Bun și lanțul de bucle la ceva!
V-ați prins?
Ce e timpul?
Asta e o
întrebare tâmpită din lunga și glorioasa serie
de întrebări
metafizice, fără răspuns:
”ce faci? Ești
bine? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine
umbli?”
(pe care le pun
și eu, desigur, adică probabil, că nimic nu e sigur).
În loc de asta,
mai bine vă spun o poveste.
*
Mai exact, cum am
parcurs eu
negurile
memoriei, mlaștinile stagnării, vârtejurile și labirinturile timpului,
toate meandrele
sale (bine că nu erau meandrele concretului).
Mai întâi, am
rătăcit prin negurile memoriei
până acestea au
devenit dintr-o ceață ușoară, străvezie, albă-trandafirie,
în care se estompa
urâtul și se ascundea mizeria,
unde contururile
aspre și grotești se topeau
(și noi, împreună
cu ele, de prea multă iubire),
una tot mai densă
și mai apăsătoare,
opacă și
strivitoare precum niște Ziduri impenetrabile.
Ile, unde ești?
Promy (titanul Prometeu, vechi prieten, iubirea mea și eroul meu), unde ești?
Care Promy? Care
Ile?
Am uitat și
numele și figurile zeilor de peste tot (asta nu mă supără),
deși încă le
percep fără să vreau statuile, tablourile și bannerele.
Jos cu ele!
Nu le mai suport.
Deodată, am
izbucnit în plâns
și atunci
Zidurile negurii s-au topit în lacrimi.
Genele mele umede
nu se mai zbat în piatră,
ci în obrazul
tău, iubire.
Acum, negura s-a
transformat iar într-o ceață albă-trandafirie,
vaporoasă și
pufoasă ca un puf de lebădă.
Ne topim încet în
ea, lipiți unul de altul, cu degetele și genele îngemănate,
zâmbind împăcați.
*
După negurile
memoriei au urmat mlaștinile stagnării.
Acolo ne aștepta
o barcă
ce aluneca lin,
ca prin vis,
pe un fluviu
exotic, tropical.
Zăceam, liniștită
în sfârșit,
în brațele lui
Promy,
cu ghirlande de
flori la gât
(orhidee mari,
suculente, de un violet violent)
și păsări colibri
îmbătate de nectarul florilor,
tremurând
iute-amețitor și delicat din aripi
pe marginea
bărcii.
Lunecam
și nu ne venea să
credem
ce fericiți și
fără griji eram amândoi!
Ca niște
androizi.
Însă, deodată,
orhideele s-au preschimbat în lanțuri
care ne-au mușcat
carnea și s-au înfipt în ea,
iar pasărea
colibri s-a transformat în bestia de vultur
care ne devorează
ficatul.
Iar pe Elbrus?
Ne-am încordat și
ne-am smuls lanțurile.
Ceva mai ușor
ca-n alte dăți, căci simpla lor conștientizare le slăbise.
Hm, noi, la
rândul nostru, credeam că suntem mai slabi ca ele
și că vom fi
etern înlănțuiți.
Da, numai că acum
suntem înlănțuiți
unul de brațele
celuilalt.
*
Am ajuns apoi în
vârtejuri, unde totul se rotește rapid și anost,
într-un taifun de
banalități confuze, incoerente, năucitoare.
Acolo te
învârtești fără rost,
cum zicea
mătușă-mea, Nana,
ca un căcat în
oală.
Nu, asta are mai
mult sens,
sunt invidioasă
pe căcatul din oală, aș vrea să fiu și eu unul.
Aici rămâi blocat
într-un cuvânt / o imagine stupidă.
De exemplu,
retrăiesc fără să înțeleg nimic,
simțindu-mă
ultimul jeg,
coșmaruri elbrusiene
/ tartariene reduse la o imagine.
Atunci, îmi aduc
aminte de Lefty, emisfera stângă a creierului,
cu interpretările
și explicațiile sale,
combinații de
minciună și adevăr (ca în propagandă).
Lefty spune așa:
”Madame Dezastru,
ești proastă de
dai în gropi (din abis în abis),
urâtă cu spume
(mai urâtă ca portretul lui Dorian Gray și ca un Big Brother),
mai rea ca Madame
Hera asta din Olimp,
aleasă strategic,
prin vot liber, zeița familiei,
asta care și-a
aruncat bebelușul (pe Hefaistos) în prăpastie,
supărată că încă
mai respira (după ce îl azvârlise Știi Tu Cine... Zeus)
și era prea hidos
ca să-l mănânce direct,
cum îl consumau
ei, zeii, în mod obișnuit pe dobitocu’ de Promy,
ticăloasa asta
care a chinuit și ucis cu mâna ei fetele violate de Știi Tu Cine... Zeus și pe
copiii lor,
inclusiv pe Her
(Heracle) pe care l-a posedat ca să-și omoare proprii copii,
l-a trimis după
cai verzi pe pereți în cele 12 munci
și l-a onorat cu
haine scumpe, de fițe... îmbibate în veninul Hidrei.
Nu ești bună de
nimic,
nu vezi, cățea
afurisită, scroafă împuțită și vacă proastă ce ești?
Meriți nota 2,
Ilenoi!
Hai, sari pe
geam, la metrou sau în Styx,
nici asta nu ești
în stare
și cred că ai
murit deja de rușine,
n-ai de ce să te
mai sinucizi.
Suferi ca
proasta, de ce suferi, mă rog?
Să nu te miri că
nu te înțelege nimeni,
așa-ți trebuie.
Și nici tu nu
ești capabilă să înțelegi pe nimeni și nimic.
Vezi că ajungi
frustrată ca dinozaurii ăștia expirați după ce își pierd inelul puterii,
indiferent dacă
supraviețuiesc sau nu căsătoriei gay. Etc. Etc. Etc. Etc.”
E momentul să-l
iau la rost:
”Băi, Lefty,
tacă-ți ciocu’ ăla cârcotaș, tâmpitule!”
Uau,
funcționează.
Apoi repet și
”2+2=4”.
2+2=4, 2+2=4,
2+2=4, 2+2=4, poate păcălesc vârtejul și timpul.
Yeah, yeah, am
câștigat, vorba lui Geoană când credea că a câștigat alegerile.
*
Apoi, după ce am
evadat din vârtejuri, am pătruns în labirinturile timpului.
Aici nu oricine
se poate orienta.
Dacă am avea
firul Ariadnei...
Și-l găsim.
Pornim de la un
fir de păr alb-negru de la Promy, de la tine, iubire,
(văd că mai ai
câteva fire),
vopsit cândva
brunet, acum alb cu negru,
inițial îndreptat
cu placa, însă în prezent destul de ciufulit.
La firul lui
Promy adăugăm unul cărunt de la Ile, de la mine
și altul tot
cenușiu de la Don Quijote,
unul blond ca
spicul de grâu de la Her (Heracle)
și altul tot așa
de la Jill din filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam,
unul negru de la
Bebe inorogul
și altul tot așa
de la Atena,
unul argintiu de
la Pegas cel înaripat
și altul tot așa
de la Chiron centaurul,
unul
șaten-blonziu de la Deu (Deucalion, băiatul lui Promy... și al meu, da, eu sunt
maștera lui)
și altul tot așa
de la Dio (Dionysos),
unul șaten de la
Luca (fii-miu... fiul nostru, Promy),
apoi altele de
toate mărimile, culorile și texturile, de pretutindeni din lume.
Ar fi trebuit și
de la Mene (Meneceu), fra-tu, Promy
și de la Alex din
romanul ”Cutia neagră” a lui Oz,
dar ei nu mai au
păr de donat, căci fac citostatice.
Interesant, firul
ăsta multicolor, polimorf
nu e deloc drept,
ci în forma
labirintului.
Să încercăm să-l
îndreptăm
cu placa de
coafat a lui Promy?
Sau îl lăsăm așa,
în forma lui naturală...
creată de noi și
de labirint?
Dar ce-i asta?
Altă întrebare, vă rog!
Să împletim mai
bine un lanț din bucle,
începând de la
Dumnezeu,
continuând cu
tine, Promy, apoi cu ceilalți
și să-l lansăm
către cei disperați din închisorile/labirinturile de pretutindeni,
cei goi și
rătăciți în abisuri,
să se prindă și
ei.
V-ați prins?
Bune și lanțurile (de bucle) la
ceva!
Nebuna din lună
Din ochii orbi și
goi
săgetez raze de
lună.
Străpung cu ele
scoarța copacilor,
mă înfig în ea
cu colți ca de
vampir
și mă cațăr așa
prin copacii din
pădurea de argint.
Mă întreb: oare
de ce mă chinuiesc astfel
să traversez
pădurea de argint?
Nu puteam trece
altfel?
Păi, am uitat
parola de trecere.
Sau poate nu era
niciuna
sau parola era
”am uitat parola”
sau ar trebui,
pur și simplu, să dau șpagă.
O rază de lună
măcar.
Ce-i asta? Altă
întrebare? Alte întrebări?
N-are a-face.
Am obosit.
E târziu.
Îmi răsucesc un
pic razele de lună
și trag cu ele
în miez de
noapte,
prelung,
clopotele
bisericii.
Mai bine așa în
loc să strig.
Și ce anume?
Nu-mi mai iese
nimic articulat,
nici o șoaptă
duioasă,
nici un urlet
cutremurător,
ci numai un
geamăt anemic și inform
ca un schelălăit
de fiară.
Sunt un animăluț
ieftin și absurd,
nazist, comunist
și jihadist,
catastrofă de
vampir mutant,
maimuță posedată,
câine turbat,
șobolan râios
și șarpe cu
ochelari,
un animăluț
simpatic pe care l-ați lăsa
la grătar în
curte sau pe canapea la televizor.
Vă mulțumesc
pentru ospitalitate.
Și voi sunteți la
fel.
Zâmbesc.
I’m happy, zicea Droopy,
când zâmbea
cu rânjetul ăla
larg,
tras cu lăbuțele
până în colțurile obrajilor,
pe fața placidă.
Așadar, fericită
că am tras clopotele
cu tot cu un
ultim zâmbet de scenă,
îmi pregătesc
picioroange din raze de lună
și încerc să fac
parkour de pe blocuri.
Însă, de frică să
nu le dărâm,
ca într-un joc de
domino,
fug cu
picioroangele mele din raze de lună
în noaptea
adâncă,
pe câmp,
în pustiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu