Arză-v-ar focul sacru de fantome blestemate, poate vă iluminați!

Năuci, smintiți, epuizați și abrutizați de durere... Plutim în vid lent, înlănțuiți de stânci sau țintuiți pe cruce, la nesfârșit, în tăcere, captivi în durerea noastră incomunicabilă, iremediabil singuri și pustiiți. Acum pare un vis. De când am progresat de la statusul de nemuritoare blestemată la cel de fantomă... la fel de blestemată, ah, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) nu-mi aprinde lumânare la morți să-i păstreze memoria și lui Madame Dezastru, oricâte predici de Nana i-aș ține (cum mă blagoslovea mătușă-mea în copilărie și rezistam numai pentru că, la sfârșit, mă așteptau șnițele cu portocale și cartofi pai ”ca la Paris”). Dulce cădere, dulce rutină, dulce agonie, dulce descompunere, dulce paralizie, dulce comă, dulce epuizare... Ca la Paris, totul de vis. Sau ca la Berlin (mai nou). Aș vrea să aud nu doar urlete și tăcerea pumnului în gură, ci cântecul sublim al lui Nietzsche cu care a sfidat muțenia, nebunia și moartea, răsunând dezlănțuit într-un vagon de clasa a treia, printre babe zgribulite, cu gâște și găini în coșuri.

Ce bine ar fi fost dacă ne învârteam ca un căcat în oală, cum spunea săraca mătușă-mea, Nana, într-una dintre memorabilele ei predici. Asta ar fi avut mai mult sens. Dar Sisif acordă el însuși sens rotirii și împingerii bolovanului la nesfârșit. Suflându-mi (slab) bretonul, în stilul lui Promy, mă apuc să scot etichetele de pe sticlele de bere la Pet, la doi litri, apoi râcâi și dezlipesc foliile subțiri de aluminiu de pe medicamente. Din motive de transparență, desigur, adică probabil. Promy știe, el e un simbol al transparenței: veșnic expus, dezbrăcat, înlănțuit (în public), sfârtecat de piroane și devorat de bestii antropofage (curg mereu toate din el) și uneori e atât de străveziu că vezi prin el (ca și copiii și frații noștri din Siria sau din alte părți). Și ne mai consumăm și singuri, în continuu, în public, până și coaiele de Don Quijote-fantomă castrați și fără vise.

Chiar dacă acum sunt o fantomă blestemată, nu pot să scap de frică... Frică paralizantă, frică-neputință, frică-teroare (mai e un minut și numărăm secundele), frică-angoasă, frică-stres, frică-îngrijorare, frică-fobie (de tot și toate, în special de politica asta, de reprezentanții ei glorioși și de mărețele lor realizări), frică de pedeapsă (focul Gheenei din sufletul meu) și, mai mult decât orice, frică de ce aș putea deveni (nu, nu doar un Zombie, fantomă blestemată, animal, legumă, mizerie, bacterie, ci mai rău, un monstru și apoi să-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”). Bunică-mea, Mama Coca, era la fel de speriată de tot și toate ca mine (numai că eu mă tem cel mai mult de mine însămi). Unul din lucrurile care o înspăimântau teribil era tocmai cartierul Titan în care mă mutasem (ah, mie îmi place în Titan... titanul Prometeu). Îi povesteam cum în Titan se împușcă toată ziua și toată noaptea ca-n (V)estul Sălbatic/Revoluție/războaie, ies pe geam de la nouă direct pe mormanul de cadavre ca pe un tobogan, liftul se zgâlțâie de parcă sunt propulsate bombe-butoi și după aceea se crapă sub tine, iar gunoiul urcă până-n cer și pute așa de tare încât prietenul nostru, Her... Heracle (care a curățat mizeria din grajdurile lui Augias) se asfixiază. Mama Coca nu îndrăznea să calce în Titan, în schimb, când se sătura de toate (de minim cinci ori pe zi și șapte ori pe noapte), spunea că pleacă în Patagonia (probabil i se părea suficient de exotic și de îndepăratat ca să o mai găsească cineva).

Dar eu și cu Promy, de fapt, nu fugim (cel mult ne refugiem, pentru scurte perioade). Dacă, prin absurd, l-ar aresta fii-su, Deu, pe planeta VJ45 unde el însuși s-a refugiat (cum se roagă Promy de sute de ani, deși știe că Deu nu îi acceptă cererea decât în momentul în care primește șpagă Maretti cu pizza, ceea ce e exclus pentru Promy, doar are principii și, de regulă, nu împarte Maretti cu pizza cu nimeni), a doua zi ar evada și s-ar întoarce pe Pământul ăsta blestemat. ”Casa de copii Pământ nu e acasă”. La urma urmei, dacă tot suntem pedepsiți că am distrus planeta Krypton a lui Superman și că violăm Leviathani, măcar să le oferim motive temeinice tovarășilor-zei, talibani și Big Brotheri: să facem ceva ilegal, cum ar fi fapte bune și opere subversive. Să ne ascuțim colții de vampir și să mușcăm, să tragem un scuipat intelectual, să-i ardem cu focul sacru... poate se vor ilumina. ”Răzbunarea e dulce”. Nu, e amară... atât de amară că mi-am (tot) dat demisia în semn de protest, însă, uite, mai scoate câte ceva frustrarea din noi. Bună și frustrarea la ceva! Deocamdată, profit că Promy cască (fără să ducă mâna la gură, hm, ori s-a sălbăticit, ori mâna îi e prea înțepenită, ori ambele): o să-i astup imediat lui Promy ciocul ăla cârcotaș. Cu gura mea. Cred că are nevoie de un sărut gay, pasional, salvator de la un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise ca mine.

Am și eu nevoie de un sărut gay salvator ca să-mi continui lupta cu sistemul din România, căci mă confrunt mereu cu ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?” și am fost sfătuită ”las-o  baltă, Madame Dezastru!”. După ce am refuzat (acum doi ani jumate) să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu participaseră la examen (și nici nu intenționau), am adunat probe (lucrările studenților, fișe de prezență la examen, înregistrarea discuției de la Decanat din ziua demisiei mele, strategic, cu o zi înainte de examenul de titularizare), am trimis numeroase sesizări la tot feleul de ”comitete și comiții”, cineva, în mod miraculos pentru România, a făcut un gest de normalitate și a redirecționat plângerea către poliție, a început o anchetă, apoi am așteptat timp de doi ani numărul unic de înregistrare al dosarului de la Parchet. Și eu nu am atâta răbdare ca titanii! A rămas și vorba: ”când oi primi numărul de dosar de la Parchet”.

În cele din urmă, am recepționat ordonanța de clasare a cauzei (culmea, se efectuase o anchetă, iar fantomele fuseseră interogate!), așa că am adresat un memoriu Parchetului pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea anchetei. După cum era de așteptat, Parchetul de pe lângă judecătoria respectivă a respins plangerea. Deși au analizat și probele noi trimise, pe lângă înregistrare (copii după lucrările studenților și fișe de prezență la examene cu semnături), au considerat că nu există dovezi suficiente pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea urmăririi penale. Atunci am expediat coletul cu toate materialele și către DNA. În scurt timp, DNA m-a anunțat că l-a redirecționat înapoi către Parchet. Ulterior, am primit o înștiințare de la judecatoria de sector privind înmanarea actelor de procedură aferente unui dosar cu un alt număr de înregistrare și o citație la un termen. Practic, Parchetul propune trimiterea dosarului în instanță.

Așadar, trebuie să mă prezint marți dimineață la judecătoria de sector. Seara, pregătesc o baie cu spume.. ă, spumă, împreună cu Promy (deși nu am chef de nimic, mă tot gândesc la fetițiele yazidi sclave sexuale care se spală pe dinți de zeci de ori pe zi ca să îndepărteze (fără succes) mirosul, nu mai funcționează nicio (aromo)terapie de consolare și purificare, nici jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”, iar mizeria parcă nu se curăță niciodată, ci se acumulează în cantități pantagruelice). Apoi, înainte de a mă acuza (iar) că sunt ”dușmanul poporului”, o catasatrofă, un dezastru, o cățea turbată de trădătoare, un vierme de terorist, am distrus planeta Krypton a lui Superman și am violat Leviathani (și asta drept răsplată pentru responsabilitate profesională, fapte bune și opere subversive), îl sun pe Alex, fii-miu, și-l rog să mă facă hobbit și boxtroll. Să-mi repet și că sunt ”o ființă rațională” și să mă uit în oglindă să-mi văd fața umană? Mi-e frică. Să apelez la un Sedatif PC să mă calmez? O să stau toată noaptea să număr pastile de Sedatif PC până termin cutia... ori copii violați și torturați până la moarte din Siria ori studenți-fantomă, și nu mai închid un ochi. Deci, pun alarma la șase fără un sfert și mă duc la culcare devreme (iau un somnifer și reușesc să dorm circa 4 ore).  

Dimineața, beau repede o cafea neagră, fără zahăr, împreună cu Promy și mă pregătesc de plecare. Nu vreau să mai încep ca altădată, acum mai bine de doi ani, când m-am reîntors la fuckultate să mă interesez de nota unei studente. Fusese o nouă coborâre în Tartar, îmi tot spuneam (”Die another day”, ca James Bond, ca să mă încurajez, bine că sunt moartă deja, fantomă și eu... dar nu orice fantomă, ci altfel de fantomă, un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise), mi se tăiau picioarele și respirația, mă împiedicam și cădeam la fiecare pas, orice atingeam mă electrocuta, ba am greșit și etajul (pentru că memoria refuza să-și amintească). Atunci am fost primită cu urlete la secretariat și escortată cu paza (căci eram teroristă și asediam fuckultatea). Mi-am dat seama însă cu această ocazie că ei se temeau de mine mai mult decât eu de ei, ceea ce a fost reconfortant. Așadar, merg încet către judecătorie, și reușesc să ajung la timp. În cinci minute, va demara ședința.

Ne vine rândul repede (al doilea caz). Avocatul reprezintă fuckultatea, eu mă reprezint pe mine... și focul sacru al bunului-simț și al normalității, al creației și al evoluției, al libertății și responsabilității. 2+2 fac 4. Cu toate că am gura foarte uscată, de-abia articulez două cuvinte, nu mă aud și beau apă în continuu, reușesc să susțin (pe scurt) ceea ce am prezentat deja în plângerile anterioare. Între timp, aparent foarte sigur pe el (spre deosebire de mine), vorbind de parcă ar rosti sentințe irefutabile, avocatul facultății se străduiește să mă discrediteze ca să-mi distrugă credibilitatea (care anume, nu știu nici eu, ne-am obișnuit să avem dreptate și niciun drept, iar ”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). A adus și proba supremă care atestă nu doar personalitatea mea contradictorie și labilă, ci și nebunia mea, iresponsabilitatea mea proverbială: articolele de blog din telenovela ”Examen cu Big Brother” (unde am povestit despre criza mea de conștiință, experiențele mele traumatice și dosarul notelor și studenților-fantomă) – o serie de selecții relevante, printate de avocat. Bănuiam eu că am cititori-fantomă ai blogului, mă bucur că pot intra în contact cu fantomele direct pe blog, de Halloween sau în alte dăți, deși, sincer, aș fi preferat să vină la examen.

Și ce credibilitate să aibă plângerea lui Madame Dezastru? Toate ”comitetele și comițiile” la care a fost adresată au respins-o, logic, nu? (În logica lui Big Brother, unde 2+2 nu fac nici măcar 5, ci 0=10, mai exact un student care nu s-a prezentat la examen ia nota maximă). Așa susține avocatul facultății. Ce bine! Știam că sunt nebună și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. M-am chinuit titanic să-mi apăr nebunia, e ultimul lucru care mi-a mai rămas, nu vreau să mi-l ia și pe acesta... împreună cu sufletul. Iisus e pe cruce pentru sufletul meu, titanii au suferit și suferă pentru sufletul meu, iar eu să-mi bat joc de el (sau să le permit altora să o facă)? Să-l apăr măcar din respect față de suferința lor. Orice altceva pot sacrifica. E o nebunie frumoasă pe care am ales-o din rațiuni ”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu. Restul îmi provoacă oroare. Dar a mai fost un nebun la comisia prezidențială care a redirecționat plângerea către poliție, niște nebuni la câteva reviste care mi-au publicat povestea (primele capitole), niște nebuni de la DNA care au expediat dosărelu’ înapoi către Parchet și niște nebuni care m-au ascultat și m-au susținut. Data viitoare, dacă voi mai fi chemată, aduc, la rândul meu, aceste probe (scrisoarea de la Președinte și DNA, articolele apărute în reviste). Cu toate că, atunci când voi arăta scrisoarea președintelui Băsescu, câțiva din sală... poate inclusiv avocatul vor urla cu spume la gură: ”Jos Băsescu! Jos dictatorul” (cum era la modă cu ceva timp în urmă).

Chiar ar fi indicat să citească judecătoarea articolele de pe blog (însă integral, nu fragmente scoase din context): este o mărturie concordată cu conținutul plângerii, scrisă cu sângele meu, o expresie a autenticității crizei mele de conștiință și a luptei mele (interioare și exterioare). Nu doar că mi s-a băgat pumnul în gură, dar mi l-am băgat și singură și mi l-am îndesat pe gât până l-am vomitat, apoi am încercat să mărturisesc adevărul și să demasc minciuna, oricât ar fi de dureros. Mai bine posedată de fantome, vulnerabilă și labilă... în luptă cu sistemul (și, mai presus de orice, în luptă cu mine însămi) decât stabilă... în minciună, impostură și corupție. Am apucat, totuși, să-i comunic judecătoarei că tocmai seriozitatea și responsabilitatea au fost problemele mele... din cauza cărora am fost respinsă (brutal) de sistem.     

Telenovela ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?” rulează, din păcate, și în Siria, cu episoade care depășesc în orori orice film horror hollywoodian (cât aș fi vrut să fie un exercițiu de imaginație!). Țarul continuă să răsucească cuțitul în rănile Siriei. Promite că până la urmă nu intervine în Irak și ne asigură că talibanul-șef din Siria e gata să coopereze cu unele trupe rebele în lupta anti-Statul Islamic și să discute cu unii opozanți. Și că poporul sirian decide dacă talibanul-șef va rămâne sau nu în funcție. În același timp, acuză Coaliția împotriva Statului Islamic de joc dublu: spui că lupți cu teroriștii și, de fapt, îi folosești pe unii dintre ei ca piese într-un joc de șah! Îi înarmezi pe unii și-i bombardezi pe alții. Cine vorbea! Oricum, după el nu există teroriști moderați și teroriști ne-modarați, teroriștii sunt teroriști. Cine nu e cu noi e împotriva noastră și cine e împotriva noastră e terorist. Țarul se luptă cu toți teroriștii, mai puțin cu cei de la Statul Islamic și cei ai regimului sirian (teroriștii-șefi). Formal, Lavrov susține dialogul cu ”întregul spectru” al opoziției. Care? Cei pe care-i bombardează în prezent? Nu sunt ei toți teroriști? Opoziția e ”născută teroristă”. Natural born terrorist. De ce am avea nevoie de ea? Oricum, rebelii susținuți de Occident (FSA) resping ajutorul Rusiei în confruntarea cu Statul Islamic și îl percep pe teroristul-șef care-și extermină poporul nu ca parte a soluției, ci a problemei. La fel, Coaliția Națională Siriană, principala forță politică de opoziție, atrage atenția că nu se pot desfășura alegeri într-o țară cu peste 11 milioane de persoane dislocate și cu un terorist-șef în frunte care continuă să-și masacreze poporul. Opoziția vrea îndepărtarea din funcție a acestuia.

Nu numai Rusia, ci și unii miniștri de externe din Franța, Arabia Saudită și Turcia (și chiar voci din Statele Unite) au lăsat să se înțeleagă că talibanul-șef ar putea rămâne pentru o perioadă în funcție – 6 luni, deși controlează mai puțin de o treime din țară, este principala cauză a dezastrului și a ucis cea mai mare parte dintre civili, dislocând totodată peste 11 milioane de oameni și producând peste 4 milioane refugiați. Iranienii și rușii înțeleg, de fapt, că talibanul-șef nu-și poate păstra funcția pe termen mediu și lung, dar caută să obțină un plus de control asupra negocierilor viitoare. Egiptul și Arabia Saudită consideră că nu există loc în viitorul Siriei pentru talibanul-șef. Qatar, susținător al rebelilor, a amenințat că ar putea interveni militar, chiar dacă preferă o soluție politică. Pentru prima oară, Iranul a fost invitat la discuții oficiale privind situația din Siria. Totuși, pe ansamblu, pe plan global, persistă divizarea opiniilor: țările arabe, europene și Statele Unite cred că nu se poate încheia pace fără căderea talibanului-șef, principalul responsabil pentru dezastrul curent, inclusiv pentru radicalizarea populației, în timp ce Rusia și Iranul continuă să sprijine regimul. De asemenea, sunt multe diferențe în ce privește momentul în care să fie îndepărtat, cum și ce va fi după.

În timp ce politicienii participă la dineuri selecte și discută mai mult sau mai puțin steril, copiii și frații noștri din Siria continuă să sufere atroce și să dispară din cauza bombelor-butoi, atacurilor chimice, răpirilor/arestărilor și a blocadelor guvernamentale. Alături de regim, Țarul contribuie la mărețele realizări și glorioasele fapte militare... în lupta cu poporul: masacru la Homs – peste 59 civili uciși conform Human Rights Watch și 9 spitale bombardate – potrivit Syrian American Medical Society. Să spunem drept, oamenii se refugiază doar când nu mai au alte opțiuni (și mai întâi încearcă să fugă undeva în interiorul țării, apoi la vecini), afirmă Kim Ghattas, jurnalist BBC, copil al războiului civil din Liban, întrebându-se retoric câte noi orori trebuie să vedem în Siria, după traumele și distrugerile bine documentate (cu prețul vieții a sute de jurnaliști străini și locali), pentru a pune capăt războiului care a dus la atâtea pierderi de vieți, dislocarea a peste 11 milioane și la peste 12 milioane aflați în insecuritate alimentară.

Născută la doi ani după începerea conflictului din Liban (cu o durată de 15 ani!), Kim Ghattas și-a petrecut 13 ani de copilărie în război. Nu vorbește, de obicei, despre război și propriile experiențe, dar acum a rupt tăcerea. Familia ei s-a obișnuit să supraviețuiască în focul luptei (din fericire, fără bombardamente aeriene, atacuri chimice, jihadiști ca cei de la Statul Islamic și teroriști-șefi ca regimul sirian), cu soldați în pragul casei, fără apă curentă, mâncare suficientă ori curent electric, ca și când așa ar fi normal (din nou, ”obișnuit” nu înseamnă ”normal”), fără să cunoască vreo alternativă la acest stil de viață. Nu au plecat din țară pentru că nu s-au îndurat, altminteri și-ar fi pierdut identitatea și demnitatea. Au supraviețuit însă, dacă unul dintre ei ar fi murit, nu și-ar fi putut ierta asta. Indiferent cât timp a trecut, războiul nu o părăsește, a rămas în mintea ei pentru totdeauna. A decis să devină jurnalistă în timpul războiului, când avea 13 ani și, fără să se aștepte la miracole, a crezut în rolul jurnaliștilor de a informa și a sensibiliza planeta. Numai că, în prezent, după ce atâția jurnaliști au scris cu sângele celorlalți și al lor propriu ca să acopere evenimentele din Siria, oamenii, și în special, autoritățile încă nu au reacționat decisiv. Obama a spus că e ”războiul altcuiva”, deși ne afectează pe toți și că ”nu e un concurs de șah între superputeri”, dar oamenii obișnuiți care se confruntă cu ororile acestui război așa simt.

Și totuși, chiar în mijlocul acestor orori, oamenii nu uită să fie recunoscători pentru viață: un bătrân din Ghouta de Est aflată sub blocadă guvernamentală, bolnav și înfometat, o legumă putrezită de nici 40 de kile (își ridică tricoul demonstrativ pentru a-și arăta corpul scheletic și emaciat), căruia i-au murit deja un frate de foame, iar altul în bombardamentele regimului, plânge de fericire când primește ajutoare (pâine, apă, zahăr – ceva nemaivăzut demult, aproape că nu mai știa gustul). Mâine pâinea și zahărul se vor consuma, însă acum îi binecuvântează pe cei care i le-au adus și zâmbește printre lacrimi.

La fel, surâzând printre lacrimi unui viitor pe care vrea să-l construiască cu propriile mâini, dintre dărâmăturile din Aleppo, un băiețel de 13 ani, Mohamed Qutaish, propune un plan de reconstrucție a orașului. Din 4 milioane de locuitori la începutul războiului, în prezent majoritatea sunt refugiați din cauza bombardamentelor regimului care au ucis peste 20.000 persoane, iar orașul și oamenii rămași au ajuns ruine. Dar Mohamed a creat singur (după eforturi de 4 luni) o machetă a orașului de vis (cu aeroport, cale ferată, zone turistice, parcuri, lacuri, citadela din Aleppo renovată, căci sute de monumente au fost distruse/avariate de bombe-butoi). Dacă o treime din viața lui a fost consumată de război, el nu lasă războiul să-i consume și visele. Parcă toți fug, însă el nu vrea să o facă, crede că locul lui e în Siria, Aleppo. Indienii din Guatemala au plecat din țară când invadatorii au ucis păsările quetzal... păsările visului, povestea Malraux. Unii ucid (inclusiv vise), alții dau viață (viselor), unii distrug, alții creează. Din păcate, dezastrul nu e natural și, dacă niște case sau orașe mai pot fi reconstruite, alte pierderi sunt ireparabile. Și o casă nu e neapărat acasă.

Oamenii au răspuns degradării și morții prin forța creației și a transfigurării efemerului în etern. Egiptenii au inventat, dacă nu sufletul, cel puțin seninătatea în fața morții (Sfinxul, piramidele, mumiile, cultul morților), spunea Malraux. Arta egipteană a fost o încercare de transformare a aparenței/efemerului în veșnicie. Chit că uneori (în Siria, cu ajutorul regimului sirian și al Statului Islamic) veșnicia (monumentelor și a lăcașelor sacre) nu durează prea mult. Și poate că tocmai asta scoate lumea din minți, cel puțin pe aceia mai preocupați de soarta monumentelor decât de cea a oamenilor: distrugerea aparenței veșniciei artei. Totuși, între piatră și monumente se află oamenii (fie și ruine, la rândul lor) și viața fiecăruia e mai presus de orice (iar viața înseamnă mai mult decât supraviețuiere). Dacă nu devenim și noi bucăți de piatră sau simple cărămizi din Zid, (aparent) stabile, dar captive în Zid, de o uniformitate și o pasivitate  dezolantă și, de fapt, moarte. Însă focul sacru al creației nu s-a stins și nu îl pot stinge nici bombele-butoi, nici cenzura, nici potopul. După distrugere urmează creația și după agonie și moarte învierea.