Ce reprezintă
al doilea război mondial prin prisma amintirilor familiei (povestite mie de
bunica mea, Mama Coca)? Steagul din nuc, operațiunile de salvare ale Mamei Coca
și ale mătușii Nana, predicțiile pechinezei Garona și lingura de mălai cu care
străbunica Lidia hrănea familia pentru o săptămână. Să vă zic câte ceva despre
fiecare. Odată, în timp ce se afla în adăpost, bunica, Mama Coca (atunci
studentă) și-a adus aminte brusc că văzuse steagul ridicat în nuc. Asta
însemena că nenea Uca, frățiorul ei (mic atunci) se urcase în nuc și-și anunțase
prietenii că-i acolo, la datorie, în cazemata sa. Deși murea de frică, Mama
Coca a ieșit val-vârtej din adăpost și, prin avalanșa de bombe, a luat-o la
fugă către nucul din fața casei, îngrozită că nu va mai găsi din Uca nici măcar
steagul. A ajuns în cele din urmă acasă, s-a chinuit să se cațere în nuc și,
fără să mai stea să-l convingă pe frățior că bombele nu sunt artificii cum
credea el, l-a târât pe Uca la adăpost.
Probabil că
Uca nu ascultase avertismentele Garonei, cățelușa pechinez a familiei (mică,
neagră, lățoasă, cu blănița lucioasă și mătăsoasă și ochișorii mari,
scânteietori ca stelele ce se sting). Aceasta era o renumită soprană de operă
și clarvăzătoare la care venea toată lumea din oraș dis-de-dimineață ca la Mama
Omida, căci ea prevedea cu o acuratețe halucinantă bombardamentele, acceptând
sau refuzând porția de mâncare (din păcate, nu a prezis și că o s-o răpească
Armata Roșie din brațele mămicuței sale, străbunica Lidia, bine că n-au furat-o
rușii și pe ea!). Apoi, la sfârșitul războiului, a fost o perioadă de foamete
când străbunica Lidia trebuia să hrănească întreaga familie (cu tot cu căței și
pisici) cu o lingură de mălai pe săptămână. Prepara o zeamă chioară, de o culoare
nedefinită (ceva între scuipat și borâtură, acestea din urmă, bineînțeles, mult
mai consistente) cu care mai mult amețeau foamea, erau și ei slabi ca la
Auschwitz/Siria/Coreea de Nord, leșinau, se țineau de mobilă/garduri ca să meargă
și, chiar și așa, cădeau din picioare. Au supraviețuit pentru că Nana,
mătușă-mea, atunci studentă la medicină, lucra la spital și se servea din când
în când din mâncarea bolnavilor pentru a aproviziona familia. Nu erau însă
bombardamente tot timpul ca în Siria (cu atât mai puțin la spital, la Nana), 50
de cutremure pe zi, dovadă că Garona avea zile când mânca, se juca și dădea
recitaluri de operă.
Aș vrea ca Garona
să-i avertizeze și pe copiii și frații noștri din Siria cu privire la
bombardamente (în special cele cu bombe-butoi). Cu toate că mi-e teamă că,
orice ar face, e mult prea puțin, iar pentru mulți e deja prea târziu. Mai
târziu e prea târziu. Deși s-a angajat să rezolve criza refugiaților urgent de
la cauză, Uniunea Europeană se rezumă la paliative. Deocamdată, amenajează noi
centre de înregistrare (peste 100.000 găzduiți în Grecia și țările din Balcani
– Macedonia, Albania, Slovenia, Serbia, Croația) și asigură trupe suplimentare
de polițiști în Slovenia. La rândul ei, România își sporește implicarea în
Frontex. Austria ridică o barieră nu pentru a închide granița, ci pentru a
gestiona și controla fluxul masiv de refugiați. Asaltată de refugiați și distingând
cu greu între sirenii reali (prioritari) și falșii sirieni, pentru prima oară, Merkel
solicită împărțirea poverii între Turcia (unde se află peste 2,5 milioane de
refugiați) și Uniunea Europeană. Unele țări europe au propus chiar bilete de
avion gratuite pentru refugiați către țări sigure. Cu ce bani și unde mai
exact? Oricum, refugiații au refuzat avioanele trimise de Lituania și Luxemburg
pentru a-i primi (se pare că vor numai în Germania și în țările nordice și
exclud orice alternativă).
