Cameron, îți iert tot și te pup în cur dacă aprobi o zonă de excluziune aeriană în Siria!

Mi-am zis că o să înfrunt bombele-butoi, tancurile, furiile și fulgerașele azvârlindu-mi hainele, măștile, armurile și dansând dezlănțuit, în mijlocul urgiei, împreună cu Promy (titanul Prometeu,  prietenul și eroul meu), fie și pentru un minut (fără să numărăm secundele) și, dacă ne vom face praf, va fi praf de stele. Sunt însă praf... și-atât. Patru ani și mai bine de coșmaruri (siriene și nu numai), furie (slabă și parcă inutilă, a unei fantome care nu mai poate articula niciun cuvânt, e uneori prea obosită să plângă, nu poate nici să se trezească, nici să doarmă, dar nu-și poate găsi liniștea, continuă să bântuie și cerșește năucă la Ziduri), rușine, vinovăție, anxietate, neputință, neînțelegere și frustrare, abandon și paralizie în starea de bacterie criogenată, captivă într-un sicriu de gheață. Și totuși, într-o zi specială (ziua lui Alex, fii-miu), mă răsfăț. În ciuda faptului că mi-am impus să nu fiu fericită când ceilalți, inclusiv Promy și toți de pe pământ suferă, făcându-mă să mă cufund într-un abis fierbinte și sălbatic al culpabilității incurabile. Porunca A282. Mi-am mai încălcat anul ăsta porunca A282 în perioada de pregătire a grevei foamei și în săptămâna de după. De ziua lui Alex, așadar, mă îndop cu crenvurști în covrig (am luat și Maretti cu ceapă pentru Alex, cu măsline pentru mine și cu pizza pentru Promy), pictez (art terapy... deocamdată flori, vreau să desenez și Zidul prăbușit al inchisorii lui Saddam din Irak pe care copiii sirieni refugiați au redat în culorile curcubeului pasărea zburând din colivie). Recunosc că am participat (fără chef) și la câteva spectacole de la festivalul Enescu, mai exact la concertele orchestrei din Londra și nu regret, căci Simfonia a V-a în do diez minor de Mahler a reușit cumva să exprime durerea mea incomunicabilă, să o transforme în lacrimi și să mă trezească, astfel, pentru o clipă la viață.

În ciuda evidențelor, am încercat să-mi continui operațiunile de salvare. Don Quijote castrat și fără vise, acum fanomă și el... Ultima l-a vizat pe ștrumful poet. La un moment dat, tot de ziua lui Alex, când am șters praful (cu grijă, că am alergie la acarieni și sunt deja intoxicată de praful de pe videoproiectorul de la fuckultatea-fantomă), am descoperit ceva. Oops, a mai rămas doar pana din el. Cum? A dispărut și el? Poate și Promy? Nu, slavă Domnului, Promy e lângă mine. Nu vreau să mai dispară poeții. Nimeni, de fapt. M-am săturat să fiu Antigona cea mai disperată care-i tot caută pe cei jde mii de miliarde de dispăruți,  înghițiți de coșmarul istoriei ca să nu mai găsească nici o unghiuță smulsă, arsă cu acid și pătată de urină ori vreun fir de păr plin de sânge închegat ca să îngroape creștinește, apoi să se volatilizeze și ea. Sper că ștrumful poet n-a ajuns în Siria. Bun, n-am altceva de făcut decât să inițiez o operațiune de salvare imediat, să-l caut pe ștrumful poet, să adun bucățile dezmembrate, să-l recompun și să-l resuscitez, chiar dacă, sărmanul, la fel ca noi (eu, Promy și copiii noștri din Siria), nu poate nici să moară complet, nici să trăiască, și-a dat demisia de la tot și toate în semn de protest (inclusiv de la scris) și nu vrea să pună pe Facebook nici o manea cathartică în versuri albe ca poezia mea arhicunoscută: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Tu ești de vină. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!”

Stați așa! Eu n-o las baltă niciodată. Mă voi uita pe jos, sub dulap ca să-l caut pe ștrumful poet. Vai de mine, dar n-am zis, împreună cu Promy, că suntem prea înțepeniți să ne îndoim genunchii (și la propriu, și la figurat)? Ba da, însă, de data asta, voi face o excepție. Așadar, îmi iau lanterna și încep să mă târăsc, strănutând, clipind din ochii roșii și lipicioși și uitându-mă cu greu sub stratul gros de praf. Ah, parc-am găsit ceva. Mi s-a lipit de mână. Din fericire, e chiar ștrumful poet încleiat într-un răhățel de-al mâțelor (Guru sau Pesi?). Norocosul! Și eu, și Promy suntem invidioși. Ce bine e să se lipească de tine doar răhățelul sacru al mâțelor, și nu căcatul de la fuckultatea-fantomă sau din alte părți și să te murdărească iremediabil. Apropo, dosărelu’ puturelu’ al notelor și studenților-fantomă a ajuns de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 (care mi-a respins memoriul de infirmare a ordonanței de clasare și de redeschidere a anchetei) la DNA, apoi iar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6. Sunt foarte mulțumită de rezultate (nu numai în plan moral, în procesul de purificare a conștiinței, ci și pe calea legală), mult peste așteptări (sincer, nu aveam niciuna, într-un sistem unde anormalul e (încă) norma): apreciez gestul de normalitate al funcționarului-minune (minune pentru că a fost responsabil) de la comisia prezidențială, cel care a direcționat plângerea către poliție, apoi ancheta în sine și, the last but not the least, faptul că am primit după doi ani numărul de dosar de la Parchet (mă gândeam că o să se înregistreze la nesfârșit, am și vorba "când oi primi numărul de dosar de la Parchet"). Eu zic așa: mulțumesc celor care m-au ajutat, fără ei nu mă descurcam. Le mulțumesc celor care nu m-au ajutat (deocamdată): sper sa o facă data viitoare. Le mulțumesc celor care (mi)-au făcut rău, că așa m-au stimulat să fac bine.

Dar să nu-l neglijăm pe ștrumful poet. Îl iau în brațe, îl spăl, îl parfumez, îl mângâi și-l fac ”hobbit” și ”boxtroll”. Asta vor și copiii noștri din Siria. Asta vrem și noi. Asta vreți și voi. În plus, Promy îi dă un sărut gay pasional, salvator (cum a primit și el, la nevoie, de la Her (Heracle) sau alți membri ai echipei). Ei, acum, dacă se simte mai bine, sper că se apucă de treabă și postează o poezie pe Facebook, că eu una am demisionat (în semn de protest) de la scris de mult, pe noi ne-a lăsat inspirația și toate muzele din Olimp sunt împotriva noastră (cu excepția Thaliei, partenera noastră și organizatoarea festivalului ”A.E.R.” (”Aceasta E Revoluția”), în memoria victimelor/martirilor/eroilor holocausturilor și apocalipsurilor, în special a intelectualilor). Trăiască intelectualii!

Primele cuvinte pe care le rostește ștrumful poet sunt următoarele: ”words like f*tui, p*la will not be tolerated...” (http://adevarul.ro/news/facebook-magazin/mesajul-viral-corporatii-angajatii-romani-vorbesc-urat-words-like-ftui-will-not-be-tolerated-1_55fbdae9f5eaafab2cbc4457/index.html). E mesajul viral al unei corporaţii către angajaţii români care vorbesc urât: aceasta a sistematizat în romgleză situațiile în care trebuie să eviți să te exprimi vulgar (prezentând o listă centralizată, exhaustivă a acestor situații... de la a.1, a.2, ... , a.n, b.1., b.2., ... , b.n. etc.).

Îndată ce trece ziua lui Alex, coșmarurile se reiau, înainte să apuc să deschid netul să văd știrile/rapoartele. Pățită acum câțiva ani (când, stresată de un deadline, am lăsat farfuriile să se adune în chiuvetă halucinant, ca vrejul de fasole al lui Jack, și au ajuns până în rai, infestând paradisul de gândaci), mi-am reînceput campania anti-gândaci mai întâi cu insecticid (total inutil), apoi cu un aparat cu ultrasunete. Nu sunt atât de prietenoasă cu gândacii ca tata săracul (care îi boteza și se juca împreună cu ei) și nu mai vreau să produc dezastre. Madame Dezastru, logic, nu? După o săptămână de utilizare a aparatului, gândacii sunt deja afectați: agonizează mai mult sau mai puțin vizibil, unii îmi sar în față, alții mișună bezmetic, iar câțiva nu mai au energie nici să se târască și intră drept în gura lui Pesi (motanul Piersicuță). Împărtășesc starea de confuzie, incertitudinea, amețeala, anxietatea și zbuciumul lor anemic. Ah, mi-e milă de ei și mi-e rușine. Cred că am devenit și eu un torționar de treabă. Mă identific simultan cu călăul și victima și mă confrunt iar cu disonanțe cognitive sfâșietoare. Și totuși păstrez aparatul în priză.

O vizită pe pagina Facebook Planet Syria nu face decât să-mi accentueze durerea, rușinea,vinovăția, neputința și disperarea Din lunga și glorioasa serie... ce scoate frustrarea: un grup de activiști sirieni scrie către ONU și propune ironic returnarea armelor chimice (confiscate în 2013 – ex. gaz sarin) către regim în schimbul interzicerii bombelor-butoi, astfel încât poporul sirian suveran să-și poată alege forma de moarte dorită. Sunt preferate armele chimice întrucât: 1. nu distrug casele (trimițând oamenii în exil), 2. nu cauzează dureri insuportabile și nu produc imagini horror (corpuri împrăștiate în bucăți, cu organele curgând de-a valma afară) (mai bine pentru integritatea corporală a sirienilor/pentru protecția psihică a publicului internațional care a luat supradoză de horror sirian), 3. vor fi utile pentru recucerirea și stabilizarea țării (cu prețul a sute de mii de victime, dar sirienii oricum dispar și stabilitatea cere sacrificii), 4. operațiunile de salvare și echipamentele (ex.  măști de gaz, atropină, adrenalină) sunt categoric mai ieftine și mai eficiente.

Urmează mărturia unei supraviețuitoare-activiste Planet Syria, după un atac aerian al regimului: "Pentru o clipă, întreaga lume a devenit neagră și m-am simțit de parcă aș fi fost deja moartă și în mormânt. Și am auzit o voce întrebându-mă de rugăciune și, în același timp, mă întrebam de ce oamenii se tem atât de moarte și de desprinderea sufletului de corp, de vreme ce nu simțeam nimic dureros. Deodată, am auzit sunetul a ceva ce se spărgea deasupra mea. Am ridicat mâinile și m-am uitat la oamenii care stăteau deasupra mea și pietrele se spărgeau grămezi în jurul meu. Acesta a fost momentul când am realizat că a avut loc un atac aerian și că eram încă în viață. Am ieșit și am început să merg amețită și sunetul pietrelor și al șrapnelului ce cădeau mă asurzeau. Întreaga lume era complet neagră în jurul meu și m-am auzit țipând, încercând să-mi găsesc membrii familiei, unul câte unul. Și, îi mulțumesc lui Dumnezeu, m-au auzit și au răspuns, cu excepția lui Omar. Am întrebat oamenii unde era și am început să-l caut, dând la o parte înnebunită molozul care căzuse peste el și strigând, dar nimeni n-a răspuns. Și am continuat să-mi imaginez că îl voi găsi, însă sfâșiat în bucăți, dar, slavă Domnului, a apărut într-o singură bucată și e bine acum. Îi mulțumesc lui Dumnezeu.” Moartea și învierea lui Lazăr... Cumva, am experimentat și eu starea de ”captivă în mormânt” nu doar în coșmaruri, ci și când s-a răsturnat odată, la mare, la sfârșitul liceului, microbuzul (de trei ori) ori banana (mi-a căzut în cap și nu mai puteam ieși) ori când am rămas blocată în lift cu violatorul care m-a lovit și m-a amenințat cu cuțitul (tot la sfârșitul liceului). Dar cum o fi să ai parte de 50 de astfel de cutremure și prăbușiri în mormânt pe zi?

După noile statistici (ah, urăsc cuvântul, e vorba, de fapt, de copiii și frații noștri din Siria), conform Syrian Network for Human Rights, au fost uciși 179.291 (96%) de civili de regim față de 1.543 – de Statul Islamic. Medicii au fost exterminați într-un procentaj de 93% (511) de regim față de 14 – Statul Islamic. Activiști media lichidați 93% (449) de regim, 18 – de Statul Islamic. Tortură până la moarte: regim 11.501 (99,5%), 20 – Statul Islamic. 18.496 (93%) dintre victimele copii aparțin regimului față de 217 Statului Islamic. Poți să alegi numai între diverse tipuri de moarte. Aceasta din urmă a devenit o rutină. Și totuși, trebuie să refuzăm să ne obișnuim.

Până și școlile au fost transformate în centre de detenție. Vorba lui Hagi, ”bună și școala la ceva!” Copiii sunt arestați, lăsați fără mâncare și apă, ținuți înghesuiți și fără somn, agățați de încheieturi de tavan, bătuți și electrocutați, arși cu acid/țigări, cu unghiile smulse, uneori torturați până la moarte, chiar și copii de 5-6 ani care nu înțeleg nimic din ce se întâmplă cu ei și cei din jur. Mărturiește, câine turbat de terorist și vierme de trădător! Mărturisește că ai violat Leviathani și ai disrus planeta Krypton a lui Superman! Unii mor, pur și simplu, de foame și de sete. Chiar când își doresc să trăiască și supraviețuiesc, rămân etern marcați (și eu). I-au văzut pe ceilalți copii, inclusiv pe frații lor, murind în fața lor. Îi privesc pe ceilalți copii cum agonizează și dispar în tăcere. O tăcee sfâșietoare ca un urlet. Se uită cum frații lor se mai trezesc un pic din leșin (cel mai fericit, binecuvântat moment, vorba lui Promy), apoi respirația li se stinge lent, buzele arse și însângerate îngheață, bărbiile ascuțite și diforme înțepenesc într-o postură nefirească, iar fețele trase, emaciate împietresc.

Oricât ar plânge și ar striga, nu-i aud mamele lor. Cu fețele albe ca varul și supte din care au rămas doar ochii adânciți în orbite, întunecați și rugători, întind brațele subțiri, descărnate spre bucata de cer răsfrânt, strâmb și tulbure dintre gratii și o cheamă pe mama lor. Țineți ciocul, câine turbat de terorist și vierme de trădător! Așa-ți trebuie. Mărturisește, târăște-te în genunchi și cerșește îndurare! Și, la un moment dat, nu mai au energie nici să țipe după mama lor, se prăbușesc încet în abis pentru totdeauna, fără lacrimi, fără o lumânare, fără altă groapă decât cea comună, groapa de gunoi a pământului. Pământul e o imensă gorapă comună (și eu, la rândul meu, nu mai am nicio fantezie tanatică și nu-mi mai doresc nicio înmormântare într-un cimitir verde și liniștit, străjuit de castani în floare). Așa le trebuie, nu? Pagube colaterale în războaiele altora. Chiar dacă își revin fizic măcar parțial (deși mulți rămân nu numai cu cicatrice, ci și cu handicap... nu mai pot merge, vorbi, mesteca sau înghiți), și-au pierdut copilăria și nu se mai pot juca. Nu mai vor jocuri video, telefoane, bomboane sau gesturi de tandrețe. E prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Au rămas paralizați și muți (închiși într-o tăcere apăsătoare), fragmente amorfe și imobile din Ziduri, din dărâmături fără număr, bombardate la nesfârșit de vânturi fierbinți, ploi acide și bombe-butoi.

Și totuși, potrivit Syrian Network for Human Rights, Statul Islamic e de 43 de ori mai mediatizat ca atrocități. În ciuda faptului că regimul e principalul responsabil pentru acest dezastru, inclusiv pentru stimularea extremismului și emergența Statului Islamic prin incitare sectară (șiiți anti suniți și viceversa), eliberarea prizonierilor al-Qaida (care au fondat Statul Islamic), protejarea jihadiștilor de la Statul Islamic de bombe-butoi, blocade, răpiri/arestări, precum și radicalizarea populației prin crimele împotriva umanității, căci fiecare bombă-butoi consacră un nou jihadist, membru al Statului Islamic. Iar regimul profită și se erijează în postura de salvator al poporului și luptător anti-terorism. La nașterea Statului Islamic a mai contribuit și Țarul, exportând la luptă în Siria mii de ceceni fundamentaliști (ca să nu-l mai deranjeze în Rusia), conform ziarului de opoziție, Novaia Gazeta. În prezent, din greșeală, în confruntarea cu Statul Islamic, desigur, adică probabil, Țarul a atacat rebelii moderați, unii dintre ei de la FSA, antrenați de CIA, iar Obama e din nou surprins (dacă e un Big Brother-fantomă, se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona). Și numai Statul Islamic e de vină.

Halucinant, Băsescu tolerează asemenea atrocități (nu cumva trebuie să le înmânăm și premii, medalii și diplome Big Brotherilor, talibanilor și torționarilor de treabă, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace, și să le ridicăm statui, dacă nu au deja suficiente?): dictaturile trebuie să fie lăsate în pace de țările democratice să-și masacreze popoarele cum au chef. Și cine vrea refugiați, să-i ia acasă. În acest sens, Costi Rogozanu a evaluat datele din teren și propune: Băse ar putea găzdui 40 de refugiați, Udrea – 20, Dragnea – 100, Blaga – 60, Robert Negoiță – 500, Oprea – 100, Iohannis – 50, iar Ponta – 30. Katie Hopkins, vedetă TV și editorialist The Sun a comunicat pe același ton: “Bărci de salvare? Aș utiliza arme să opresc imigranții.” Să mă împuște Bombo! Dar poate că iar n-am înțeles eu, era, de fapt, un gest umanitar și jurnalista în cauză a intenționat pur și simplu să-i scape pe copiii și frații noștri sirieni de chinuri. S-a lansat și o petiție (viral) pentru a o da la schimb... în Siria pe eminenta jurnalistă în locul a 50.000 de refugiați. Poate așa se convinge singură de situație (sau în Siria e totul perfect?) și, totodată, scapă Marea Britanie (și Europa, și pe mine personal) de rușinea comentariilor ei. Am crezut că mor de rușine când am văzut ce-a declarat această jurnalistă (bine că eram moartă deja, fantomă și nu nemuritoare blestemată de câteva luni încoace). Fiți lady/gentlemeni britanici și semnați petiția la acest link: https://www.change.org/p/uk-government-swap-katie-hopkins-for-50-000-refugees.

De fapt, sirienii nu vor să plece din Siria, vor doar ca această casă de copii să redevină acasă. Surprinzător, deși toți prietenii ei au fost arestați (adică sunt morți sau pe moarte), iar sirienii par a nu fi acceptați nicăieri ca niște ”maimuțoi” extratereștri, infestați cu viruși letali, ce sunt, o activistă, Mariah, și-a întrerupt doctoratul în microbiologie din Franța, a revenit în Siria și-și continuă lupta, în ciuda foametei, mizeriei, a celor 50 de cutremure pe zi și a răpirilor. Interesant, băieții ăștia ce-și riscă viața (mă rog, supraviețuirea, că de viață n-au avut parte până acum) pe mare utilizează smartphone-uri, poartă tricouri șmechere și sunt frumos coafați cu gel, spumă, ceară sau fixativ (ca Promy care, dacă nu mai poate să îndrepte altceva pe lumea asta, își îndreaptă bretonul lung, negru, franjurat cu placa, în fiecare dimineață, de luni până vineri). Parcă și-au cumpărat produse de coafat, tricouri și telefoane în loc de saci de dormit și cort. Vor să arate bine când se crapă barca sub ei, rămân afară în arșiță sau frig, ori îi snopește poliția din Ungaria.

La Consiliul Europei, Iohannis a cerut gestionarea problemei refugiaților de la sursă (încheierea conflictului). România alocă 300.000 EUR pentru Turcia, Liban, Iordania și a propus centre europene (supranaționale) de înregistrare. La summitul ONU, Iohannis a declarat: ”ne confruntăm cu o criză complexă. Este vorba de aspecte umanitare, de o criză a protejării graniţelor, de o criză a integrării şi de o criză financiară. Dacă nu găsim cele mai adecvate mijloace de a le soluţiona pe fiecare dintre ele, fiecare val de migraţie îl va depăşi pe cel anterior. Orice naţiune are obligaţia de a salva oameni, de a-i susţine şi de a-i proteja”. Să ne aducem aminte un detaliu din vremea celui de-al doilea război mondial: atunci când s-a discutat problema salvării everilor amenințați de fascism, statele democratice occidentale au rămas fixate în cote meschine în timp ce numai Republica Dominicană a acceptat să-și suplimenteze cotele de refugiați. Oricum, în ce ne privește, România a fost țara în care s-a intrat doar din greșeală.

Perspectivele asupra încheierii conflictului indică, în continuare, incongruențe și divergențe (nu numai pe plan global, ci și în lumea occidentală). Unul dintre liderii europeni, Cameron, a declarat recent că talibanul-șef din Siria poate să rămână pe termen scurt, pentru o perioadă, ca parte a unui guvern de tranziție, dar în viitor va trebui condamnat pentru crimele împotriva umanității, inclusiv pentru bombardamentele cu bombe-butoi, pentru că a fost la originea coflictului, a radicalizării și a crizei refugiaților. Ulterior, Cameron a revenit, cerând ca talibanul-șef să plece. Merkel condamnă bombardamentele rusești asupra rebelilor, însă crede că nu poate exista soluție fără Rusia și acceptă temporar poziția talibanului-șef la conducere. Până și Erdogan (un critic vehement anterior al talibanului-șef) susține prezența acestuia într-un guvern de tranziție, cu toate că primul ministru turc Davutoglu e împotrivă. Statele Unite și Franța au spus din nou, la summitul ONU, că doresc să colaboreze cu Rusia, dar cer căderea talibanului-șef (principalul vinovat pentru dezastru), în timp ce președintele Iranului, Rouhani, e pregătit pentru aducerea democrației în Siria, deși nu și-a retras/redus suportul economic, politic și militar pentru regim și agreează reformele în Siria... după ce/dacă e învins Statul Islamic.

Țarul își accentuează, suportul său pentru regim (”oferă asistență unui guvern legitim”... legitim, logic, nu?), acuzând totodată Statele Unite de amestec în treburile altei țări și de finanțarea ilegală a rebelilor care ajung extremiști (cu arme americane). Cine vorbea? Unul dintre talibanii-șefi ai lumii care au ajutat să se mențină la putere talibanul-șef din Siria, un torționar de treabă responsabil pentru crime împotriva umanității. Sprijinul sporit al Țarului pentru regim împiedică Coaliția internațională împotriva Statului Islamic să identifice luptători anti-Statul Islamic și o determină să colaboreze cu regimul, transformând membrii Coaliției în potențiale ținte ale rebelilor. Țarul se erijează în rolul unui lider global (inclusiv al Occidentului) în lupta anti-terorism și se pregătește de negocieri de pace cu tehnica pumnului în gură... tancurile și bombele. În spiritul Yaltei, al împărțirii lumii între marile puteri și al abadonării țărilor mici. Datorită intervenției Țarului, războiul va dura mai mult, crimele împotriva umanității vor continua, iar situația se va deteriora și mai puternic, împingând oamenii tot mai disperați fie să fugă, fie să devină extremiști.

Redau mai jos comentariul amar al unui activist Planet Syria, legat de intervenția militară a Rusiei: ”Rușii vor să bată americanii și controlează mai întâi spațiul aerian sirian. E atât de simplu și, după cum stau lucrurile în prezent, ei au câștigat. Între timp, pierdem vremea discutând acest lucru, dezbătând dogmatic, la nesfârșit probleme de geopolitică ca și criza refugiaților, uitând adeseori sirienii încă blocați în țara asta nenorocită. Dincolo de faptul că suntem distruși și emaciați, săraci și înfometați, deprimați și traumatizați, sirienii din interiorul Siriei sunt singuri. Se simt profund izolați, abandonați de o lume a unui așa-zis umanitarism care mai curând pretinde că îți acordă atenție decât o face de fapt.”

În ce privește zona de excluziune aeriană, din păcate, prezența aeriană a Rusiei ridică mari obstacole pentru că există riscul unei confruntări militare cu aceasta. Dar a mai apărut recent o variantă: o asemenea zonă protejată de pe Marea Mediterană pentru a nu periclita viețile militarilor și a evita potențialul conflict cu Rusia. În acest moment, Cameron are în față o astfel de propunere, sprijinită de a laburiști. Mă rog lui Dumnezeu să-i dea minte și suflet să o aprobe, căci mai târziu e prea târziu (și e prea târziu deja pentru mulți și multe). Dacă e de acord, îi iert toată politica naționalist-extremistă (inclusiv față de vampiri) și-l pup și-n cur la propriu și la figurat, deși mi-am jurat să nu fac asta niciodată și am reușit să evit până acum.