Poezii

          Parisul vesel

Unde e Parisul vesel

unde ne-am plimbat de la Champs-Élysées la Notre Dame,

pe malul Senei,

prin ploaie,

ținându-ne de mână și sărutându-ne tot timpul,

ca niște puști,

punând pe un pod lăcățele de dragoste din tinichea... pentru eternitate,

ascultând plânsetul înăbușit al ferăstrăului de pe unul din poduri

(exact ca plânsul nostru),

apoi, la Orangerie,

plutind și rotindu-ne lent pe lac,

odată cu nuferii lui Monet,

iar după aceea la Sainte-Chapelle

redescoperind în vitralii

curcubeele împăcării lui Dumnezeu cu lumea

(și ale împăcării noastre, iubire, cu lumea și cu noi înșine) –

și prin ele o lume fără Ziduri, numai Ferestre?

           

         Fantezii tanatice

Înainte vroiam să mor împușcată la o revoluție

sau la o fabrică de brânzici,

strângând brânzicile moi și pufoase în brațe,

îngropată în ele

 pentru totdeauna.

Tu, iubire, vroiai să mori de cancer de la sex oral

și să ai o înmormântare frumoasă

la care să-ți plângă toate nevestele și amantele (nu prea multe),

să fie o mare de flori albastre de cactus și multe lumânări,

muzică și dans ca la Zorba (și ca la noi, dansul dezastrelor)

și manele cathartice în versuri albe.

Dar eu mi-am pierdut visele de moarte și înmormântare

când am văzut atâția (refugiați, din lagăre / închisori, oameni ai străzii etc.)

care n-au nici o groapă comună.

Iar noi înșine am fost devorați de ură și din ură.

Am ajuns să fim invidioși pe cartofii prăjiți,

consumați de plăcere,

(Alex, băiatul nostru, e campion la cartofi prăjiți

și a crescut cu cartofi prăjiți).

Ce moarte delicioasă!

Acum nu vreau decât să ne mâncăm unul pe altul, iubire,

și să te savurez

ca pe cartofii pai, crocanți, de la Paris,

aperitiv la șnițelul cu portocale,

pe care mi-i făcea mătușă-mea, Nana, în copilărie

(pentru asta suportam și predicile ei interminabile).

Poftă bună!

     Ciocul de olteancă

Frica mea e o pasăre mare

cu aripi monstruoase,

gheare de oțel

și cioc de escavator

care se înfige și se înfruptă din ficatul meu

în fiecare zi.

Nu pot scăpa.

E un blestem fără sfârșit.

Îi aud și acum freamătul aripilor întunecate,

râcâitul ghearelor metalice

și plescăitul ciocului uriaș și îmbăloșat,

picurându-și saliva otrăvită asupra mea.

O transpirație rece mă cuprinde și

sângele îmi îngheață iar în vine.

Însă, din fericire, realizez că aripile sunt brațele tale subțiri și mlădii, iubito,

ghearele – unghiuțele tale tăiate scurt, din carne și lăcuite,

iar ciocul – ciocul tău cârcotaș.

Îmi place cum ciocul tău cârcotaș

îmi închide propriul meu cioc cârcotaș.

Așa da, altfel de politică, altfel de păsărică.

Mai vreau un sărut, sper că nu e ultimul.

Sufocă-mă binidităt

și nu te zgârci măcar la săruturi, olteanco!