PREZENTARE ”ADEVĂRAT AM ÎNVIAT!”

Această carte vă invită să vă amețiți de beția dragostei, să vă prindeți de o buclă a celui iubit și să dansați legănându-vă de ea. Vă veți îmbăta cu povești izvorâte și scrise din iubire (prin E-mailuri, SMS-uri, mesaje Facebook). Dat fiind că acest volum pornește de la corespondența reală cu mama mea, mare scriitoare de E-mailuri și SMS-uri, îi e dedicat ei, desigur.

Veți descoperi aici, în cartea de față, o gamă largă de aspecte abordate: confruntarea cu sistemul, boli, traume și închisori de tot felul și mai ales... lupta cu noi înșine (jihadul spiritual, interior). În această lucrare sunt amintite campaniile privind legea grațierii din România și cea din solidaritate cu Siria aflată în război, o dată cu încercarea mea disperată de a ajunge la Alep: 1. prima oară, în vara anului trecut (2016) cu ajutorul activiștilor sirieni din Gaziantep, însă orașul Alep era încercuit de regimul sirian (sub blocadă), strada Castello, mai înainte unica modalitate de acces, bombardată în continuu, iar granița cu Turcia închisă, 2. a doua oară, anul acesta (2017) cu suportul participanților la marșul pro-Alep și pro-refugiați, din Berlin la Alep. The last but not the least, în această lucrare sunt prezentate idei / acțiuni de sensibilizare / conștientizare referitoare la comunitatea LGBT, precum și în sprijinul bolnavilor de cancer / Huntington.

Pe lângă cancer (în diverse forme), un accent special e plasat în această lucrare pe boala dansului (Coreea lui Huntington, ”coree” înseamnă dans), o boală genetică rară, incurabilă deocamdată, moștenită de la tatăl meu și potențial transmisă urmașilor. După ce tata murise deja de această boală, în ultimii ani m-am confruntat și eu cu simptome ale ei. De exemplu, mă concentrez și procesez tot mai greu informațiile, stau săptăluni să citesc ori să scriu un rând (mă dor mâinile, sunt paralizate, dar și creierul e – cel mai mult de dimineața până seara).

Și Promy (titanul Prometeu, prietenul meu vechi din copilărie, iubirea mea și eroul meu) trebuia să înfrunte bestia de vultur devoratoare de ficat de la răsăritul soarelui la apus, seara și noaptea era mai eliberat, păsărica antropofagă pleca (pentru a reveni a doua zi dimineața), iar ficatul se refăcea noaptea, chiar dacă nu scăpa de lanțuri și accesorii și telenovela continua. Ei, în prezent, după revoluția noastră democratică din Olimp, Promy are măcar o altfel de păsărică (pe mine). La altfel de politică, altfel de păsărică.

La mine, similar, de câțiva ani (de vreo trei ani și ceva), de la răsăritul soarelui până la apus, păsărica antropofagă mi se înfige în ceafă și îmi strânge creierul ca într-un clește cu ciocul ei hulpav, devorându-mă și ținându-mă captivă în piatră/stâncă/Zid. Nu mai simt nimic... în afară de o stare de leșin, amețeală, probleme de concentrare, memorie și vorbire, depresie, împietrire, neputință, respingere, angoasă (toate niște simptome pe care le-am atribuit anterior (prea mult) rinitei și hipotiroidiei, deși mai curând proveneau de la boala Huntington). Așa că stau și zac închisă în piatră/Zid și mă mai înduioșez cu greu (câteodată seara), cu ajutorul lui Dumnezeu, Promy, al melodiilor noastre sau al dansurilor noastre preferate. 

Însă poate că uitarea, paralizia și starea de incapacitate generală reprezintă doar o regresie la stadiul de bebeluș și așa voi ajunge la inocență, voi regăsi în sfârșit copilul nevinovat din mine, și nu numai pe cel orfan/neajutorat ori pe cel care face prostii mari. Dacă uiți, (re)descoperi mereu, totul ți se pare nou și proaspăt. Și dacă nu te rătăcești, nu te regăsești. Încerc să răspund paraliziei mentale, psihice și fizice produse de boli, închisori, traume, sistem cu puterea muzicii, a dansului, a dragostei și a imaginației.

Și, ca dovadă, încă dansez împreună cu Promy, animalul, leguma mutantă, dușmanul poporului, teroristul, trădătorul, gunoiul, dezastrul și coșmarul meu favorit în care am fost vreodată blocată. Vreau să rămân în Titan... în Titanul Prometeu. Prin el am simțit cea mai mare durere din viața mea (dovadă rănile și cicatricele comune), dar am primit și cea mai mare iubire și fericire (agonie și extaz, război și pace, moarte și înviere). Dansăm dansul dezastrelor goi, în abis, în potopul de fulgerașe și bombe. Și mai departe. Din solidaritate de stângaci și de băutori de limonade cu sirop de arțar, probabil.

Și, dacă nu voi mai putea rosti ultimele cuvinte (înjurături pentru Big Brotheri și sistem în română, chineză, kurdă, arabă și în limba unicornilor) și ”vă iubesc” și ”sunteți hobbiti” pentru voi, ceilalți), voi încerca să le scriu. ASAP. I’m doing my best. Din motive est-etice (cum zicea Monica Lovinescu), de căutare și mărturisire a adevărului, de recuperare a memoriei (oricât de incomod și dureros... ”a-ți imagina înseamnă a-ți aminti”, spunea și Ana Blandiana) și de purificare interioară și exterioară: ultimele lacrimi și ultimul hohot de râs isteric vor spăla sufletul meu și un strop măcar din păcatele lumii.

Și vor aduce, pe lângă scuipatul intelectual, o îmbrățișare titanică să ne facem praf de stele, un sărut (gay) salvator ca al lui Her (Heracle) pentru Promy și o limbuță de-a lui Pesi (motanul, nepotul nostru și titanul Piersicuță care a trecut prin patru transfuzii, a supraviețuit la trei și ne lingea și când îi dădeam medicamentele, și câte zece odată) pentru a ne linge cicatricile și rănile.

Poate că uit să număr, dar nu voi uita cât fac 2+2. 2+2 fac 4. Să-mi repet așadar și să nu uit că misticii sufiști Rumi și Shams glorifică și ei bețivii, nebunii și copiii ca simboluri ale inocenței, adevărului, iubirii și grației divine. Și rătăcirea (hm, Shams era derviș rătăcitor... eu am fost, de regulă, adepta drumurilor bine planificate, după indicator și hartă și am preferat să fiu acasă, nu pe drumuri, mi-a fost groază de rătăcire, de când eram mică, taică-miu o lua pe scurtături bizare și ne prindea noaptea pe munte).

Tânjind de dor, năucit de dragoste și de o atracție fatală, însă fără să se poată abține, poetul mistic sufist Rumi se azvârle ca molia drept în flacăra lumânării. Chiar dacă aceasta îl consumă, focul iubirii nu poate fi stins nici de potop (”dacă apa vieții va veni peste tine, nu te va îndepărta de flacără”). Nu știu de ce îmi aduce aminte de sacrificiul ritual, fascinant și barbar al arderii frunzelor toamna și, deopotrivă, a cărților (”Amintiri din copilărie” – Ana Blandiana). Nu rămâne nimic? Ba da, mirosul. Un miros intens de frunze/cărți arse.

Mistuit de beția iubirii, Rumi se învârtește pierdut, spânzurat de bucla lui Dumnezeu (și de a lui Shams), dansând amețit, la nesfârșit, dansul dervișilor rotitori, dansul lui Zorba, dansul nostru cu dezastrele. Și eu vreau să mă lase Promy să mă agăț de o buclă de-a lui ca în clipele în care ne-am îmbrățișat în infern, pe Elbrus ori în Tartar, acum câțiva ani și îi spălam rănile cu lacrimile mele. Atunci am sfidat un pic legile infernului cu puterea dragostei și a imaginației.

Să împletim mai bine un lanț din bucle, începând de la Dumnezeu, continuând cu Promy, Rumi, Shams și alții și să-l lansăm către cei disperați din închisorile de pretutindeni, cei goi și rătăciți în abisuri, să se prindă și ei. V-ați prins, logic, nu? Bune și lanțurile (de bucle) la ceva!

Ia uitați, mi-am mai adus aminte ceva: Rimbaud, iubitul lui Verlaine, zicea că pentru a înțelege lumea și a avea o experiență deplină a ei trebuie să ne confruntăm cu dereglarea fizică și psihică. Cred că Rimbaud e invidios pe mine și pe Promy. Ar vrea și el asemenea dereglări ca noi și să fie pururi beat gratis, fără să consume altceva decât limonade.