aripa (ruptă) lui Mihai, iar acesta simți un fior, de parcă ar fi fost gata să zboare din nou, cu ea, undeva, departe, unde nimeni nu i-ar fi găsit niciodată.

Privindu-l, topită de dor, cu ochișorii ei ca mura, Cristina îi mărturisi lui Mihai că și la anchetă făcuse pe moarta (așa procedează oposumii la nevoie), dar nu convinsese pe nimeni. Anchetatorul ei, leneș de asemenea, adormise între timp. Cu lacrimi în ochi, Cristina  recunoscu că da, îl trădase, însă o făcuse de frică. Continua să-l iubească. În plus, ea îl înțelegea și era singura capabilă de asta: trecuseră împreună prin atâtea, știa și ea ce înseamnă să pună toți mâna pe tine și să te abuzeze, doar trebuia să agațe noapte de noapte zeci de bărbați și să informeze despre ei la poliție, ca să câștige și ea o pâine amară. Îi turna? Nu, nici vorbă, nu transmitea niciodată nimic incriminator. Mihai îi strânse tare lăbuța și, hotărât să reziste ispitelor, lăsând ochii în jos, îi răspunse că el o iartă, înțelege, cu toate că el personal n-o trădase. A iubit-o, poate o mai iubește, dar nu mai pot fi împreună, acum e prea târziu.

Deși bulversat de întâlnirea cu Cristina, Mihai susținu examul de licență și își luă diploma. După absolvire, se angajă relativ repede (în 7-8 luni), în domeniu, ca inginer constructor pe un șantier, dar șeful află în scurt timp că e un împuțit de pușcăriaș și un vierme de trădător, așa că-l dădu afară. Direct, fără scuze și explicații, fără să caute măcar un pretext. Mihai nu se resemnă, mai încercă în câteva locuri, întâi ca inginer constructor, apoi ca simplu muncitor, însă fu expediat urgent de peste tot. În cele din urmă, din disperare, pterodactilul Popescu se angajă la negru, la Obama: menajeră, bodyguard, paznic, om de serviciu, baby sitter, meditator la fetele lui Obama (după cum se știe, destul de figurante, capabile să exaspereze nu doar un pterodactil, ci și pe chinezi... pe angajații hotelului Westin Beijing Chaoyang).

Dar fetele lui Obama, Malia și Sasha, din prima secundă, se atașară de pterodactilul Popescu și tot timpul stăteau lipite de el. Abia așteptau să zboare cu pterodactilul. Doar că Mihai avea aripile frânte. Totuși, fetele lui Obama nu se dădură bătute: începură să-l piseze pe tati să aducă un doctor care să-i trateze lui Mihai aripile bolnave și să-l facă bine. Mai întâi, Obama le ceru să-l lase în pace și le amenință că le va sancționa crunt (adică le va reduce programul de vizionare TV cu 8 minute, iar cel de net cu 5), însă nu rezistă mai mult de un sfert de oră și, în cele din urmă, chemă un doctor mamut să-l vadă pe pterodactilul Popescu. Acesta îl consultă (deși Mihai se jena foarte tare și bolborosea, pierdut, că suferise un accident) și îi transmise lui Obama că personal nu-l poate vindeca, dar e posibil ca cel mai mare doctor pe care-l știa, guru în medicină, să rezolve problema. Așadar, îl chemară pe doctorul recomandat (titanul Prometeu din Olimp) care își dădu imediat seama despre ce e vorba și îi îndreptă aripile lui Mihai. Când se înălță cu fetele lui Obama în spinare, pterodactilul Popescu simți că și-a recâștigat, măcar pentru o clipă, demnitatea. Zbura. Era liber din nou. Și toată lumea era a lui.

Deși înțelegea că acasă la Obama nu era Parisul de vis, dar nici ”Țara Leneșilor”, pterodactilul Popescu tânjea de dorul domnișoarei Cristina. Vroia să afle măcar ce mai face, așa că, într-o zi, Mihai se duse pe strada unde lucra ea și o căută. Zări un client-oposum lovind-o și  interveni, luând-o în spinare și avântându-se împreună departe, în zbor. Se opri abia când ajunseră la casa lui Obama. Acolo, domnișoara Cristina stătu o vreme ascunsă în pod, bântui casa ca o fantomă și îl posedă pe Popescu cu foc. Fetele lui Obama știau de ea și profitau de prezența ei ca să o șicaneze sau să le facă temele, fără să-i spună nimic tăticuțului. Obama nu ar fi văzut-o nici dacă i se băga în papuci sau în chiloți, chiar dacă îi citea sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube (la Obama acasă Facebook, Twitter și youtube erau funcționale). Obama se uită și nu vede.

La un moment dat, la poarta casei lui Obama apăru șeful poliției din orașul lui Popescu, tatăl Corinei. Obama se făcu alb ca varul, mai exact ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment. Speriat, își strânse cele mai importante lucruri (tablourile scumpe) și se încuie în baie. Mihai și Cristina rămaseră în pod, clănțănind de spaimă. Dar fetele lui Obama nu știau ce înseamnă frica. Săriră pe șeful poliției și îl asaltară cu poveștile lor, gesticulând, țipând și trăgându-l de haine. Îi istorisiră ultimele scene din serialele preferate de pe Disney Channel, îi zbierară ultimele hituri de pe MTV, îl întrebară de personaje, vedete, hăinuțe, rechizite, reviste, gadgeturi și accesorii, se plânseră că tăticul le neglijează, e rău, prost, dus cu capul, nu le-a mai cumpărat de mult ce vor ele (și ele vor o bonă-pterodactil), deci decât... ele s-au hotărât să-l lase pe tăticul lor, l-au ales pe nenea să fie tăticul lor și-i cer să meargă imediat la hypermarket să le ia... o listă la fel de lungă și de neînțeles ca numele ierbii cu Bifidus pe care o consuma Antenuța (în versiunea sa de omiduță) și pe care nu-l putea pronunța decât cântărețul din Hamelin. Șeful poliției ieși amețit, clătinându-se, cu capul gata să-i explodeze, intră în magazin să cumpere ce-i ziseseră fetițele lui, însă, la primul raion (de rechizite), își dădu, brusc, seama că uitase mare parte din listă. Când se afla în al doilea raion (de jucării), avu altă revelație: pentru care fetițe?! Fetițele lui?! Se zăpăcise complet. Trebuia să se întoarcă imediat acasă, la Obama, să-i caute pe împuțiții de trădători, să-i aresteze și să confiște porcăriile de tablouri ale lui Obama. Dar îi era somn, așa că se trânti pe o banchetă și adormi.

Când șeful poliției părăsi casa împleticindu-se, fetele lui Obama bătură din palme, țopăiră și se tăvăliră pe jos de râs. Cum reapăru Obama de la budă, tremurând, gata să scape tablourile lui scumpe din brațe, fetele săriră pe el și țipară:

– Ne-am găsit alt tătic! strigă Malia, cea mai mare dintre fetițe. Tu ești rău, nu ne iubești deloc, nu-ți pasă decât de tablourile tale. Te urăsc!

– Ești rău și dus cu capu’. Nu ne-ai cumpărat nici măcar un cățel, întări Sasha, cea mică.

Obama lăsă tablourile încet, jos și le privi siderat. Cum așa?

– F-f-fe-fe-te-lor, voi aveți alergie la părul de animale, iar cățel, oricum, nu există în Epoca de gheață, bâigui Obama.

– Ba da, tati, tu nu știi ce e la modă, noi am văzut poze pe Facebook, Twitter și Instagram, pufni Sasha, băgându-i lui Obama i-Pad-ul în față ca să-l confrunte cu dovada zdrobitoare.

– Tati, trebuie să ne iei neapărat un cățel ca-n poze (Portuguese Water Dog), să fim cele mai tari, căci altfel schimbăm tăticul de urgență, tătici mai buni sunt peste tot, punctă Malia.

– Poate că pozele erau photoshopate, zise Obama. Încerc să vă demonstrez acum concret. Uite, iei un hobbit, îl bagi la Photoshop și iese Kim Kardashian. Iei un pterodactil, pe șeful poliției sau pe mine în persoană, îl bagi la Photoshop și iese un cățel. Logic, nu?

Apropo de Photoshop, hobbiti și trenduri, nu știu dacă Obama e în temă, dar Kim Kardashian, hobittul photoshopat, un guru real, ”future maker”, ”trend setter”, o inventatoare, o profetă și o vizionară, a făcut o descoperire revoluționară: un nou selfie, de la buric în jos. Nici nu se mai cheamă selfie, ci telfie (de la ”tummy”, abdomen în engleză). Trendul a fost deja preluat cu entuziasm și satisfuckție de numeroși tineri din toată lumea care-și fuck acum astfel de poze și le postează pe Facebook. Evident, este limpede ca lumina zilei că pentru un yahoo cea mai importantă parte nu, nu e capul. Aviz Statului Islamic! Dacă are cap.

În timp ce Obama se chinuia să le convingă pe fete că nu există cățel și că numai Photoshopul e rău și numai Photoshopul e de vină, intră în casă, spărgând geamul cu grație (nu și tablourile, din fericire), un câine real. Nu, nu doctorul Prometeu, fiara turbată care a mușcat mâna stăpânului său, ci câinele din Baskerville, mare și fioros, negru ca smoala, cu ochii săi fosforescenți sticlind dement în noapte. Obama se făcu iar alb ca Michael Jackson și o șterse la budă, abandonându-și tablourile. Entuziasmate, fetele lui Obama începură să-l alerge pe câinele din Baskerville peste tot prin casă, strigându-l cuprinse de extaz: ”Cuțu, cuțu, ce cuțu drăguț!”. Înspăimântat, câinele din Baskerville se refugie și el în pod, dar, în ciuda întunericului, îl dădură de gol sclipirile de foc ale ochilor fosforescenți. Pterodactilul Popescu se afla încă sus, în pod și tremura ușor, strângând-o pe Cristina sub aripa lui. Când văzu câinele, vru să o ia la sănătoasa, însă câinele începu să schelălăie de durere, implorându-l să-l ajute să scape de fetele lui Obama. Lui Mihai i se făcu milă și-l ascunse în pod, într-o cutie de pantofi veche și prăfuită.

Îndată ce ieși din pod, pterodactilul Popescu se bucură că a scăpase de șeful poliției și răsuflă ușurat. Putea să respire liniștit, să se ducă înapoi în pod și să facă dragoste cu Cristina, la lumina romantică a ochilor câinelui din Baskerville? Nu, nu putea. Se sufoca. Începuse să-și numere iar minutele și secundele și nu vroia să mai ajungă nici mort la închisoare, în ”Țara Leneșilor”. Fără să-și facă bagajele, îi zise Cristinei să se urce în spinarea lui. Vor pleca departe, undeva unde să nu-i găsească nimeni. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă. Zbură mult, parcă la nesfârșit, în tăcere, din dragoste și disperare, până se prăbuși, epuizat de efort. Din fericire, aterizaseră chiar la doctorul Prometeu acasă, iar acesta îi salvă și îi îngriji. Când își reveni suficient cât să poată purta o conversație, Mihai îl întrebă pe doctorul Prometeu:

– Ce să fac? Sunt disperat, nu știu unde să mă duc.

– Nici eu. Dragul meu, din păcate, nici aici nu e o situație prea fericită, îi răspunse doctorul Prometeu cu glas întretăiat, întunecându-se la față. Tocmai a izbucnit un război crâncen între zei și titani, așa că nu vă pot găzdui prea mult. Nu vreau să vă implic într-un război de familie, pentru putere, între zei și titani. O să fie unul devastator. Nici eu nu vreau să iau parte, detest războaiele! Urăsc... ura. Vă sfătuiesc și pe voi să vă țineți deoparte. Eu însumi voi aștepta să văd cum evoluează lucrurile.

– Doctore, mă sperii. Pot să te mai întreb ceva? Crezi că pterodactilii vor dispărea? întrebă Mihai îngrijorat.

– Da.

– Și oposumii?

– Da.

– Și zeii?

– Da.

– Și titanii?

– Da.

– Și leneșii?

– Nu... știu sigur. Sunt cel mai bine adaptați. De fapt, nimic nu e sigur, ci doar probabil. Te înțeleg, Popescule, și eu mă simt la fel ca tine. Parcă nu-mi găsesc locul nicăieri. Dar, când sunt vremuri întunecate, cu atât mai mult trebuie să fim puternici, să ne bucurăm de viață și să ne împărtășim din lumina ei, savurându-i efemerul. Mulțumește-i cerului că trăiești și că ai picat la mine! Fii fericit că te iubește cineva, fie și fetele mofturoase ale lui Obama. Zboară! Cât mai poți!

Atârnată de cuierul înalt, din lemn de pin (sculptat cu nimfe și fauni), bălăngănindu-se în continuu cu capul în jos, fără să reușească să se detensioneze, Cristina interveni, pe un ton precipitat, înecându-se și tușind:

– Chiar că ne sperii, doctore Prometeu. Tu întotdeauna spui ce gândești?

– Am prostul ăsta obicei. V-am zis ca să vă avertizez. Nu există soluții miraculoase, nu putem face minuni, dar modul în care înfruntăm urgia, târându-ne în genunchi, cu fața în noroi sau drepți, neclintiți în furtună, cu fruntea spre cer, asta depinde de noi. Și până atunci putem să ne bucurăm de clipele frumoase care ne-au mai rămas, încercând să nu le numărăm. Recunosc că și eu am reflexul ăsta, mi-e greu să mă abțin.

– Eu una nu știu cum să mai procedez. E frumos ce-mi spui, dar eu nu mai am încredere în nimeni. Nici în mine... Să-ți spun ce am văzut pe Facebook, Twitter și youtube, doctore Prometeu: în ultima vreme, fiecare își face țară (uneori chiar într-o căciulă, pe care poți s-o iei cu tine). Dacă ne-am face și noi propria noastră țară?

– Da, cred că ăsta e ultimul trend, hm, după telfie-ul lui Kim Kardashian. Dacă vă faceți țară, va fi doar una fantomă, pe care nu ar recunoaște-o nimeni, iar voi v-ați simți și mai izolați și hăituiți.

– Păi și noi suntem fantome, doctore Prometeu. Nu mai avem nimic de pierdut.

– Ba da, sufletul. Și o noapte romantică de dragoste în pod, la lumina ochilor câinelui din Baskerville.

În cele din urmă, doctorul Prometeu îi convinse să se întoarcă acasă, la Obama și să-și facă o țară-căciulă, după numele domnișoarei (ca să fie și ea promovată) – KrisTEENa, să înfigă un steag, să fotografieze, să photoshopeze și să posteze pe rețelele de socializare (funcționale în locuința lui Obama... bun și Obama la ceva!). Cei doi îl ascultară. La plecare, doctorul îi strânse tare în brațe, gata să-i sfărâme, de parcă ar fi știut că urmează să se volatilizeze în minutele următoare, așa că preferă să le sfarme el însuși oasele și să le preschimbe în praf de stele.

La sfârșit de tot, o întrebare: pterodactilul Popescu vrea să fie personaj sau nu? Să-l întrebăm? Eventual, și dacă e de acord să-i invadez țara (Stracciatella e prea mică, nu-i încape lui Promy scula în ea). Nu, nu se poate. Nu am zis deja că nu mă cobor la nivelul ăsta?