Poezii

      

     Un zâmbet de pisică de Cheshire

Când eram mică

(hm, până pe la 30 de ani, am și acum, de fapt, 2 ani și 10 luni...

destul de matură pentru lumea asta),

bunica, Mama Coca, îmi tot spunea

povestea animăluțelor trăsnite din familie

(suntem și noi unele dintre ele).

Era cea mai bună relaxare pentru mine

(căci mă aflam mereu pe culmile disperării)

și cel mai tare medicament,

ușor de aplicat și fără efecte secundare,

când eram răcită (îmi trecea și febra).

Primul animăluț trăsnit a fost cățelușa Monica, la începutul secolului XX,

care a prins un hoț și l-a lăsat în turul gol

(bunică-mea, profă de latină, care altminteri ne corecta și la budă,

până și pe mătușă-mea, Nana când își ținea celebrele predici,

nu pronunța corect un singur cuvânt:

zicea tur, nu cur).

După Monica a urmat Dolly, fiul Monicăi, animăluțul unchiului Uca, un baby-sitter desăvârșit.

Dolofanu’, alt fiu al Monicăi, animăluțul mătușă-mii, Nana, conducea parada militară.

Bercu’, tot fiul Monicăi, animăluțul Mamei Coca o conducea pe ea la grădiniță

și nu se temea nici de cocul uriaș și misterios al doamnei educatoare

(în care se ascundeau tot soiul de monștri, după cum bănuia Mama Coca).

Apoi, în timpul războiului, Garona cânta arii de operă cu o voce de soprană

și prevedea cu acuratețe bombardamentele,

însă nu a putut prevesti că o să fie răpită și ea, de Armata Roșie salvatoare.

Motanul Miți umbla după gagici cocoțat pe streașină și bea apă de la robinet.

Pisica Țuchi își învelea puii, urcându-i în dulap și băgându-i în haine.

După război, motanul lui tata, Dapix era mare fan al poeziilor și în special al lui Topârceanu:

se dădea în vânt să citească ”Rapsodie de toamnă”, împreună cu tata,

întorcând paginile și torcând de plăcere la fiecare vers.

Cățelul meu, Charlie canișul, era balerin (ridica piciorul până la cer și făcea piruete grațioase)

și venera vacile de când văzuse una urinând apocaliptic într-o poieniță, la Sinaia.

Pisicuța mea, Ruțica, era mare dansatoare și ea (pe valsuri de Brahms)

și totodată amatoare de cafeluțe (consumate direct din ceșcuța mea).

Mițu, altă pisicuță, fugea și se ascundea în dulap, în chiloții mei

când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” de care avea fobie.

Ea mi-a făcut masaj cardiac într-un moment în care aveam o stare

apropiată de comă (fizică și psihică).

Motanul Pesi (Piersicuță) ne lingea din cap până-n picioare, ca un cățel

și când îi dădeam medicamentele (și câte zece pastile odată) –

o limbuță să ne lingem cicatricele și rănile,

să le curățăm și să le alinăm.

Ultima mâță, Guru, e un spirit înalt (guru, evident)

care deschide singură orice ușă (caută cheile mai întâi)

și mănâncă Zidurile la propriu.

Ea are și un spirit umanitar impresionant:

și-a vărsat (donat) sângele pentru Pesi (Piersicuță) și a făcut greva foamei când era el bolnav,

a participat la toate campaniile mele (inclusiv la cea referitoare la victimele războiului din Siria),

convinsă de importanța sloganului ”Stay human... and alive”.

Blestemați să dansăm mereu în potop

și să ne transformăm în tot felul de animale, legume, zombie, fantome, monștri, diavoli, vampiri și mutanți

(de nu mai știm care anume suntem noi),

Promy (titanul Prometeu) și cu mine ne-am dorit întotdeauna

să fim pisici.

Everybody wants to be a cat.

Dar, dacă se evaporă din nou

prin Tartaruri și Elbrusuri

și nu mai rămâne din el decât zâmbetul

sfidător și în același timp complice

al pisicii de Cheshire?

Atunci, o să-mi strâng bine zâmbetul lui în jurul corpului meu,

ca pe un lanț,

până mi se vor tasa oasele

și vor fi preschimbate în praf de stele.

Strânge mai tare, Madame Dezastru!

  

      Autoportret

Sunt proastă de dau (cad) nu din groapă în groapă,

ci din abis în abis,

un Don Quijote castrat și fără vise

(nici măcar fantezii de moarte și înmormântare),

maestra transparenței,

dottore el-Gol,

mereu în curul gol,

străvezie de vezi prin mine

și curg toate din mine în public,

panta rhei, vorba lui Heraclit,

începând cu organele, apoi sufletul,

până nu mai are ce (uite, până și-acum!),

Madame Dezastru

care dansează cu dezastrele ca Zorba,

goală în potop și în abis,

cuprinsă de o dulce beție a iubirii.

  

      Poezie versus proză

Poezia înseamnă adesea

amintiri din rai (Emil Brumaru).

Proza înseamnă adesea

amintiri din iad.