În România,
Ministerul Educației a propus 500 de burse de studiu (în domenii ca medicină,
inginerie, petrol și gaze), după un an de pregătire la limba română. Ar putea
ajunge la noi 3,9% dintre refugiați - circa 20.000 persoane (vor, nu vor). În
urma întâlnirii cu premierii Bulgariei şi Serbiei, Ponta a declarat la Sofia că
închiderea frontierelor celor trei ţări pentru a nu mai lăsa să treacă
migranţii ar veni în cazul în care Germania şi Austria le vor închide pe ale
lor. De asemenea, Ponta l-a acuzat pe Klaus Iohannis că preşedintele este
arogant şi nu se pregăteşte pe tema imigranţilor și joacă la Bruxelles ca
”surda-n horă”. În replică, Iohannis s-a arătat nemulțumit de agresivitatea
premierului și susține că nu l-a investit pe Ponta cu mandat pentru deplasarea
și declarațiile de la Sofia. Deci decât... bâlbe și flegme dâmbovițene, așa
performăm noi, cu un premier penal pe care nu-l ia nimeni în considerare. Nu
mai știu ce să spun, deci decât... barzăcopilviezure! Sau
pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză.
A, da, mi-a
venit o idee, le voi da politicienilor din România un exemplu de politician
italian, un titan pe care Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) îl
recunoaște, procurorul și politicianul italian Antonio Di Pietro, implicat în
lupta anti-corupție, operațiunea ”Mâini curate”, similară celei a DNA din
România, realizată acum 25 de ani în Italia. A reușit să pună sub învinuire
jumătate din parlamentul italian. La un moment dat, ameninţările la adresa lui
Di Pietro au ajuns la un asemenea nivel încât procurorul nu mai ieşea din casă
fără escorta poliţiei şi se deplasa doar într-un automobil blindat. ”Mafia nu
mai cumpără politicieni, Mafia face politicieni”, punctează Di Pietro.
„Corupţia în formă organizată s-a hotărât să-şi pună cravată şi să facă
jocurile din interior. Asta a dus la dezvoltarea crimei organizate astfel încât
ea să ajungă cea care decide cine intră în parlament şi cine devine primar”.
Și iată cum a
procedat Di Pietro când au planat suspiciuni asupra sa (deși a fost acuzat și
el că a violat Leviathani, a distrus planeta Krypton a lui Superman, e agent
KGB și CIA etc.): ”Când eram magistrat şi lucram la operaţiunea ”Mâini Curate”,
m-au acuzat că am comis infracţiuni în timp ce desfăşuram cercetările. Mi-am
prezentat demisia şi m-am dus la magistrat pentru a fi judecat. Când eram
ministru în primul Cabinet Prodi, am fost acuzat că nu mi-am făcut datoria.
Mi-am dat demisia la 12 minute după ce mi s-au adus aceste acuzaţii şi am
alergat la judecător pentru a-mi justifica faptele. Eu, în schimb, aveam un
avantaj faţă de ceilalţi: ştiam că sunt nevinovat.”
În România, totul
pare haotic și impredictibil, cu excepția șpăgilor (s-o chemăm pe Garona în
ajutor, că eu și cu Promy prezicem numai apocalipsuri de succesuri și mereu
depășesc orice imaginație a noastră?). Avem parlament și guvern de penali, se
redeschide dosarul Mineriadei, dar se clasează cel al Revoluției, condamnăm
comunismul și mineriadele cu Iliescu președinte de onoare la PSD, ”disident” și
”martir” al comunismului, desigur. Internațional, suntem la fel de credibili
precum Cafeneaua VIP-urilor din Iași, după incendiul din Colectiv, care se
laudă că e cea mai „dotată“ cu stingătoare, deşi a fost amendată pentru risc de
incendiu. Peste 90% dintre cluburi nu îndeplinesc standardele minimale de
funcționare și prezintă riscuri pentru clienți. Nu pot să cred, în România, nu
în Siria, puștii dispar în flăcări pentru că au avut imprudența să... meargă la
un club. Aș fi vrut eu să fie focul sacru care iluminează, însă, din păcate,
este cel care face scrum. Și totuși, sunt și altfel de români, să nu-i uităm:
în loc să calce bezmetic peste cadavre fumegânde și să se împingă împreună cu
ceilalți pentru a ajunge până la unica ușă asediată de tineri disperați, doi
titani din România, Adrian Rugină şi Claudiu Petre au intrat înapoi în clubul
Colectiv pentru a-i salva pe prietenii lor, sacrificându-se ei înșiși.
Preotul ieşean
Ioan Florin Florescu evocă emoționant sacrificiul lor: „M-am jucat toată copilăria
mea, la ţară, cu bostani scobiţi, cărora le făceam din fasole dinţi de schelet.
Fără să am habar că asta se chema „Halloween”. (... ) Nu am ştiut că le
atrăgeam moartea, aşa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care ştie
mai bine cum stă treaba cu bostanii şi simbolurile. (...) Am fost şi la
concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să
meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică şi tobe, până s-a plictisit de rock.
(...) Băieţii aceştia (Claudiu și Adrian) nu au ştiut cât de periculoşi sunt
bostanii şi muzica rock. Nu ştiau ei nimic despre moarte şi simbolurile ei, dar
ne-au învăţat ceva despre viaţă şi dragoste. (...) S-au întors în foc de două
ori pentru aproapele lor. Eu nu ştiu dacă m-aş fi întors măcar o singură dată.
Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca
atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare
să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar
sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în faţa
jertfei lor, ca şi cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or
urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aş vrea să am şi eu curajul şi
dragostea lui Claudiu şi Adrian.”
După titanii
din România, să nu-i uităm pe cei din Siria...
Ultimul exemplu din sutele de mii de la Planet Syria: două tinere care lucrează
la centre pentru femei, reprezentante Planet Syria, deși abia au supraviețuit
în închisoare (bătute până nu mai puteau fi recunoscute pentru că au încercat
să facă fapte bune... să distribuie ajutoare, știm doar că faptele bune se
condamnă, iar cele rele se premiază pe pământ), și-au învins frica și au
transmis lumii întregi... Planetei Siria că își doresc să se încheie odată
bombardamentele cu bombe-butoi. S-au chinuit să găsească foi de hârtie și
cariocă/markere ca să scrie ”stop the
barrel bombs!”, fiindcă se află într-o zonă sub blocadă guvernamentală,
Ghouta (Erbeen), nu au acces la medici și medicamente, de foame, trebuie să
mănânce viermi, gândaci și șobolani, iar de sete, să-și bea propria urină,
propria vomă și propriul sânge. Când scriu acum aceste rânduri, poate deja au
dispărut sub dărâmături sau au fost răpite și nimeni nu o să mai găsească o
unghiuță smulsă sau un fir de păr din ele ca să îngroape. Dar mesajul lor
rămâne.
Din păcate, bombardamentele
cu bombe-butoi, răpirile/arestările (urmate de violuri și torturi până la moarte)
și blocadele foamei continuă. În Douma, aflată sub blocadă de mai bine de doi
ani, dacă se mai găsesc, bananele costă câte 2 Euro fiecare și se vând
porționate în bucăți mici (cine își permite o banană întreagă?). Știm și noi
cum era pe vremea comunismului, savuram o banană o dată la câțiva ani (sau poate
deloc, mulți copii nu văzuseră niciodată o banană, la fel ca în Siria), de Crăciun,
ă, Moș Gerilă (mie îmi aducea mătușă-mea, Nana, de Moș Gerilă, de la Paris,
desigur, și bananele, și portocalele creșteau la Paris). Deși situația se
degradează și mai mult în Siria, sunt și vești bune. De pildă, Statele Unite acordă
800 milioane de dolari ajutor (destinat consiliilor locale/activiștilor din
Siria) și, totodată, vor trimite 50 de trupe speciale pentru operațiuni în
Siria în zona kurdă, pentru a participa la lupta cu Statul Islamic. Acest lucru
marchează o schimbare în politica americană (nonintervenționistă), dar, dacă se
rezumă la atât, efectele vor fi limitate.
Iar ONU va
investiga din noiembrie atacurile chimice cu gaz (clor), încercând să identifice
autorii și complicii acestora. Analiza probelor se va realiza prin intermediul mecanismului
de investigare al Consiliului de Securitate ONU, condus de Virginia Gamba. Aceasta
este expert în dezarmare și a lucrat anterior în cadrul a două investigații ONU
asupra armelor chimice în Siria. Investigația de față este una dificilă, bazată
pe informațiile descoperite de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice,
conform cărora atacurile chimice cu clor s-au desfășurat preponderent în zone
deținuțe de opoziție ca Idlib sau Hama. Clorul este interzis ca armă de război
potrivit Convenției de la Geneva, și utilizarea acestuia este crimă de război.
În același
timp, la Viena, pe 30 octombrie au avut loc discuții de pace la care au
participat 20 țări (Statele Unite, Rusia, Iran (susținător al regimului, prima oară
invitat), Arabia Saudită, Turcia și Qatar (suporteri ai opoziției), Iordania, Egipt,
Emiratele Arabe Unite, Germania, Marea Britanie, Franța, Italia etc.). Liderii
lumii au anunțat că au făcut progrese (fie și prin faptul că s-au reunit, ceea
ce indică un interes comun pentru negocieri de pace). Sirienii nu au luat parte
la discuții, așteaptă mai întâi un semn de la comunitatea internațională că e
serioasă în eforturile de pace. La summit, majoritatea reprezentanților a declarat că trebuie să existe o tranziție
politică și că talibanul-șef mai poate rămâne pentru un timp în funcție (6 luni
– Turcia, nespecificat – Statele Unite, Arabia Saudită). Rusia și Iranul încă
îl mai susțin, dar afirmă că sirienii trebuie să-și decidă singuri soarta, prin
alegeri, după o perioadă de tranziție. În particular, Rusia nu este strict
legată de o persoană, ci de supraviețuirea instituțiilor și de un regim secular
care să-i apere interesele, în timp ce Iranul preferă un regim alawit care să-i
permită operațiunile de susținere a Hezbollah în Liban.
Totuși, reprezentanții
la discuțiile de pace de la Viena au căzut de acord asupra patru aspecte:
1. invitarea
ONU pentru a lansa un nou proces politic, incluziv, credibil, non-sectar între
opoziție și forțele guvernului
2. o nouă
constituție și alegeri girate de ONU (incluzând diaspora)
3. acces
îmbunătățit la ajutor umanitar în afara și în interirorul Siriei
4. colaborarea
cu ONU pentru a explora modalitățile de a obține încetarea focului la nivel
național.
Alegeri într-o
țară ocupată mai mult de jumate de Statul Islamic, organizate de cel mai
terorist regim care își torturează, înfometează și extermină (în continuare) nu
doar opozoția ”teroristă”, ci tot poporul sirian? Și cine va (mai) participa la
vot? Mai are cine? Că cine va candida știm. Va candida și va vota numai
talibanul și teroristul-șef (pentru el însuși, logic, nu?). Indiferent de asta,
să recunoaștem, atât Rusia, cât și Statele Unite se tem de un potențial colaps
al regimului. Un diplomat arab a avertizat lumea asupra potențialului colaps al
Siriei în cazul unui colaps al regimului: ”dacă va cădea brusc, două treimi
dintre comandanți îl vor urma și Siria va intra în colaps”. Amenințarea
Statului Islamic accentuează riscurile. Pe termen mediu și lung, reforma
structurilor civile va fi mai ușoară decât integrarea militarilor. Vor fi eliminați
10-15 din membrii de frunte ai regimului, iar opoziția va trebui să-și
construiască figuri mai credibile. Văd că Țarul a reușit într-un final să
identifice membrii opoziției ”sănăoase” (deși continuă să-i bombardeze): membrii
FSA, rebelii susținuți de Occident, au vizitat Moscova pentru discuții. La a
patra votcă, vor începe să-l iubească pe Big Brother și vor cădea de acord cu
Țarul asupra destinului talibanului-șef? La rândul lui, liderul ONU, Ban
Ki-moon solicită mai multă ”flexibilitate”, deschidere la compromisuri. Dacă
”flexibilitate” înseamnă (cum gândea și Obama) să conviețuiești cu regimul
sirian și Statul Islamic, să încerce Ban Ki-moon și Obama, eu una nu sunt atât
de flexibilă!
Fix în ziua
negocierilor de pace, mai mult de 70 de civili au fost uciși, respectiv peste
550 răniți, într-un nou masacru al regimului la Douma. Dar asta nu mai
surprinde pe nimeni, nici pe noi, nici pe copiii și frații noștri din Siria:
ne-am obișnuit, desigur, adică probabil. Și un detaliu relevant: din cauza
bombardamentelor aleatoare cu bombe-butoi, mai exact a celor 50 de cutremure pe
zi, rebelii de la Jaish al-Islam au recurs la soluții igenioase, originale
pentru stoparea acestora... cel puțin în unele zone din Ghouta de Est, precum
plasarea soldaților sirieni prizonieri, dar și a civililor în cuști și
utilizarea lor ca scut uman. Bune și cuștile la ceva! Din nefericire, mă tem că
demersul lor este sortit, din start, eșecului: de ce i-ar păsa acestui regim de
oamenii din cuști, fie și proprii soldați? Are cumva vreun respect pentru
viață, în orice formă a ei, mai puțin viața și funcția liderilor?
Reamintim: 60%
dintre victimele civili sunt produse de elicopterele și avioanele
guvernamentale. Atacurile sunt atât de indiscriminate încât 95% dintre
victimele atacurilor sunt civili. Numai în 2015, regimul sirian a ucis de 7 ori
mai mult decât Statul Islamic. Îl susține și trupa ”Leoaicele apărării”, o
exotică ”armată a amazoanelor” ca a lui Gaddafi în Libia. Și îl ajută prietenul
său vechi, Țarul. Acesta din urmă a inițiat o aventură militară de partea unui
regim care-și masacrează poporul, s-a impus drept lider în Orientul Mijlociu
și, drept răsplată, poate distrage atenția de la criza din Ucraina și,
totodată, poate scapă de sancțiuni. Încă o dovadă că faptele rele se premiază,
iar cele bune se pedepsesc. Nu, vă rog, să nu cumva să-l sancționați,
acordați-i Premiul Nobel pentru Pace, dacă nu și-l conferă singur deja acest
măreț și glorios conducător, autentic spirit creștin și lider global în lupta
cu terorismul!
Cum își acordă
doctorate Ponta Copy Paste și cum își oferea titluri și Tovarășa ”Codoi”... vreau
să zic CO2, ba nu ”Codoi”, Tovarășa Academician Doctor Inginer, Elena
Ceaușescu. Hm, însă cine i le-a aprobat? A avut vreunul curajul de la academie
sau din comisia de doctorat să-i spună: tovarășa, înainte de doctorat, trebuie
să treceți clasa I? Le era oare frică sau au fost ispitiți cu o rotiță de
cașcaval care nu, nu apărea la telejurnal ca-n cântecul lui Andrieș și nici în
magazinele cu rafturi pururi goale, dar mie îmi aducea mătușă-mea, Nana, cadou
de ziua mea, de la Paris, evident? ”Sunt o babă comunistă”? Babă, da, dar
comunistă nu și, dacă mai aud eticheta asta (aplicată de unii inclusiv celor
care vor să-i ajute pe alții), alături de ”doamna profesoară”, cred că o să
chem Statul Islamic să arunce tot în aer. Am și eu demnitatea mea! Și
nostalgici, eu și cu Promy nu o să fim niciodată: dacă s-ar întâmpla așa ceva,
vă rugăm să ne dați 1000 de găleți cu gheață în cap... pentru campania Ice Bucket, în sprijinul bolnavilor de
scleroză laterală amiotrofică, și, când ne vom trezi, ne vom lega singuri și ne
vom mânca organele.
N-oi fi eu
”comunistă” și ”nostalgică”, dar babă trebuie să recunosc că sunt, nu doar
expirată, ci și complet inutilă, smintită și epuizată de comunicarea cu
Zidurile. Nu sunt capabilă de nimic, nu să dau jos Big Brotherii, dar nici
pisicile de pe masă/laptop sau gândacii de pe aragaz și din chiuvetă. Deși am
pus în priză de 7 săptămâni aparatul cu ultrasunete anti-gândaci, dacă la
început păreau amețiți și intrau în gura lui Pesi (motanul Piersicuță), momentan
gândacii par foarte veseli și zglobii. Probabil că s-au adaptat deja. Au
învățat ceva din sociologie, nu ca Madame Deazastru. Ah, ce-aș mai vrea să
fumăm toți pipa păcii, în Siria și pretutindeni pe pământ! Brusc, fără să mi se
toarne o găleată cu gheață în cap, îmi aduc aminte: cînd eram mică, la mare, la
Mangalia, măică-mea (care avea obsesia muzeelor) mă ducea în fiecare zi la
”Muzeul pipelor” din apropiere (era vreme urâtă, nu aveam unde să mergem în
altă parte, era mai comod așa, cine mai știe?). Cert e că am devenit expertă în
pipe, cunoșteam povestea fiecărei pipe în parte, le visam și puteam să fiu ghid la muzeu. Uite, chiar
acum îmi vine o idee, să-l iau pe Promy și să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în
Biroul Oval” în Olimp, pe Mytikas, pe tronul zeilor (care i-a aparținut
anterior lui Știi Tu Cine... Zeus, înainte de revoluția noastră olimpiană) și,
după ce terminăm, să fumăm pipa păcii, așa cum procedam cu doi ani și ceva în
urmă, poate ne simțim, în sfârșit, dacă nu în putere, măcar la putere. ”Fericiți
făcătorii de pace!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu