Poezii din ”Ne arde de schimbare. O confruntare fără mănuși cu focul din Siria, de la Colectiv și... de la aragaz”

Avortat din pântecul unui curcubeu în grădina iadului

Brusc, s-a făcut întuneric și frig.

Briza mării s-a oprit.

Vasul continua să se legene încet, hipnotic.

Pescărușii au tăcut,

au planat lent

și s-au așezat solemn pe marginea bărcii,

de parcă ar fi oficiat un ritual bizar

ori ar fi avut loc o eclipsă de soare.

Nu știu ce s-a întâmplat.

Nu înțeleg.

Încerc să clipesc, însă am orbit,

mii de ace de gheață și foc mi-au străpuns ochii.

Am împietrit ca o cărămidă din Zid.

Nu mai simt nimic,

deși cred că ar trebui să-mi fie frig,

așa că încerc să mă acopăr cu aerul sidefat al mării,

cu aripile pescărușilor,

cu nisipul și cu valurile.

Cred că mi-e și foame,

până acum m-am hrănit numai cu amintiri și speranțe.

Sete nu, n-are cum să-mi fie:

am băut doar ultima porție de vise acum o oră,

împreună cu rația de urină.

Încerc să mă ridic și să fac câțiva pași, dar sunt prea slăbit și amețit,

vasul se clătină,

valurile se izbesc de el năucitor,

picioarele mi se împleticesc,

mulțimea mă împinge haotic, într-o mișcare browniană,

iar gravitația refuză să mă tragă în jos.

Ce bine! Zbor!

Dar nu, mulțimea mă strivește.

Mă zbat să înaintez,

târându-mă prin mulțime,

împiedicându-mă,

închizând ochii

ca să nu le văd

ochii goi ca niște caverne

și chipurile lor supte, subțiri și fărâmicioase

precum pergamentele dintr-o bibliotecă veche, părăsită.

Când ajung, în sfârșit, la bancheta din față,

mă întind lângă ea 

și mă opresc să-mi trag răsuflarea.

Vântul mă izbește sălbatic, șfichiuindu-mi obrajii,

marea se zvârcolește.

Plouă vertical, dar eu sunt la orizontală.

Cerul întreg, străin și ostil, curge peste mine.

Vreau să mă ghemuiesc, însă genunchii nu m-ascultă,

nu am niciun control asupra corpului meu.

La un moment dat, ploaia devine lină și amăgitoare

precum un cântec de sirene.

Mi se face, brusc, dor 

și mă simt atât de singur

încât îmi chem familia lângă mine, să-mi țină de urât.

Scot din buzunarul pătat și descusut

o poză ferfenițită, îngălbenită și murdară,

cu familia mea... și cățelul,

acasă, în grădină.

Atunci, iasomiile erau înflorite

și pe grătar sfârâia friptura de miel.

Tata și fratele mai mare mi-au murit în război.

Sunt martiri.

Fratele mai mic a murit de foame.

Mama a fost ucisă de o bombă-butoi cu clor, s-a asfixiat pe drum spre spital...

adică spre peștera unde funcționează acum serviciile de urgență,

la lumina telefoanelor mobile (dacă și le-au putut încărca cumva),

fără medicamente sau instrumente de prim ajutor.

Oricum, n-o puteau salva pe mami,

era prea târziu.

Și cred că a dispărut și doctorul la ultimul atac.

La noi sunt 50 de cutremure pe zi

din cauze... naturale.

Sora mai mică a fost răpită de milițiile Shabiha,

violată și torturată până la moarte.

Iar pe câine l-au mâncat vecinii.

Mai aveam o poză pe mobil în care apare și fratele mai mic,

cu ochii lui mari, căprui de gazelă (căci numai ochii au rămas din el)

și hainele lui peticite și soioase.

Era ultimul lui costumaș,

restul hainelor le-am ars (împreună cu mobila) ca să ne încălzim.

Îmi pare rău că nu mai pot activa poza asta,

mobilul s-a descărcat de mult

și ecranul lui seamănă acum cu pereții netezi și lucioși ai unui spital-peșteră.

O oglindă cu apele moarte,

în care nu mai văd nimic.

Aș vrea să pâng, dar sunt obosit și

ochii îmi sunt arși ca un pustiu

răscolit febril de vânturi aspre fără sfârșit.

Mă țin de banchetă și

încerc din nou să mă ridic.

Deodată, tresar, scuturat de frisoane.

Mă uit în față pierdut,

cu ochii dilatați de groază.

Ah, credeam că sunt prea ostenit și am văzut prea multe

ca să mai simt frica, însă chiar acum m-a cuprins iar o groază dementă, animalică:

corpul meu zace încremenit pe banchetă, de parcă ar fi mort.

Curios, stă ghemuit, așezat ca un fetus într-o placentă protectoare ori

în leagănul unui curcubeu.

Fața e palidă, trupul costeliv, mâinile descărnate, dar pe buze plutește un zâmbet straniu,

de parcă ar mai visa ori ar mai aștepta ceva.

Ar trebui poate să mă bucur că am scăpat de chin

sau, pur și simplu, să mă resemnez,

însă nu pot.

Aș vrea să urlu, dar strigătele mi se sting în noapte,

înghițite de vânt și de valuri.

Cuprins de spaimă, deși ezitant la început,

îmi ating pleapele galbene de ceară și

părul umed și încurcat, cu gust de sare.

Îmi ciupesc corpul, poate se trezește.

Apoi, îl trag de mâini, de păr și de picioare.

Îl strâng în brațe dezănădăjduit.

Îl zgâlțâi și-l zmucesc.

Nimic, nicio reacție.

Într-un fel, aș vrea să fie întuneric și liniște odată pentru totdeauna.

Aș vrea să mă descompun lent, în tăcere,

ascultând cântecul hipnotic al valurilor,

legănat de barcă,

oasele să mi se lichefieze,

carnea să mi se topească,

să fiu devorat lent de mare

și să mă preschimb în scoici, alge, apă și sare...

Apoi să mă hrănesc din placenta unui curcubeu

și să renasc în zori,

când pescărușii vor bate din aripi din nou.

Și totuși, ca-ntr-un blestem fără sfârșit,

avortat din pântecul curcubeului

în grădina iadului,

continui să bântui vasul năuc,

cerșind ridicol un răspuns.

Aripi

O zi obișnuită de școală.

Geamurile vibrează, podeaua trepidează, banca scârțâie,

colegul îmi dă coate și-mi șoptește ceva, nu a învățat lecția, vrea să copieze iar de la mine,

profesoara urlă la clasă și-și rotește bastonul în aer,

dar copiii o ignoră.

Punguța cu mâncare, scofâlcită, cu urme de pete de grăsime și cerneală,

a rămas în ghiozdan.

N-aveam, oricum, chef de ea.

O voi da unui cățel sau unei pisici pe drum, mami n-o să știe.

Erau doar sandvișuri cu mirodenii, Za’atar și altele cu cremă de iaurt, labneh.

Nu vreau decât să ies afară, în parc, să mă joc cu colegii și să le arăt noul joc de pe telefonul mobil,

dar ora pare mai lungă ca zilele de post de Ramadan, iar clopoțelul parcă a uitat să sune.

Ah, școala asta cu miros de umezeală, uniforme militare, fețe scorțoase și bastoane,

tocit și turuit, pe dinafară, tot felul de prostii ideologizate, fără niciun înțeles,

expectorat două minute de ură față de dușmanii poporului, imperialiștii și Frăția Musulmană,

manuale fermentate cu aromă de Za’atar și labneh,

târât pe brânci pentru greșeala vreunui coleg, coate roase și genunchi juliți!

Și nici acasă nu prea-mi vine să mă duc.

Maică-mea o să-l certe pe taică-miu că a cumpărat prăjituri în loc de lipie și lapte,

sor-mea cea mare o să mă înnebunească cu băiatul ăla de care s-a îndrăgostit,

și apoi va trebui să-i citesc povești surioarei mai mici

și s-o ajut pe mami să-i schimbe scutecele și să-i facă baie frățiorului mic.

Ce plictisitor!

Poate că e mai bine că am scăpat.

Acum, școala, casa, parcul, magazinele sunt doar o grămadă de moloz.

Nici nu mai aveam ce pune pe masă (pisicile și florile cu tot cu ghivece le consumasem de mult)

și, dacă ne-am fi mâncat între noi,

tot degeaba,

că eram cu toții o grămăjoară de oase.

Mama ne-a părăsit prima, la primele bombardamente cu bombe-butoi,

nu am găsit din ea decât cureaua de la ceas

(pe care am păstrat-o cu drag, ca pe colecțiile mele de gume și abțibilduri).

Tata a fost asfixiat la următorul atac chimic cu gaz sarin

(de la el mai am poza de la nuntă, când purta un costum scrobit și avea un zâmbet crispat, găurit cu bormașina).

Sora mai mare nu s-a măritat cu băiatul de care era îndrăgostită,

ci a fost răpită de niște bărbați în negru (oare cei din filmul cu Will Smith?).

Sora mai mică și-a perforat intestinul încercând să înghită niște lame

(ciudat, reușise anterior să asimileze cu succes cuțite și furculițe întregi).

Iar frăițiorul cel mic s-a jucat de-a omul pe lună și a fost absorbit de cratere selenare

(din el am mai găsit o cataramă veche, decolorată

pe care, de asemenea, am adăugat-o cu sfințenie, la colecția mea).

Cu mine, sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat.

Încă n-am apucat să mă dezmeticesc.

Uneori, mi se pare că mă trezesc și merg la școală.

Asta da, e coșmar.

Ori mă ceartă părinții că m-am bătut cu frații sau am luat o notă proastă.

Alteori mi se pare că zac, neștiut de nimeni, de mii și mii de ani, într-o criptă rece și întunecată.

Poate că e mai bine să nu mă mai trezesc

Și să visez doar vise frumoase.

Închid ochii și încerc acum.

Deodată, tresar ca prin vis, înfiorat:

simt oare atingerea unei aripi de înger?

Un fluture purpuriu s-a așezat în palma mea.

Zboară, cu aripile șiroind de sânge.

În mod bizar, e lumină

și s-a făcut liniște.

Atâta liniște

încât auzi

cum crește

iarba.

Și aripile mele.