Protestele
anti-sistem din România au scos la lumină, din flăcările și cenușa de la
Colectiv, o dorință disperată de schimbare (similară manifestărilor de anul
trecut, apărute din solidaritate cu votanții din diaspora). Să fie o altfel de
politică și de societate (ah, deja m-am săturat și de cuvântul ăsta, utilizat
excesiv, ritualic, până s-a demonetizat, deși am încercat mereu să fiu ”altfel”,
nu ”another brick in the Wall”). ”Ne
schimbăm doar atunci când durerea de a rămâne ca mai înainte este mai mare
decât durerea de a ne schimba” (Dr. John Townsend). Credeți că ”ne-ați ars pe
toți”? Ne-ați ars, dar nouă ne arde de schimbare. Pasărea Phoenix trebuie să
renască din cenușa de la Colectiv. Se insistă că trebuie să dăm restart/reset
întregii clase politice. Însă, în același timp, se înțelege și se transmite
nevoia de schimbare interioară: ”Dacă noi nu ne schimbăm, nici pe ei nu îi
schimbăm”. ”Singura soluție / Propria evoluție”. Revoluția este, de fapt,
propria evoluție.
În ce mă
privește, dacă am reușit să schimb ceva pe lumea asta, a fost chiar faptul că
m-am străduit tot timpul să nu mă las schimbată. Am luat supradoză de: ”asta-i
politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Ce ne învață sociologia? Să ne adaptăm.
Ce ne învață comunicarea? Negociem, nu spunem niciodată NU. Las-o baltă, Madame
Dezastru! Merge și așa. O să te obișnuiești. Toate sunt la fel. Tu ești de vină. Moarte
intelectualilor și dușmanilor poporului!” Am avut (și am) nenumărate căderi,
cedări, (auto)negări, crize de conștiință, oscilații, dar m-am chinuit mereu să
mă regăsesc, să nu-mi pierd identitatea (și odată cu ea și sufletul). Am fost
(și mai sunt) tot felul de zombie, fantome, legume, animale și gunoaie, de nu
mai știu cu care lighioană anume sau mizerie să mă identific. Am pierdut șirul
etichetelor și epitetelor, amintesc doar câteva... ”nebună”, ”maimuță
posedată”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea
turbată”, ”vacă proastă”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă
obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”,
”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini
ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”curvă”
finanțată din diaspora etc.
Uneori, m-am
transformat în monștri: m-am confruntat cu tentative și începuturi de
rinocerizare din neatenție și din incapacitatea de a gestiona o stare de șoc.
Când nu am simțit nimic (nici că vreau să dispar complet, căci m-am săturat de
abandonul pe cruce și comunicarea imposibilă cu Zidurile interioare și
exterioare), m-am prefăcut că-mi pasă (inclusiv acum). Am mințit că-mi pasă și
nu-mi pare rău. ”Je ne regrette rien”.
Așa era corect. Așa era normal. Ce e corect? Ce e normal? Noi înșine atâta timp
cât facem eforturi (sistematic, fără să renunțăm, indiferent de ce se întâmplă)
să sfidăm legea lui Big Brother și să calculăm ”2+2=4”. Adică să respectăm și
să aplicăm lucrurile simple, de bun simț (foarte greu în practică,
într-adevăr).
Recunosc, pentru
mine a fost și este foarte dificil (am impresia că trebuie să fac mereu
imposibilul). Sunt alții care calculează ”2+2=4” cu grația și dezinvoltura specifice
tinereții (fizice și mai ales spirituale). Și reușesc să-i inspire și pe ceilalți
(pe mine, de pildă). Astfel, Kinga Hadi, o fetiță de 16 ani, elevă de liceu, a izbutit
să strângă mii de oameni la protestele din Oradea (cei mai mulți ieșiți vreodată
în acest oraș la o manifestație). De asemenea, o tânără româncă aflată în Marea
Britanie, Andra Lucia Marinescu, a luat avionul de la Londra și a venit să
protesteze alături de românii din București. Nu știu dacă a apucat să-l
întâlnească pe Iohannis. Interesant, Iohannis a ”convocat” la consultări o
parte din societatea civilă, exclusiv din București și după criterii nu tocmai
clare și transparente. ”Ideea consultării societății civile de către
președintele Klaus Iohannis este bună în sine și ține de esența democrației.
Modul în care a fost transpusă în practică a fost lamentabil. Mai întâi e fără
rost împărțirea în societate civilă (înțelegând prin asta socieatea civilă
instituțională, cea cu acte) și protestatari, de parcă primii n-ar fi și ei în
stradă, iar cei din urmă n-ar fi tot societate civilă. Cine are interes să
creeze un fals conflict aici? Apoi, a fost formularea conform căreia
președintele ”convocă”, în loc să ”invite”. Felicitări tuturor celor care, ca
răspuns, l-au invitat (nu l-au convocat) pe domnul președinte în Piața Universității”,
comentează Mihai Goțiu. Iohannis a ajuns în Piață abia duminică seara. Reacțiile
protestatarilor au fost divizate: unii l-au huiduit, cerându-i demisia, alții
l-au implorat să scape țara de hoți, întrebându-l în același timp de ce nu au
fost invitați la Cotroceni, chiar dacă au trimis petiții.
Nu știu cât citește
și răspunde Iohannis petițiilor (mie nu mi-a oferit niciun feedback la cea
privind stoparea crimelor împotriva umanității în Siria de mai bine de jumătate
de an, deși am făcut greva foamei și am revenit cu nenumărate mesaje), în
schimb Antenuțele și-au plecat urechile și microfoanele la vocea străziii,
definită ca un alter-ego și oglindă a publicului și a jurnaliștilor înșiși. ”Box
populi, box dei”. Gâdea invită protestatari în studio (acest lucru se întâmpla
și în 2102-2013, dar, de regulă, erau dintre cei care urlau cu spume la gură
”Jos Băsescu! Jos dictatorul!”, altfel erau omniprezenții, omniscienții și
omnipotenții jurnaliști de-ai casei (Badea, Ciutacu, Oana Stancu, Radu Tudor
etc.) care înfierau în continuu, cu ”mânie proletară” și cu forța implacabilă a
unei justiții divine pe ”dictatorul” Băsescu și ”băsiștii” lui). Mai mult, într-un
simulacru de participare democratică, moderatorul Gâdea cheamă publicul la o
consultare pe Facebook pentru desemnarea celui mai potrivit premier. Pagina lui
de Facebook are și o cover photo cu #Colectiv și o lumânare pe fond negru.
Uluitor, Antenuțele
își dau și ele cu aghiasmă și mir anti-sistem. Și cu o spoială de decență. La
câtă mizerie s-a adunat acolo, nu cred că mai au vreo șansă să curețe ceva. Trebuie
să admit, am renunțat la TV din 2012, de când Handicapatos a realizat o
proFUNDă ANALiză, arătând fundul premierului Boc în emisiunea lui (iar Căcărău Antenescu a
comentat evenimentul cu CURaj și aCURatețe). Mai deschid televizorul o dată pe
an câteva minute (și îl închid apoi imediat pentru că mă apucă frisoanele, mă
ia cu leșin și-mi vine să vomit). Uau, a devenit Gâdea anti-sistem! Am trăit,
ă, am murit s-o văd și pe-asta (că tot mor, mă tot omoară politica asta, bine
că sunt fantomă și eu acum, însă altfel de fantomă, Don Quijote-fantomă castrat
și fără vise!). Bravo, Gâdea s-a adaptat, a învățat ceva din sociologie, nu ca
Madame Dezastru.
Și că tot
vorbim de media, sub valul schimbării, i s-a cerut demisia (de către colegi și
protestatari) și Laurei Georgescu, ”mâncătoarea de coaie” de la CNA (cea care
amenința colaboratorii că îi calcă pe părțile sensibile), judecată pentru abuz
în serviciu și care nu pare să dea vreun semn că s-ar retrage. Pentru asemenea
performanțe merită o majorare de salariu/șpăgi, logic, nu? Eu una subscriu la
mesajul lui Mircea Cărtărescu: ”La fel de infestate de mafioţi şi de lichele ca
şi lumea politică, aparţinând uneori unor securişti şi infractori dovediţi,
televiziunile au fost permanent în slujba grupărilor politico-economice care-au
confiscat România. Au servit ca instrumente de şantaj, de defăimare, de
calomnie, de împroşcare cu noroi nu doar a adversarilor politici, ci a tot ce e
valoros în această ţară. Au promovat un limbaj suburban, de o violenţă
pamfletară fără limite. Au indus dispreţul pentru educaţie şi cultură prin
promovarea unor emisiuni kitsch, la a căror vedere ţi se face ruşine că eşti
om. Au propus ca modele «vedete» din cea mai joasă moral şi spiritual lume cu
putinţă, indecentă din toate punctele de vedere. Această mocirlă în care s-au
scufundat televiziunile nu mai poate continua. Nu sunt pentru cenzură, ci
pentru o integrare a televiziunilor în planul unei societăţi mai bune. Căci,
oricât de naivi ne-ar crede unii, e absolută nevoie să visăm acum la o lume mai
bună. În definitiv, dacă nu acum, atunci când?”
Schimbarea ar
trebui să vizeze și modul în care se predă religia la școală, precum și, mai
larg, instituția bisericii. Din păcate, unii profesori de religie au continuat
să susțină la ore că prin ascultarea muzicii rock intri sub influența duhurilor
necurate, victimele incendiului au păcătuit și au ajuns posedate de demoni
pentru că au mers la club și au ascultat rock, așa că acestea își merită
soarta. Profesorul de religie Ioan Iscu de la Colegiul „A. D. Xenopol” (unde
s-au înregistrat și victime ale incendiului de la club) a împărțit elevilor
inclusiv nişte texte care pretindeau că muzica rock este satanică şi că scopul
ei este acela de a-i îndepărta de religie pe adevărații creştini. Printre
satanici, The Beatles, Eminem și Lady Gaga! La Şcoala Centrală din Bucureşti o
profesoară i-a criticat pe cei care au ales să petreacă seara în clubul
Colectiv şi a făcut aluzie că ar fi fost pedepsiţi de Dumnezeu. Unul dintre
profesorii care predă religie la Colegiul de Informatică ”Tudor Vianu”, Leonard
Ioan Prunoiu, i-a pus pe copii să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să se
gândească cum ar proceda Fecioara Maria dacă ar fi invitată la clubul Colectiv
sau la protestele din Bucureşti. Eu cred că ar scutura din cap (plete) în
timpul unui concert și, respectiv, ar flutura steagul la proteste, ar aprinde o
lumânare și ar spune o rugăciune, dar de ce mă pun eu la mintea unor profesori
de religie? Parcă ar fi și (unii dintre) ei posedați. Să le dăm un pic din
aghiasma anti-sistem și rock (bună și pentru Antenuțe)?
Precizez, îmi
place rockul (de la ”satanicii” The Beatles, The Doors, Pink Floyd, la Nirvana,
Muse sau Rammstein), merg în Vamă cu cortul, sunt creștină, cred în Dumnezeu, sunt
pentru transmiterea unui spirit creștin prin educație și predarea religiei în
școli, dar nu așa. Spirit creștin înseamnă să asimilezi muzica rock/pop/hip hop
cu Satana, să faci discriminare, să sperii copiii cu păcatul/pedeapsa/focul
Gheenei/posedarea demonilor din dovlecii de Halloween (în loc să vii cu cu
exemple de credință, fapte bune, gesturi de iubire și sacrificiu creștin)? Din
păcate, B.O.R. ca instituție s-a decredibilizat nu doar prin modul de predare a
religiei în școli și prin reacția la tragedia Colectiv, ci și prin implicare
politică, alocare masivă și netransparentă de bani de la bugetul local/central
pentru fantasmagorii neconforme cu spiritul creștin ortodox precum Catedrala
Mântuirii Neamului (spre deosebire de bisericile maramureșene, bucovinene sau
cele în stil brâncovenesc din Țara Ronânească), inflație de biserici (sunt sate
unde există mai multe biserici decât locuitori!), corupție și lux orbitor...
specific creștin, îndeosebi Domnului Iisus Hristos.
În legătură cu
reformarea B.O.R. în sens restrâns, ca instituție și, în sens larg, ca unitatea
credincioșilor, Andrei Pleșu, spirit creștin, însă critic (constructiv),
recomandă: ”Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate, momentul, să
aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont. Nu e vorba de reforme
„revoluţionare“, de apostazii la modă, de gesturi mari. E de umblat, pînă una
alta, la detalii, la o nouă stilistică a atitudinii. Îl invoc, iarăşi pe
Nicolae Steinhardt, cu propunerea de a lua exemplu de la Duhul Sfînt însuşi,
„carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest
şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit
onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă“.”
Și, dacă
vorbim de schimbare, de ce nu s-ar inspira societatea, instituțiile și
politicienii de azi (și cei care vor să intre în partide noi sau nu) de la
Corneliu Coposu, liderul țărănist creștin-democrat care a reușit să îmbine
politica cu moralitatea? La instalarea comunismului, Coposu a fost etichetat ca
”dușmanul poporului”, ”terorist”, ”trădător”, ”bandit” și azvârlit 17 ani în
închisoare (dintre care 8 la izolare), împreună cu nevasta (care a murit la
scurt timp după eliberare) și șeful său, Iuliu Maniu (mort în pușcărie). Deși a
fost torturat crunt, nu a depus mărturii mincinoase, de exemplu împotriva lui
Lucrețiu Pătrășcanu, cum i s-a cerut. La fel ca zecile de mii torturați
până la moarte din Siria, din fotografiile lui ”Caesar”, nu putea fi recunoscut
când a fost eliberat (și să compari pozele înainte și după e mult prea dureros).
Însă bustul său din Piața Revoluției reproduce imaginea de la ieșirea din
închisoare, spun surorile: ”Este exact figura lui pe care o avea atunci când a
ieşit din închisoare şi se chinuia să vorbească. Făcea ochii mari ca să se
poată exprima. Noi am izbucnit în plâns când am văzut statuia, pentru că am
revăzut scena când ne aştepta el la Valea Călmăţui după ce a fost eliberat.
L-am anunţat că venim şi ne aştepta în staţia de autobuz. Cămaşa îi flutura pe
el ca pe o sperietoare de ciori. Era ras în cap şi i se vedea ţesătura în dinţi
de fierăstrău a oaselor din cap. Printre buzele supte, i se vedeau dinţii mari.
Vorbea rar, de-abia nimerea cuvintele. Şi apoi glumea: „Gândurile îmi merg mult
mai repede decât mă pot eu exprima“.” Surorile l-au primit cu drag, chiar dacă
era un vierme de trădător, bolnav și traumatizat, și îi păstrează și acum
memoria.
Nici mama lui
nu l-a recunoscut, dar el se gândise tot timpul la ea în acești 17 ani și nici
nu ar fi putut s-o ignore având în vedere că era înjurat nonstop de mamă, după
cum el însuși mărturisea ironic. Etichetele și epitetele nu poți să le iei
decât la mișto și/sau ca titluri de glorie. Despre torționarii săi din
închisorile comuniste, Coposu gândea că s-au dezumanizat prea mult pentru a mai
fi judecați, coborând la un nivel subuman și devenind, astfel, iresponsabili,
similar bolnavilor psihic. În prezent, acești torționari de treabă, bătrânei altminteri
simpatici, au pensii speciale și afaceri mai mici sau mai mari, își plimbă
liniștiți cățelul și joacă table cu vecinii, iar, când sunt intervievați, sparg
camera/capul reporterilor (de exemplu, Vișinescu). Nu știu exact cât au fost de
conștienți, ce traume și deficiențe educaționale avea fiecare, în ce măsură au
executat un ordin (unii mai zeloși, depășind orice așteptări și imaginație ca
la Pitești, alții mai puțin) și în ce măsură au crezut în el, cât a fost o
obișnuință sau o practică (și probabil că au acceptat astfel de practici ca să
nu fie respinși de sistem, asemenea sisteme produc asemenea personaje și practici)
și nici cât le-a părut de rău (mai curând nu, cu mici excepții). Nu putem
generaliza, nu putem judeca suflete ca Dumnezeu, ci numai fapte. Totuși, eu
cred că acești torționari de treabă din România și de pretutindeni ar trebui
judecați nu doar moral, ci și penal, împreună cu liderii lor, astfel încât să
ne purificăm ca societate și să ne delimităm de trecut, asumându-ne și
condamnând greșelile, iar crimele împotriva umanității nu ar trebui să se
prescrie niciodată.
După
eliberare, Coposu n-a putut să lucreze altfel decât ca muncitor, a rămas sărac
și a locuit la surorile lui. În plus, a fost permanent hăituit și hărțuit de
securiști. După revoluție, din păcate, situația lui nu s-a schimbat prea mult:
a fost ținta ”minerilor” de peste tot, tratat ca ”fosilă”, ”piele
pergamentoasă”, ”vânzătorul Ardealului”, ”amantul Doinei Cornea” (în opinia
regretatului Vadim). Și totuși, Coposu și-a păstrat credința și a continuat
lupta, refuzând compromisurile. Iar lumea a ieșit pe străzi cu zecile de mii la
moartea sa, poate și cerând iertare pentru trecut. Moștenirea lui Coposu
”scopul nu scuză mijloacele” (atipică pentru noi, românii) l-a ajutat pe Emil
Constantinescu să câștige alegerile din 1996 în fața lui Iliescu. Personalitatea lui Coposu s-a înscris în
istorie, pentru că a îndeplinit o triplă continuitate, după cum arată Radu
Preda, președinte IICCMER: 1. continuitate fizică, apostolică, specifică
foștilor deținuți politici prin simpla lor rezistență biologică 2. continuitate
ideatică, politică prin dorința de democrație și orientarea pro-NATO și UE (mai
modernă și mai actuală decât a liderilor postcomuniști de atunci) 3. continuitatea
carcaterului, a liderului, a omului cu principii (deși a fost urât, disprețuit
și respins de noua putere tocmai pentru că era altfel). Și chiar a profețit la
începutul anilor ‘90 că peste 20-25 de ani România va fi condusă poate de
fesenei de stânga și de dreapta. A fost un vizionar și a avut dreptate. Știm
noi, dreptate și niciun drept. E valabil și pentru noi.
Prea multă
mizerie materială, morală, culturală... Care nu se mai poate curăța oricâte
dușuri faci sau oricâte găleți de gheață îți torni în cap... pentru campania Ice Bucket de strângere de fonduri
pentru bolnavii de scleroză laterală amiotrofică, desigur, adică probabil. Dorin
Tudoran reflectă inspirat hybrisul ”original” al clasei politice din Românoa: ”Așa
cum România suferă încă de o “democrație originală”, clasa politică românescă
este măcinată de un soi “original” de hybris, hamartia ori tragic flaw. Politicienii
români nu sfidează zeii, căci ei sunt dumnezeii zilei. Clasa politică
românească sfidează omul. Și un asemenea hybris nu poate fi pedepsit nici de
Dumnezeu, nici de Diavol.” Eu nu am intenționat să devin o ”zeiță” dâmbovițeană
ca Udrea & Co., dar am experimentat și doi ani de politică, la PNL, atunci
când eram studentă, în ideea de a mă implica din interior și de a susține
democrația fragilă din România (am tot povestit, am fost dezamăgită, deși nu
îmi făceam mari speranțe). Acum, pe de o parte am toate motivele să nu am
încredere și să manifest rețineri (nu vreau să mă murdăresc și mai mult), pe de
altă parte nu doresc să-mi limitez libertatea de expresie prin înregimentare
într-un partid fie și de Macovei sau Copoși (singura limită a libertății de
expresie să rămână bunul simț al fiecăruia, în măsura în care îl deținem). Și
nu aș primi automat eticheta de ”traseistă” (singura care-mi lipsea)? Poate că,
dacă voi vedea mai mulți în politică în spiritul lui Coposu și mai puțini zei,
din ăștia dâmbovițeni, nu olimpieni, ci ”maimuțoi implementați”, vorba lui
Vanghelie, va fi, în sfârșit, o terapie eficientă de purificare pentru mine. Și
pentru România.
”The day we give in is the day we die” (The Day We Die, Goodbye to Gravity). Și
poate nici atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu