”Soft politics”: două lumânări stinghere și străine, stinse subit pe tortul aniversar al unui băiețel din Aleppo, înainte de a fi suflate vreodată

Dacă arunci o privire pe stradă în jurul tău, observi că românii merg cu capul în jos (și eu), în timp ce sirienii se deplasează cu capul în sus, către cer, de spaima bombelor-butoi azvârlite nonstop din elicoptere (în cazul în care mai pot să facă vreun pas și nu sunt deja prinși sub dărâmături, nu au dizabilități ori nu sunt epuizați de foame și mizerie). Suntem țara în care refugiații au intrat doar din greșeală și, cum spuneau unii protestatari, ”până și refugiații fug de noi”. Și tânjim și noi (unii măcar) să plecăm din țară, să ne dăm sirieni și să cerșim să ne adopte Germania. Oricum, dacă te afli în România și te uiți prea mult în sus, la stele, riști să te împiedici și să aluneci în mlaștina cu broaște râioase și porci cu diplome, bântuită de monștri, zombie și fantome cu poșete Vuitton, girofar și trafalet de sfințit palate cu turnulețe. Nu mai ieși din ea nici dacă te tragi singur de păr ca baronul Munchausen. Oops, dar nu eram deja în mlaștină?  Hm, sper că flăcările de la Colectiv și forța sacrificiului celor tineri și curați vor elibera, în sfârșit, energiile renașterii și ale asănării mlaștinii.

Din nefericire, în Siria are loc un incendiu Colectiv generalizat, iar acesta se extinde pe întreaga planetă. Experții Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice (din cadrul ONU) au confirmat utilizarea gazului muștar la Marea (de către Statul Islamic în atacuri asupra kurzilor din Siria), precum și a armelor cu clor în Idlib (primăvara aceasta), deși nu sunt nominalizați în raport autorii acestor mărețe și glorioase realizări. În același timp, au fost descoperite depozite nedeclarate de arme chimice, ceea ce pune în discuție controversatul acord între Rusia și Statele Unite din 2013 de eradicare a armelor chimce ale regimului, după atacul devastator cu gaze sarin din 2013. Raportul Institutului Internațional Contra-Terorism din 2014 a evaluat atacuri cu clor ale regimului, în perioada ianuarie – aprilie 2014, subliniind că s-a eșuat în gestionarea corespunzătoare a armelor chimice ale regimului și că, într-un fel, nesancționat, regimul este legitimat să recurgă la asemenea acțiuni și încurajează alte grupări militare să procedeze similar. Ca de obicei, Obama s-a uitat și nu a văzut.

Indiferent de rezultatele rapoartelor, Țarul continuă intervenția militară în sprijinul teroristului-șef și al regimului său. Raed Fares, jurnalist și activist Planet Syria din Kafranbel, se întreabă de ce Rusia bombardează (atacând spitale, situri arheologice și tabere de refugiați) o zonă aflată sub controlul rebelilor moderați, unde nu e nici urmă din Statul Islamic, iar oamenii nu sunt extremiști. Asta-i ca-n poezia lui Sorescu dedicată lui Promy (titanului Prometeu) cu eterna întrebare ”De ce ficatul?” ori în cea cu Iov, ”Care-i buba?” Deși sub asaltul bombelor-butoi și al rușilor și în pericol de a fi răpiți/arestați (și violați și torturați până la moarte), în Kafranbel dimpotrivă, societatea civilă face eforturi titanice pentru a funcționa. Au apărut centre pentru femei (educație, cunoștințe IT, ajutor de urgență, activism civic), centre educaționale și de terapie pentru copii, ba chiar și un post de radio (Radio Fresh). Raed a supraviețuit deja mai multor atentate puse la cale asupra sa de Statul Islamic (împușcat, mașina incendiată), răpirilor și torturilor (efectuate, în cazul lui, de al-Nusra, afiliată al-Qaida). Dacă societatea civilă din oraș intră în declin, responsabilitatea îi aparține și Rusiei. În același timp, Raed cheamă americanii în ajutor. Vin americanii? Cred că o să-i aștepte așa cum îi așteptau și bunicii noștri la instalarea comunismului. Oricum, Obama se uită și nu vede.

În ce privește propaganda, Rusia atacă Occidentul cu propriile sale arme, după cum arată și Bogdan Oprea: ”Temele folosite în ultimele mari evenimente de pe scena geopoliticii mondiale, Crimeea și Siria, sunt voința poporului și lupta împotriva terorismului, iar, mai nou, în Republica Moldova, justiția și lupta anticorupție. Coincidență sau nu, sunt exact temele utilizate în ultimii ani de țările occidentale și, mai ales, de Statele Unite pentru a justifica propriile lor mișcări geopolitice. Doar că, de data aceasta, regia ultimelor trei mari mutări pe tabla de joc a geopoliticii - Crimeea, Siria și Republica Moldova - este semnată de Federația Rusă.” În ciuda propagandei, șeful CIA crede că Țarul vrea, de fapt, să scape de talibanul-șef din Siria, însă caută momentul și modalitatea potrivită. În ton cu șeful CIA, unele surse diplomatice ruse apreciază că, la un moment dat, sprijinul pentru teroristul-șef se va retrage. Totodată, liderul CIA consideră intervenția militară a Rusiei în Siria impulsivă și improvizată, fără o strategie pe termen lung. Hm, dar Statele Unite s-au remarcat cumva printr-o strategie în Siria și, în genere, în Orientul Mijlociu?  

Înainte de negocierile de pace de la Viena din 14 octombrie, Ministerul de Externe rus a declarat prin purtătoarea sa de cuvânt că Rusia nu se cramponează de o persoană, talibanul-șef, asta va decide poporul sirian. Totuși, Lavrov a criticat tentativele unora de a se eschiva de la negocieri, evitând munca și legându-se strict de debarcarea talibanului-șef. Mai mult, acesta a declarat că nu trebuie să existe o ”abordare simplistă” centrată pe eliminarea talibanului-șef, ci una focusată pe delimitarea grupărilor opoziției ”sănătoase” (care poate participa la negocieri) de cele extremiste. Mai ”extrem” și mai ”terorist” decât regimul, principalul autor al dezastrului și al victimelor dintre civili există oare cineva?

Aliatul Moscovei în Siria, Iranul, a îndemnat la o poziție ”realistă”, afirmând că poporul sirian va decide cine îl va conduce în mod democratic. Iranul și Rusia au interese comune în Siria, dar prezintă și poziții divergente, de nereconciliat în legătură cu guvernul dorit (secular – Rusia vs. alawit, anti-Israel și pro-Hezbollah – Iran) și reconstrucția armatei (o armată seculară, antrenată în Rusia, cu echipamente rusești și ușor de controlat vs. implicarea forțelor islamiste, a grupărilor paramilitare și a milițiilor, o trupă de peste 200.000 de persoane, acum mai puternice pe teren decât armata și sub dominație iraniană, așa cum se întâmplă și cu Hezbollah în Liban sau milițiile șiite din Irak). Semnarea tratatului nuclear cu Iran îngrijorează, de asemenea, Rusia, cu privire la o potențială apropiere între Iran și Occident. Cu amenințarea jihadiștilor și a unui colaps al regimului sirian, trecând peste Iran la nevoie, în absența apariției unor figuri credibile din partea opoziției, atât Rusia, cât și Statele Unite pot susține un alt lider al regimului.

În cele din urmă, Țarul ar putea dovedi o anumită flexibilitate, având în vedere că nu se poate încheia pace durabilă atâta timp cât talibanul-șef rămâne la putere. Planul de pace rus presupune lansarea unei noi constituții în 18 luni, validate prin referendum, apoi organizarea alegerilor prezidențiale. Nu se specifică dacă talibanul-șef va renunța la putere în timpul guvernului interimar de tranziție (o cerință a opoziției), dar se precizează că acesta nu va prezida procesul de reformă constituțională. Se solicită, în schimb, în acest plan, identificarea clară a grupărilor teroriste. Ce-i mai interesează, dacă luptă oricum cu oricine altcineva decât Statul Islamic, iar principalul terorist e regimul, alături de care Țarul se confruntă cu poporul sirian? Mulți diplomați occidentali și arabi nu consideră serios acest plan de pace rus pentru că nu clarifică soarta teroristului-șef și nu menționează un termen precis pentru debarcarea acestuia. În plus, puterea ar urma să aparțină, de facto, regimului, coordonatorul procesului de tranziție, iar acesta ar putea să o monopolizeze din nou și să comită abuzuri. Așadar, Statele Unite, Europa, Turcia și Arabia Saudită cer eliminarea talibanului-șef, fără de care vor persista instabilitatea și radicalizarea.

În urma discuțiilor de pace de la Viena, în format extins (20 țări, inclusiv Liga Arabă și Organizația pentru Cooperare Islamică), s-a reiterat ideea tranziției, a alegerilor peste 18 luni și a negocierilor dintre putere și opoziție, începând de la 1 ianurie 2016, fără a se stabili exact rolul jucat de talibanul-șef și fără a fi delimitate grupările teroriste (cu excepția al-Nusra al-Qaida și a Statului Islamic). De asemenea, la G20, desfășurat în aceste zile, se dezbat criza refugiaților, războiul din Siria și extremismul, iar Turcia, țara gazdă, a cerut din nou o zonă de excluziune aeriană în Siria. La același summit, Cameron a solicitat oprirea bombardamentelor Rusiei (pentru că stimulează conflictul și radicalizarea), evitarea atacării rebelilor moderați și retragerea sprijinului față de talibanul-șef care nu e doar principalul vinovat, ci și împiedică procesul de pacificare. Țarul insistă că nu bombardează decât Statul Islamic, iar FSA (rebelii moderați recunoscuți de Occident) îi oferă țintele! Nu ne mai miră vreo minciună de-a Țarului, ci dacă spune adevărul (mă rog, vreau să zic, dacă nu adevărul absolut, măcar ceva credibil). Cameron susține și programe de ajutor și integrare în muncă a refugiaților din tabere (Turcia, Liban, Iordania), pentru a limita migrația.

După atentatele Statului Islamic de la Paris,  Obama și-a exprimat solidaritatea cu francezii și a promis că-și va dubla eforturile pentru o tranziție pașnică în Siria și eliminarea Statului Islamic.  Până acum, Obama nu a făcut (mai) nimic... cu excepția unor gafe. ”Soft politics”. Își merită premiul de ”una dintre cele mai neinfluente persoane”, acordat de revista GQ. Și apropo de atentatele de la Paris, ca întotdeauna, media și chiar activiștii priviliegiază anumite teme, ignorând altele. Media activează după principiul metonimiei (selectarea anumitor aspecte care intră în agendă). Atrocitățile Statului Islamic sunt mediatizate masiv, dar nu și ale regimului sirian (și frații și copiii noștri din Siria suferă din cauza amândurora și se luptă atât cu regimul, cât și cu Statul Islamic). Similar, intervenția Rusiei în Siria nu este (excesiv) criticată de unele media și grupuri de activiști, comparativ cu alte acțiuni militare. Problema refugiaților pătrunde în agendă după cinci ani, abia când suntem ”invadați”, iar politicienii rezonează și promit să acționeze abia când văd pozele unor copii înecați pe drum spre Europa. Selectivitatea este deranjantă, însă, din păcate, dificil de diminuat (de aceea, ar fi bine să funcționeze măcar surse alternative de informare via Twitter, Facebook, youtube, bloguri, forumuri).

Acestea sunt mijloace alternative de expresie, informare și asociere, în măsura în care ele pot funcționa măcar limitat și nu sunt complet interzise. Revoluția siriană a transferat comunicarea adevărului (fie și în forma demistificării minciunilor și abuzurilor) și disidența din Siria dinspre intelectuali spre public, activiști ca cei de la Planet Syria. Nu mai era nevoie de metafore și aluzii pentru a transmite un mesaj subversiv. A apărut un element nou: puterea regimului poate fi depășită. S-au demascat minciuni, s-au oferit informații despre opresiune, arestări, torturi și execuții arbitrare. Spiritul era îndrăzneț și triumfător. Nu s-a încercat numai rezistența, ci și învingerea puterii. Textul ”Frica de a fi arestat” este un asemenea exemplu: îi pregătea pe protestatari, să știe la ce se pot aștepta, inclusiv la torturi și execuții, astfel încât să-și domine mai ușor frica.

Dar, frecvent, comunitatea internațională a ignorat mișcarea pentru libertate, ajungând să abordeze problema Siriei în termeni de: regim vs. Statul Islamic (trebuie să alegem între asemenea talibani și teroriști?). Astfel a luat naștere Planet Syria care continuă să activeze în ciuda violenței. În localitățile eliberate de sub autoritatea regimului, se înființează organizații locale care luptă pentru democrație, justiție și o societate pluralistă (fără vreo afiliere tribală ori spirit sectar). Sunt create centre educaționale și pentru drepturile femeii. Apar graffiti, pamflete, reviste și posturi de radio. Doar că bombele-butoi continuă să cadă și amenință societatea civilă emergentă. Extremiștii și baronii războiului împiedică și ei activitatea. Societatea civilă din Kafranbel este un exemplu pentru toți, cu atât mai mult că operează în condiții inimaginabile, cu 50 de cutremure pe zi din cauza bombelor-butoi, cu atentate, răpiri/arestări (urmate de torturi până la moarte). Din păcate, media occidentale nu transmit suficient atrocitățile regimului și eforturile de construcție a societății civile.   

Și că vorbim de media și comunicare, iată ce ne spune o jurnalistă siriană, Doha Hassan, aflată în Berlin ca refugiată. Deși a ajuns la Berlin de patru luni, încă nu s-a obișnuit, se confruntă cu un sentiment acut de dezrădăcinare și tânjește după un mediu familiar. Când merge cu metroul, dă muzica la maxim, încearcă să respire adânc și deschide pagina de Facebook cu evenimentele interne siriene, pentru a se ține la curent, a nu pierde contactul cu țara (funcția fatică) și a păstra ceva familiar în noua ei viață. Înțelege semnele de la metrou, dar nu vorbește limba germană. Mai are mult până să se adapteze. Nici măcar nu e prima renaștere: i s-a mai întâmplat în 2012, în Siria, când a trebuit să învingă tăcerea... tăcerea pumnului în gură și propria alienare și să înceapă o altă viață. Intră, așadar, pe pagina de Facebook și citește, deodată, că regimul a arestat-o pe prietena ei din Damasc, Lana Mardani care oferea ajutoare umanitare copiilor. Faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază. Recitește mesajul de mii de ori, apoi aleargă pe străzi bezmetic, disperată, neputincioasă și chiar atunci e interceptată de autorități pentru a discuta despre actele ei de refugiat. Ce mai contează niște hârtii?

Se simte într-o comă cognitivă, nu mai poate să scrie. Insecuritatea prezentului și a viitorului atât în Siria, cât și în Germania ca refugiată o neliniștesc și o înspăimântă. Este singură și neajutorată, nu mai știe exact cine este și ce va deveni. Mahmoud, un supraviețuitor al închisorilor regimului, o încurajează să uite și să o ia de la capăt, deși el însuși își reprimă sentimentele, iar asta îi accentuează furia și înstrăinarea. Nu s-a întâmplat nimic, a fost doar un coșmar, iar coșmarul e un vis, logic, nu? Alți prieteni se gândesc mereu la Siria ca ea și consideră că trebuie să aibă răbdare: într-o zi, se vor întoarce. Și totuși, până atunci, trebuie să încerce să se adapteze, adică să înceapă o nouă viață pe o altă planetă: ”Suntem 4 milioane de sirieni refugiați, aflați în exil. Indivizi afectați, suferind adânc în interior. Traumele fizice și mentale ne copleșesc din toate părțile. Suntem victimele represiunii, arestărilor, distrugerii, morții. Am fost vânați și hingheriți. Suntem forțați să ne construim o nouă viață în mijlocul unei realități străine și ostile. Suntem forțați să ne adaptăm ca și cum tot ce am experimentat a fost numai un vis, un fel de coșmar. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat vreodată la noi în țară. Trebuie să renaștem pe o altă planetă.”

Și o altă experiență a exilului și a reîntoarcerii, povestea lui Mahmoud Abdel Rahman. Acesta a participat la protestele democratice, a fost activist media (a filmat și a pozat), apoi a părăsit țara din cauza războiului. S-a întors la Aleppo, nesigur pe sentimentele sale (dar mai simte oare ceva?), cu privire la prezent și îndeosebi la viitor (care viitor?). A trecut cu greu granița, iar mama a plâns de fericire când l-a revăzut (nu înțelege de ce, ar fi trebuit să fie îngrijorată pentru viața lui). S-a simțit străin și rătăcit când a ajuns, își pierduse sentimentul apartenenței la oraș și comunitate. Nu e acasă nici într-o tabără de refugiați, nici în Siria. La prima bombă-butoi, a tresărit, însă frații l-au încurajat: o să te obișnuiești. Trebuie să te obișnuiești cu frica, agonia, neputința, căderile (la propriu și la figurat, căci sunt 50 de cutremure pe zi care-ți fărâmă casa, corpul și sufletul), resentimentele și incertitudinea viitorului. Trebuie să te obișnuiești cu moartea. Și, mai rău, cu absența oricărei perspective (știm și noi, în România).

S-a întors nu de dor, nu din credința în revoluție, nu din solidaritate cu țara/comunitatea/protestatarii, ci din vinovăție. A înțeles că trebuie să revină când a văzut imaginile masacrului de la Douma de care e bântuit. Îl aude și îl vede pe bărbatul care plângea, disperat să-l ia cineva de-acolo, împreună cu familia sa, deși nu mai crede în nimeni și nimic și, de fapt, nu mai așteaptă nimic. Cum îți poți reprima lacrimile și țipetele și poți purta un dialog rațional, civilizat în mijlocul nebuniei și barbariei bombelor-butoi? Copiii morți îi apar mereu în minte și-l condamnă: ai aprins focul revoluției, acum totul arde și tu ai fugit și ne-ai lăsat pe noi aici. Ai plecat nu pentru că nu ai crezut că țara se va schimba, ci pentru că te-ai schimbat chiar tu. Ai făcut exact ceea ce i-ai acuzat pe ceilalți că nu e bine să facă, ai afilieri și puncte de vedere absolutiste, intolerante pe care le criticai înainte. Și, oricum, noi nu contăm pentru tine. Uneori îi vine să-i distrugă pe toți cei care nu cred în revoluție, căci revoluția nu trebuie să fie umană, ci să-și atingă scopul, indiferent de mijloace. Și cum poți să mai crezi în umanitate când aceasta te lasă să mori și te privește murind? Și asta e o banalitate ultramediatizată. Ne-am obișnuit. Cu moartea, poate și cu răul. Atunci îți vine să arunci tot în aer. Fie și ca să nu mai sufere nimeni. Și nici tu.

Și măcar dacă ar fi o sinucidere în masă ori un dezastru natural! ”Catastrofa siriană putea fi prevenită dacă linia roșie a umanității era ”protestatari uciși” și nu ”copilași refugiați înecați”. (Iyad El-Baghdadi, unul dintre liderii Primăverii arabe din Emiratele Arabe Unite).

Închid știrile și netul, nu mai vreau să aud și să văd nimic. Îmi vine și mie să arunc tot în aer. Trântesc capacul laptopului și dau fuga la bucătărie să beau o bere. Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) e deja acolo. Fumează în tăcere acum și, din când în când, își suflă bretonul cu furie. El are motivele, ocazia și resursele să se răzbune și totuși nu procedează așa... ca bărbații ăștia adevărați care se luptă cu titani în lanțuri, femei însărcinate și bebeluși, tovarăși-zei, talibani și teroriști-șefi precum vechii stăpâni ai Olimpului, nenea Cronos, verișorul Știi Tu Cine-Zeus și nepoțelul Hermes, călăii săi și ai lumii întregi. Și, dacă cei din Olimp nu mai sunt decât în coșmarurile noastre și în sistem (unde mai bântuie fantomele lor), pe pământ au rămas încă destui creați parcă după chipul și asemănarea lor. Și, oricum, n-are rost să arunci totul în aer, nu rezolvi nimic astfel. Nu poți recupera nimic din ce ai pierdut (și tot pierzi, însă cei care pierd câștigă în cele din urmă). Și noi mai mult iubim decât urâm lumea asta și ne-am sacrificat pentru ea, indiferent dacă merită. Și, dacă nu mai simțim iubirea, ne prefacem că ne pasă. Nu suntem proști de dăm din abis în abis? Dar ce mai contează?

Și aici, în Olimp, la doi ani jumate de la revoluția noastră democratică, încă ne confruntăm cu instabilitate, inclusiv lovituri de stat și răpiri. Parcă Promy nu a dispărut deja prea mult, de nu știu câte ori, niște mii de ani la rând, premiat pentru fapte bune și opere subversive (științe, arte, focul sacru dăruit oamenilor) cu lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, fulgerașe, ger și jeg. Și abandonat pe Elbrus. Dulce exil! Afla de ce anume e vinovat (fie și că a distrus planeta Krypton a lui Superman sau a violat Leviathani) după ce era condamnat. Își dorea uneori să vină cineva să-l scuipe și să urineze pe rănile lui, doar-doar i-or acorda atenție, dar, la un moment dat, uitau până și de el. Și uita și el (nu mai înțelegea nimic, ajungea în stadiul de legumă putrezită, nimeni nu-l putea recunoaște și nici el pe nimeni, însă coșmarul continua). Într-un final, îi era indiferent dacă trăiește sau moare, numai că ambele erau imposibile. Și supraviețuirea nu e viață.

E momentul ca Promy să fie prezent. Din păcate, nu te lasă nici în ziua de azi să respiri. Încă nu avem parte de un minut de liniște fără să numărăm secundele. Iar justiția nu e deocamdată funcțională, la fel ca în România (ce să mai vorbim de Siria?). De câțiva ani încercăm să avansăm cu dosarul lui Apollo și să obținem condamnarea lui penală. Apollo a fost cândva o persoană de treabă și un artist talentat, însă s-a rinocerizat. Este și el, cumva, o victimă a sistemului. Procesul de degradare a început când și-a confecționat o diplomă din pielea jupuită a a intelectualului Marsias, inventatorul flautului și un artist mai talentat ca Apollo, în memoria căruia Promy a compus o simfonie anul trecut. Apoi Apollo și-a (tot) dedicat singur ode și asemenea diplome până și-a pervertit și pierdut talentul. Cu doi ani și ceva în urmă, a fost pe punctul de a-și produce astfel de diplome din pielea întregii noastre echipe. Nici până acum nu a fost condamnat, deși sunt opt mărturii la dosar, cine ia în considerare viermi de trădători, câini de teroriști, porci de violatori și legume împuțite de pușcăriași, unii dintre ei, intelectuali? Și, culmea, mama lui Promy, Temis (care s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru frații, copiii și nepoții ei, precum și pentru alții condamnați pe nedrept) e zeița justiției.

Mâțele râcâie la ușă și apoi îmi sar în brațe. Le dau jos, nu le mai suport, mă zgârâie și îmi sfâșie pielea. Jupoi, la rândul meu, etichetele de pe sticlele de bere și foliile de aluminiu de la medicamente. Pielea mi se duce fâșii. Sufletul și el. Așa e mereu. Haideți, veniți toți și faceți-vă o diplomă din pielea mea, înrămați-o frumos și pe urmă înfulecați-mi organele... dacă nu vă e prea scârbă! Lăsați-l pe Promy și pe toți ceilalți! Nu vă mai atingeți de nimeni! Aș vrea să-i spun lui Promy că-l iubesc atât de mult încât îi calc și tricourile lui albe enervante, deși nu am atâtea păcate să ispășesc, și chiar i le port, iar Promy să-mi răspundă că mă iubește atât că îmi permite să fac asta. Ba îmi oferă și Maretti cu pizza. Dar nu mai avem chef de nimic și nu mai vrem nimic. Suntem paralizați iar în Zid, sfârtecați de piroane, arși de bombe-butoi, fulgerașe și flegme divine, înlănțuiți de stăncă, festinul bestiilor antropofage și pielea și sufletul curg din noi, fâșii-fâșii, la nesfârșit. Suntem din nou singuri pe cruce, cu toate că stăm unul lângă altul și suntem devorați împreună. Iremediabil singuri. Și constatăm toate astea nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o lege a firii (mă rog, a nefirescului, a absurdului), o normă a anormalului pe care o respingem doar formal, din inerție.

Cu un gest abrupt, înecându-se și tușind, fără să-mi arunce vreo privire, Promy își trage căștile și începe să asculte ”Marșul Funebru” de Chopin. Să mai fie și muzică, nu doar urlete și tăcerea pumnului în gură. Dar asta îl face și mai invidios, iar furia și frustrarea cresc sălbatic, halucinant, pe punctul de a dezlănțui un incendiu Colectiv universal. Tresare spasmodic, corpul i se cambrează, își acoperă fața cu bretonul negru, lung, filat, asimetric și îndreptat cu placa, însă stropi de transpirație îi picură pe palmele încinse (pe care nu-mi permite să le ating). Într-un simulacru de sinucidere, își strânge cablul de la căști în jurul gâtului alb, înalt, ca de marmură. Îl las. Știu că nu e momentul pentru un sărut gay, salvator de la un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise. La fel ca frații și copiii noștri din Siria, nici noi nu mai așteptăm vreo salvare. Stăm unul lângă altul, în tăcere, crispați, fără să ne atingem, ca două lumânări stinghere și străine, stinse subit pe tortul aniversar al unui băiețel din Aleppo, înainte de a fi suflate vreodată și amestecate bizar cu cremă de ciocolată, frișcă, sânge, limfă și fragmente de organe. ”Soft politics”. La urma urmei, nu suntem refugiați, nici imigranți, ci împuțiți de pușcăriași, viermi de trădători și câini turbați de teroriști. Nimeni nu ne vrea și nici noi nu vrem nicăieri. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Ne prăbușim în întuneric, ca prin vis, fără să ne mai pese de nimic. Muzica s-a terminat. ”When the music’s over / turn out the light”.