Poezii

         

           Îmbrățișați pe cruce

Îmbrățișați pe cruce

încă dansăm,

goi în abis.

Stânca de care suntem înlănțuiți

s-a desprins

și plutește

lent

deasupra hăului fără fund.

Lunecăm

ușor, ca prin vis,

cu trupurile strivite de aceleași lanțuri,

mâinile străpunse de aceleași cuie,

pieptul sfâșiat de aceleași piroane

și ficatul sfârtecat de același vultur stupid și brutal

(nu mai stupid și brutal ca stăpânul său),

fără să mai așteptăm nimic,

fără să regretăm ceva,

fără să ne cerem scuze

(pentru fapte bune și opere subversive).

Te strâng în brațe.

Genele tale ude

(de sânge, lacrimi și sudoare)

se lipesc de ale mele.

Încă dansăm.

Nu mai mi-e frică.  

Ceșcuța de cafea

Uneori, când sunt vremuri grele,

e bine să bei o ceșcuță de cafea

din cea mai drăguță ceașcă,

spunea părintele Boca.

Pentru mine cea mai drăguță ceașcă

e cea din copilărie,

una micuță ca un degetar,

ciobită,

cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet.

Rozete-curcubeu din astea

desenam când eram mică,

cu cretă pe asfalt,

împreună cu buna mea prietenă.

Erau așa de frumoase

că oamenii nu îndrăzneau să calce peste ele,

iar ploaia nu se îndura să le șteargă.

Chiar acum se deschide din rozetă

un curcubeu.

Pășeșc pe el,

cu respirația tăiată,

încet, cu venerație,

deși nu știu unde mă duce și ce va urma.

     Cântec de lebădă (pe 22 decembrie 1989)

După ce am dansat

și ne-am îmbrățișat

la prânz, pe străzi,

beți de fericire,

în aceeași seară,

s-au auzit împușcături.

Speriate, lebedele

pe care le pictam pentru ora de desen

au zburat de pe planșă

și au fost împușcate.

De mult nu mai tragem cu praștia în lebede.

Nu, nu tragem cu praștia în lebede,

le-mpușcăm.

Și lebedele se împușcă, nu-i așa?

După asta se face tăcere.

Și totul e înghițit de ea.

Ba nu, nu chiar tot.

Până și acum,

plutește în aer

un puf alb de lebădă,

luminos,

ireal,

care îmi dezmiardă fața

ca o aripă de înger.