Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 5. Dulcea ispită de a deveni OM FRUMOS (dintr-o broască râioasă!), cu ajutorul unui guru-omiduță, guru Puric

Dulce rătăcire și dulce exil pe scurtăturile de curcubeu ale lui tata! Bine că nu ne-am rătăcit și n-am mai fost exilați pe Elbrus ori într-o închisoare siriană, chinezească sau coreeană ori în Transnistria (lagărul fascist), la canal, la Periprava (lagărul comunist din anii ‘50), apoi la sfârșitul epocii de aur ceaușiste în lagărul naționalist comunist, cum a pățit familia scriitorului evreu Norman Manea (abandonați pe cruce, mai exact urmați la început, în Transnistria, incredibil, cu riscul vieții, doar de nebuna de fetiță creștină orfană, Maria, crescută de familia Manea). Evreii aceștia lăsați singuri pe cruce nu au simțit în primul rând adversitatea interioară a evreilor ca Mihail Sebastian, ci adversitatea exterioară (inițial fascistă, apoi naționalistă în vremea epocii de aur comuniste, ce cooptase oroarea nazistă).

După zeci de ani de indecizie, când mizeria, teroarea și oroarea au depășit în balanță farmecul locurilor și iubirea pentru ele, iar himera scrisului (limbii) ca mijloc de expresie și supraviețuire s-a dezintegrat (neputând să învingă coșmarul totalitar cum făcea puterea imaginației în filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam, mai exact, Sam din ”Brazil” era ucis fizic de sistemul totalitar, dar rămânea viu și victorios în spirit, prin puterea imaginației, chiar în timpul torturilor până la moarte), scriitorul a căutat o scăpare (una năucă, pe moment, fără să știe unde o apucă) pe scărița de incendiu din casa în flăcări.

O astfel de ieșire (plus evadarea în imaginație care să sfideze legile infernului și să le învingă... și astfel să reușesc ce am zis, stay human... and alive, să rămânem umani și în viață – viață, nu supraviețuire, nici stare de zombie sau fantomă) caut și eu, numai că eu una îmi doresc să mă întorc în România, în cartier, în Titan... și în Titanul Prometeu. Până atunci mă simt cumva captivă, cu aripile și vocea frânte, izbindu-mă de muchia tăcerii:

Muchia tăcerii

Am fost o pasăre albă,

aveam sferele mele în care zburam.

Dar cineva m-a prins și m-a închis într-un cub.

M-am zbătut,

dar zbuciumul meu nu s-a auzit.

Am strigat,

dar strigătul meu s-a întors, izbindu-se de pereți.

Treptat am obosit să mă zbat...

Nu mai puteam vedea decât

întunericul greu al nimicului...

Pierdută-n beznă, mă târam

și mă izbeam orbecăind

de muchia tăcerii.

ONU! Obama! Șefu’-fantomă! Veniți odată și dați-mi măcar un Sedatif PC! Ah, iar îi chem din reflex, se pare că nu m-am învățat minte. Dar poate că personajul de alături mă va ajuta să sparg muchia tăcerii și să găsesc o ieșire... spre intrarea în Titan. E vorba de o omiduță, un domn omidă îmbrăcat simplu, cu o cămașă neagră, cocoțat pe o ciupercă tricoloră, ținând între picioruțe un microfon și vorbind altor ciuperci cu același aspect.

Ah, am fobie de omizi, toată lumea știe. Mă fac albă la față și mă scurg de pe cățel jos, pe pământul moale. Bine că sunt prea mică pentru ca cineva să observe. Hm, iar încep cu figurile, am fost și eu, la rândul meu, o sărmană omiduță, transformată astfel de Atena, pe punctul de a fi storcită în fața lui Promy. Înainte să mă sperii prea mult, să mă uit mai bine să văd cine e, ce vrea și cum mă poate ajuta această omiduță. Incredibil, guru Puric! Să mă împuște Bombo! Stai, nu trage Adriane!

– Cine ești dumneata? mă întreabă zâmbind, pe un ton ușor histrionic, întrerupându-și discursul către ciuperci și îndreptând microfonul spre mine.  

Cu asta m-a terminat, ce să-i răspund, în afară de barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, e o întrebare tâmpită din seria ”ce faci? Ești bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?”. Oricum, n-am știut niciodată ce animale, legume, zombie, fantome, monștri, coșmaruri, catastrofe, dezastre, diavoli, dușmani ai poporului, teroriști, trădători, vampiri și mutanți suntem.  

În ce mă privește, mi-am admis numai identitatea de Madame Dezastru, dottore El-Gol și Don Quijote castrat și fără vise (mereu redescoperită și confirmată). Dar mai bine nu-i spun asemenea aiureli. Ce o să înțeleagă? Și mă mai și plâng de neînțelegere! Întotdeauna am fost victima neînțelegerii și am suferit de asta. Așa-mi trebuie dacă spun numai trăsnăi. Fac eforturi să mă adun și rostesc cu greu, cu glas înăbușit, tremurând ușor:

– Nu prea știu cine sunt, recunosc. Dar dvs. știți cine sunteți?

– Da, eu sunt un om frumos, spune omida foarte hotărâtă, rânjind larg.

Nu înțeleg nici atât. Omida e om? Și încă unul frumos? Rămân blocată, dar guru-Puric, omiduța, reia cu aplomb:

– Eu știu și cine ești tu și ce ai putea să devii. Ești o broască râioasă acum, însă ai putea să devii un prinț sau o prințesă. Un OM FRUMOS. Exact ca mine.

Uau, m-a lămurit complet. Mai am puțin și intru ucenic la guru ăsta. Nu, cred că mai bine ascult sfatul șoarecelui legat de orice guru de pe pământ (mai puțin de guru Guru, mâța noastră). Să mă gândesc totuși un pic înainte să dau un răspuns. Stau o vreme în tăcere, cumpănind, încercând să înțeleg și să iau o decizie, apoi mă adresez omidei, de data asta pe un ton mai relaxat (deși rămân tânăr și neliniștit, pe culmile disperării, nu tânăr și liniștit ca Hrușcă):

– Știți, e o mare onoare pentru mine ce-mi propuneți, numai că nu cred că sunt pregătită pentru asta și nu aș face față. În plus, de când am venit aici, s-au întâmplat tot felul de lucruri: mă micșorez sau cresc alarmant, îmi schimb culoarea, îngheț sau mă topesc de căldură, mă transform într-o grămadă de chestii bizare etc. Îmi puteți clarifica ce se întâmplă, ca un mare guru ce sunteți? Sincer, eu îmi doresc să mă întorc acasă, în Titan, la mine în cartier și în Titanul Prometeu. Mă puteți ajuta?

– De ce te reduci la instincte și lucruri mărunte, broscuțo, în loc să te comporți ca o prințesă? Omida ar fi bine să spargă coconul și să se preschimbe în om frumos, nu-i așa? Dar, pentru asta, nu ar trebui să se gândească la lucruri precum dimensiunile. Crezi cumva că mărimea contează? Nu, nu mărimea contează, ci înălțimea spiritului. Cel mai clar exemplu sunt eu. Și te invit și pe tine să-mi urmezi exemplul, ca ucenic și ca prietenă, că, uite, ne-am împrietenit deja. Ce este, în fond, prietenia, dacă nu acel minunat privilegiu al sufletului în care adevărul se poate odihni?

Ce vorbește omida asta, guru Puric? Să-i țin și eu o predică de Nana? Bune și predicile de Nana la ceva! S-a obișnuit cu o lume de zombie și fantome cu măști de smiling faces (fețe surâzătoare cu zâmbetele despicate pe chipuri de bombele-butoi (aruncate de elicopterele din Siria) și cusute apoi de trupele Berkut cu sula de cizmărie, cum procedau la protestele Euromaidan din Ucraina ca să închidă gura manifestanților), unde îți ridici masca doar în fața unui prieten, pe restul îi scutești de portretul lui Dorian Gray, să nu facă infarct cumva. Eu una merg fără mască pe stradă, și nu pentru că am o față umană (nu am așa ceva de multe ori și șochez lumea). Dar amicus Plato sed magis amica veritas. Pentru mine adevărul e înainte de toate, deși e și el o noțiune mistică, ce depinde mai curând de credințe și nu de rațiune. 

­– Sunt obișnuită să-mi storc din mine, în public, și ce nu am, să-mi mănânc și coaiele de Don Quijote castrat și fără vise, să curgă tot din mine până nu mai are ce ca la un dottore El-Gol autentic ce sunt, gol, în lanțuri pe Elbrus, răspund cu un oarecare năduf. Să-mi vărs sângele și să scriu cu el. Și nu rămâne nimic altceva decât o urmă în zăpadă:

O urmă în zăpadă

Am zburat

cu aripile șiroind de sânge

și nimeni nu m-a observat,

nici măcar când sângele meu

curgea pe anvelopele lor de la autoturisme,

pe pervazul ferestrelor lor,

în bagaje,

în pantofii

sau pălăriile lor.

Acum zac împietrită

într-un sicriu de gheață

și singura mărturie

a zborului meu însângerat

e o urmă în zăpadă.

(Îmi) smulg adevărul dureros și incomod, etern răvășitor, dezgropat precum cadavrul fostului dictator comunist din filmul ”Căința” (al regizorului georgian Abuladze), scos din pământ de fata supraviețuitoare a represiunii sistemului, rămasă orfană după ce îi fuseseră arestați și uciși părinții (pentru că încercaseră să apere o biserică, un monument istoric amenințat de efectuarea unor experimente în noul laborator instalat acolo). Ce rost are o stradă care nu duce la o biserică? Așa se spunea la sfârșitul filmului. Hm, la noi sunt poate prea multe biserici, sunt și sate unde întâlnești mai multe biserici decât locuitori.  

Ridicându-și unul dintre picioruțele stângi și așezându-și mai bine microfonul, după o pauză de câteva minute, guru-omidă răspunde:  

 – Știi ce vreau? Și cred că și tu. Vreau biserici, dar nu orice biserici, ci unele la care să vină binecuvântați oameni frumoși, plini de dragoste pentru Dumnezeu și neamul românesc, oameni capabili să tacă și să se reculeagă, nu toți urâții din mlaștina puturoasă, colcăind de zombie și fantome, broaște râioase cu burka / chador, capre cu pantofi de firmă, porci cu diplome, rinoceri cu i-Phone, șobolani cu conturi în paradisuri fiscale, papagali cu BMW decapotabil. Toți urâții ăștia îmi fac scârbă. Cred că ești de acord. De fapt, și tu ești o urâtă, o broască râioasă, hm, însă, poate mai e o șansă să te preschimbi în prinț sau prințesă dacă mă asculți pe mine. Mare noroc pentru tine că ai dat peste un așa guru ca mine. Important e: pe ce punem accentul? Pe ce pui dumneata accentul? De ce să fim într-un jogging alimentar de dimineaţa până seara? Să nu te mire că ești atunci obeză! De unde fuga asta, atletismul ăsta consumerist? Omul liber nu funcționează pe instincte. Omul liber nu se reduce la consum. Știi, eu am crescut simplu, doar cu cartofi prăjiți, așa ca mulți copii din România. Uite, și Piere Bourdieu vorbeşte despre omul modern, caracterizat de: "fast foods, fast thinkers, fast lovers". Omul frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient. Cu zeghe de cod de bare de-al unui produs. Dar ne facem timp de Dumnezeu ori îl alungăm din timpul nostru? Numai oamenii fără Dumnezeu se simt singuri. Uite ce ajungi fără Dumnezeu, în societatea asta de consum:

Fără aplauze, fără ID, fără mail

Mi-e frig.

Mi s-a zbârlit părul de pe mâinile și picioarele neepilate,

corpul mi s-a curbat curios,

privesc la nesfârșit podeaua nemăturată, covoarele neaspirate și gresia necurățată cu mopul.

Părul meu e un ghemotoc țepos și încâlcit ca firele mopului.

Sunt un croasant mucegăit, obez, colcăind de E-uri,

expirat de mult,

care nu mai știe să-și treacă în CV nici data nașterii, nici aroma,

care și-a uitat adresa... chiar și pe cea din mail,

fără educație, fără ocupație,

fără nume.

Cineva a vrut să mă arunce la gunoi, dar a renunțat.

I-a fost scârbă să pună mâna pe mine.

Un câine vagabond mă adulmecă,

dar trece mai departe.

Tânjesc după o atingere...

O atingere delicată ca ploaia de frunze a toamnei.

Frunzele alunecă mereu atât de ușor,

se sting atât de discret, atât de frumos,

în noaptea dulce cu miros de vreascuri arse, de vin fiert și ciocolată caldă.

Nimeni nu o să-mi aprindă nicio lumânare

nici măcar una parfumată... cu aromă de merișor și scorțișoară.

Nimeni nu mă va mai aplauda niciodată.

Cu mâinile unsuroase și murdare

îmi sfâșii carnea putredă și-mi smulg inima.

Grăsimea și sângele îmi picură pe mâini încet,

plouă,

stropi de grăsime, burți zgâlțâite la nesfârșit pe youtube - o reclamă la produse de slăbit,

tremur de silă.

Inima mea bate incorent și zmucit, în ritm de dubstep,

o alternanță de scârțâieli și pârțuri.

O mănânc

crudă

ca talibanii.

”My precious”!

Era totuși o inimă de ciocolată

pe care o puteai cumpăra la promoție

și da cadou de Valentine’s Day.

E frig,

știu că e frig,

dar nu mai simt nimic.

– Nu, nu sunt obeză, am 45 de kile, ă, adică aveam când eram la înălțimea mea, vorbesc pe un ton ușor ezitant, aruncându-i o privire de cățeluș. Și Promy... Titanul Prometeu are numai 70 la doi metri ai lui. Și a avut și 30-40 când era pe Elbrus ori în Tartar. Acum nu cred că am mai multe kile ca dvs. Deci am greutatea ideală, s-ar spune, m-am spiritualizat măcar sub acest aspect. Și Alex, băiatul nostru, a crescut simplu, sănătos și românește, hrănindu-se aproape exclusiv cu cartofi prăjiți. Ba chiar și băiatul doctoriței (pediatrul lui Alex) s-a dezvoltat bine, atingând doi metri ca Promy, consumând tot cartofi prăjiți. Vedeți, și dvs. v-au priit: ați crescut, altfel n-ați fi devenit așa un guru. Ah, mare noroc că am dat peste așa un guru ca dvs., sper să-mi arătați cum ajung în Titan, în cartier și în Titanul Prometeu. Și, să știți, eu am aceeași părere ca dvs. despre mlaștina asta urâtă și am ales scrisul din motive est-etice, de căutare a adevărului, de recuperare a memoriei, de eliberare, purificare și de a da dreptul la poveste celor care au avut doar drept la dezastru. Scrisul mă ajută să descopăr și să transmit frumosul din noi. Titanul Prometeu e cel mai frumos pentru mine, singurul dezastru și coșmar în care vreau să rămân blocată pentru totdeauna, spun înduioșată, cu lacrimi în ochi. Mă ajutați să mă întorc în Titan?  

Își mai așază un pic microfonul, apoi răspunde pe un ton pedagogic, privindu-mă drept în ochi simultan cu o anumită înțelegere și condescendență:

– Știi ce, broscuțo, cultura nu mântuie. Cel mult, amână. Specia nu are prieten, ci concurent! Iar specia culturală, oricât de rafinată ar fi, n-are nimic de a face cu spiritul creştin. Intelectualii din România sunt oamenii cărţilor, nu sunt oamenii duhului. Omul frumos este paznic al ordinii morale creştine. Omul frumos din România este acela care, cu discreţie, respinge toate încercările de schilodire a sufletului care vin asupra neamului nostru. Vezi doar, urâtul transfigurat a distrus sufletul neamului. Am înfrumuseţat ceea ce nu se poate înfrumuseţa: hidosul. Uită-te la mlaștina puturoasă, colcăind de zombie și fantome, broaște râioase cu burka / chador, capre cu pantofi de firmă, porci cu diplome, rinoceri cu i-Phone, șobolani cu conturi în paradisuri fiscale, papagali cu BMW decapotabil. Uită-te la tine, deși tu poate mai ai o șansă, ultima șansă, ascultând și urmând un guru ca mine. Nu avem voie să fim spectatori la ceea ce ni se întâmplă.

Face o nouă pauză, bea o gură de apă, își freacă piciorușele de sus, își așază din nou microfonul, apoi spune pe un ton sigur (și destul de convingător):

– Să-ți spun ce am pățit eu: dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea. În esență, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie.

Vai de mine, e clar, dragostea sa pentru România nu e ceva real, fondat pe experiențe concrete, ci e un produs al ficțiunii ca iubirea pentru Dulcineea la Don Quijote. Dimpotrivă, eu iubesc România pe baza unor experiențe reale, directe și recunosc că România mi-a oferit atât paradisul (raiul din Vama Veche, Piața Universității cu protestele ei, strada magică Theodor Aman din liceu, blocurile mele vechi comuniste, dulci și mizerabile, cu cicatricele și rănile linse și alinate un pic prin fațadele revopsite și termopanele proaspăt instalate etc.), cât și infernul (sistemul). Îmi pare rău, aș fi vrut să fie ceva real, autentic și pentru guru-omidă, dar pare a fi numai elixirul îmbătător al ficțiunii. Înainte să apuc să comentez ceva, guru omidă revine el în discuție, pe tonul lui elocvent:

– Omul frumos tinde spre desăvârşire. Dacă nu poate vorbi împotriva urâtului, tace, dar în tăcerea lui e un refuz hristic a tot ceea ce înseamnă urât. Dovadă a tăcerii stau toate cărțile și discursurile mele. Poți comanda o carte chiar acum. Ți-o dau cu autograf. Și, mai bine, rămâi aici cu mine. Ai o șansă să devii și tu un OM FRUMOS, o prințesă dintr-o broască râioasă, cu ajutorul unui guru ca mine.

Cred că e clar. Barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Nu am bani pentru carte, am plecat cu chiloții în vine. Și nu-l pot răsplăti cu un sărut de vampir ca pe puiul de vultur care m-a lăsat să dau SMS: e deja vampir. Dar mai am oare colții de vampir? Nu i-oi fi pierdut cumva? Verific și mă conving că mai sunt în posesia mea.

Apoi mă întreb pentru ultima oară dacă vreau să fiu om frumos-omidă, mic la stat și mare în sfat. Nu, nu vreau să devin, renunț la această șansă incredibilă, refuz ucenicia la guru-omidă, prefer să rămân broască râioasă, Madame Dezastru, dottore el-Gol și Don Quijote castrat și fără vise. Așadar, îmi iau la revedere de la unicul și inegalabilul, autenticul și originalul guru Puric și îmi continui drumul spre Titan, mă rog, mai exact, rătăcirea, deocamdată.

Ca un făcut, tocmai atunci, guru-Omidă se apucă să fredoneze: ”La margine de București” (”La margine de Bucureşti / pe strada mea umbrită de doi tei / cu un covrigar / şi-n colţ, c-un grătar / de mititei, / acolo-aş vrea să stai şi tu. / Acolo, -n margine de Bucureşti, / cât dragostea mea, /  şi tu, tot aşa / să mă iubeşti...”). Îmi lungesc gâtul să văd și să aud mai bine. Cântecul mă face iar să cresc spectaculos (odată cu mine și gâtul), să mă înroșesc și să mă încălzesc pe punctul de a mă topi. Ochii îmi șiroiesc de lacrimi de emoție (să am grijă să nu mai produc vreun potop). Mi-e dor de blocurile mele din Titan, de Titanul Prometeu și-mi aduc aminte și că n-am depus declarația de consum, nici n-am plătit facturile.

Deodată, gâtul meu lung se înfige în crengile unui copac:

– Șarpe! Șarpe! Șarpe cu ochelari! Dă-te jos imediat din cuibul meu, bestie! țipă un porumbel disperat.

– Nu sunt șarpe, protestez cu jumătate de gură.

Ba da, îmi aduc aminte, și, din păcate, nu sunt numai șarpe cu ochelari și cu clopoței, ci și nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă. Încep să mă înnegresc ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și să descresc, dar nu suficient.

– Ba da, ești un șarpe mizerabil. Nu mai pot scăpa de voi, mi-ați nenorocit viața, bestii ce sunteți! se tânguiește șarpele. Nu știu ce să mai fac, am încercat toate trucurile și toate ascunzătorile. Am construit cuibul în cel mai înalt copac. Nu am închis ochii de trei săptămâni, stau mereu la pândă. Ca și când nu aș avea pe cap și clocitul ouălor, mai trebuie să am grijă și de cuib, iar voi îl prădați mereu, ticăloșilor! Hoațo! Ești un șarpe cu ochelari. Mai rea și mai hoață ca politicienii din România.  

La aceste vorbe, mă înnegresc și scad și mai mult, dar gâtul rămâne, în continuare, lung și unduitor ca un șarpe:

– Nu eu ți-am furat ouăle, deși te înțeleg că mă suspectezi, bâigui foarte încurcată, simțindu-mă îngrozitor. N-am cum să-ți demonstrez, dar așa e. Jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși... Titanul Prometeu, dacă vrei.  

– Ba da, tu mi-ai furat ouăle și vrei să le iei și pe restul. Blestemat să fii tu, șarpe cu ochelari, să te mănânce și pe tine câinii și vulturii!

Bun blestem pentru mine ăsta cu mâncatul de câini și de vulturi... câinii vagabonzi bucureșteni, respectiv vulturii lui Știi Tu Cine... Zeus pe Elbrus. Mă fac șarpe cu ochelari, neagră, mică și paralizez de oroare. Văd negru în fața ochilor (negru ca mine, de altfel), mă înec, mă strâng inima, ficatul și stomacul și-mi vine să vomit. Din fericire, îmi scade și gâtul, odată cu înălțimea. Acum n-am mai mult de douăzeci de centimetri, numai bine să mă strecor prin ușița căsuței de un metru douăzeci din față, din luminiș și să explorez un pic acolo (poate mă va ajuta cineva cu ceva... fie și cu noi blesteme). De când aștept unul de dormit! Sau să mă transforme în pisică! Și să-l blesteme și pe Promy astfel! Bune și blestemele la ceva, logic, nu?

Între timp, cu gândul la Promy, voi savura eterna primăvară de aici, din pădure:

Extaz

O ramură de liliac

exaltă parfumul erotic, amețitor

al primăverii...

Halucinant potop de violet

revărsându-se în cascade

de petale...

De emoție,

sărut cerul violet al liliacului

și devin cer străveziu,

devin aer de primăvară...

Acum

aștept ca,

însetat de miresme,

să vii

și

să mă respiri.

Îngropați în petale

Un zarzăr alb ne-a troienit.

Suntem uimiți

cât de albi am ajuns.

Nu vreau să scutur petalele.

Vreau să rămânem așa,

la nesfârșit,

îmbrățișați

și îngropați în ele.