Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 4. Nevoia de (Ferestre-)curcubeu, în sfârșit, satisfăcută, în ciuda Zidurilor

  

Nu mai mi-e frică... deocamdată (și e valabil exclusiv pentru puiul ăsta de vultur, pentru restul nu). Tocmai atunci trece în fugă un alt personaj pe care nu l-aș îmbrățișa și nici nu i-aș da un sărut de vampir orice ar fi, după ce m-a abandonat de atâtea ori: iepurașul alb american de la ONU, cu costum Armani, badge de aur, fără ceasul Rolex (sustras de rus... davai ceas, davai palton). Și, chiar dacă eu aș accepta să-l îmbrățișez și să-l sărut ca un vampir (în speranța că va deveni vampir și ne vom înțelege mai bine), mi-e teamă că mă va respinge el oricum. Se teme de fiii și fiicele lui Dracula.  

Nu, data asta, nu, ciudat, vine el singur spre mine, foarte agitat, bodogănind în continuu: ”Nu înțeleg. Unde am pierdut ceasul Rolex? Ce-or să spună colegii? O să sară în sus de bucurie sau o să-i doară în cur. Iar șefițul o să mă pupe-n bot și o să-mi taie din salariu, poate chiar o să mă dea afară dacă mă prezint fără el. După ce că am întârziat atât! Și așa îmi trebuie dacă nu sunt atent”. Nu pot să cred, și-a întrerupt jocul Pokemon de pe telefonul mobil (pentru prima oară de când sunt aici!) și se îndreaptă către mine (nu fuge de mine / de lângă mine). Când ajunge în fața mea, mi se adresează direct (pentru întâia dată!), totuși fără să se uite la mine:

– Fă, proasto, vampiruțo, du-te imediat înăuntru, în casă și adu-mi un alt ceas Rolex, spune el pe un ton teatral, superior, aruncându-mi cheile casei. L-aș fi rugat pe colegul rus să caute și să-mi aducă, dar nu-l văd prin preajmă. Doar nu vrei să apelez la curierul Cargus sau la Chronos din România ca să-mi ajungă cu întârziere, pe te miri unde, la figurantul și vitezomanul de Pegas ori la șmecherul ăla de curier al zeilor, Hermes, care-l va ciordi pentru el.  

Când îi aud numele lui Hermes, mă micșorez, mă fac neagră ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment, apoi îngheț. Îmi vine să vomit, mă trec frisoane și mă ia cu leșin: mă văd deja în lanțuri, pe Elbrus, împreună cu Promy, amândoi cu pironul în piept, ficatul sfâșiat de vultur și înecați în balele acide ale lui Hermes, mâna dreaptă a lui Știi Tu Cine... Zeus. Haide trage, Adriane! Stai, nu trage, Adriane! Trebuie să mă gândesc la altceva ca să mă dezgheț și să-mi înving fobia de Hermes și de execuția pe Elbrus: la insula Pink de pe Gliese pe care o zărisem prin ușiță, unde am făcut prima oară dragoste cu Promy și poate vom mai face dragoste... cât de curând. ASAP, I’m doing my best. Asta mă încălzește, mă face albă la loc și mă ajută să cresc aproape de dimensiunile obișnuite.   

Apoi încerc să-mi aduc aminte ce a zis iepurașul american și bombăn și eu: ia, uite, s-a găsit cine să-mi dea ordin, iepurașul alb-fantomă de pe Titanicul de la ONU. După ce m-a ignorat cu desăvârșire până acum. După noi, potopul... nu de lacrimi, ci de jocuri pe telefon, badge-uri de aur, costume Armani și ceasuri Rolex. Strict pentru noi, ăștia de pe Titanicul scufundat... Figurant și iresponsabil ca politicienii ăștia de la noi din România.

La noi în România, după ce, în sfârșit, oprisem proiectul Roșia Montana în urma protestelor din 2013, acum (în toamna lui 2017) guvernul vrea să facă blat cu Gabriel Resources (să renunțe la arbitraj și să ofere pe tavă Roșia Montană companiei Gabriel Resources) și să retragă dosarul trimis la UNESCO pentru recunoașterea Roșiei Montana ca zonă protejată natural. Uluitor, premierul Tudose reduce Roșia Montana la ”gropițe” și ”râme” (nu mai poți să sapi nici după râme acolo, în opinia lui). Atunci eu empatizez cu râmele care vor să doarmă netulburate la Roșia Montana, fără să facă gropițe și să scormonească Tudose după ele. Ia nu mai scormoniți după râme de aur la Roșia Montana cu atâta cianURĂ!

Și nici în sufletul meu (la fel de netulburat ca al unei râme, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, la fel de liniștit ca al lui Hrușcă intonând ”leru-i ler” și vara în Vamă)! Și acum, colac peste pupăză (colac de salvare pentru râme poate), iepurașul ăsta mă ia de curierul Chronos sau H...h...hermes? Să-i țin o predică de Nana? Să-mi scot colții de vampir? Îi mai am? Da. Deocamdată. Și pe ce ton îmi vorbește! Însă cred că o să-mi calc pe orgoliu și o să mă duc unde m-a trimis. Acolo, în casă, poate găsesc wi-fi, telefon (pentru apeluri și SMS-uri, chat pe Facebook, mailuri), mâncare și apă. Mă voi servi direct, în timp ce, chipurile, caut ceasul Rolex. La întoarcere, o să-i spun cine i l-a luat de fapt.  

Așadar, îmi fac curaj, intru în casă și urc la etaj. Acolo mă așteaptă o cameră elegantă, cu tablouri cubiste pe pereți, lustră de cristal (cu cristale Swarovski), pat imens, somptuos, acoperit cu o cuvertură matlasată de un galben imperial (îmi vine să mă arunc acolo și să dorm), plante strelizzia (cu aspectul unei păsări exotice cu penajul deschis în evantai, viu colorat, de unde și denumirea de „pasărea paradisului” sub care este cunoscută această floare) și două veioze în forma acestor flori, de o parte și de alta a patului. După căutări îndelungate (lupte seculare care au durat minim jumătate de oră), găsesc în cele din urmă ceasul Rolex dorit pe măsuța de cristal de lângă fereastra împodobită, de asemenea, cu plante strelizzia.

Tot acolo, descopăr mici tartine cu icre negre și fructe de mare, pe care le înfulec cât ai clipi, chiar dacă mă dor stomacul și ficatul și risc să le vomit. Beau apoi o sticlă de apă plată și suc bio de rodie (de care consum și acasă), îmi ardeau gâtul și gura de sete. Acceptabile meniul și băutura, mi-e dor numai de cafeluțele servite la pat (de bunică-mea când eram mică, apoi de mine însămi) și de ceșcuța mea de cafea din copilărie, cea în care beau eu cafeaua (prima - cofeinizată, după aceea cafea decofeinizată până seara, de regulă fără lapte și îndulcitori, dar uneori cu lapte și sirop de arțar), rămasă acasă:

Ceșcuța de cafea

Uneori, când sunt vremuri grele,

e bine să bei o ceșcuță de cafea

din cea mai drăguță ceașcă,

spunea părintele Boca.

Pentru mine cea mai drăguță ceașcă

e cea din copilărie,

una micuță ca un degetar,

ciobită,

cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet.

Rozete-curcubeu din astea

desenam când eram mică,

cu cretă pe asfalt,

împreună cu buna mea prietenă.

Erau așa de frumoase

că oamenii nu îndrăzneau să calce peste ele,

iar ploaia nu se îndura să le șteargă.

Chiar acum se deschide din rozetă

un curcubeu.

Pășesc pe el,

cu respirația tăiată,

încet, cu venerație,

deși nu știu unde mă duce și ce va urma.

Ce n-aș da să se deschidă și acum un curcubeu din rozetele ceșcuței de cafea sau din Ferestrele-vitralii de la Sainte-Chapelle! Să mai aștept un pic. Nu durează mai mult decât atunci când trebuie să-l aștepți pe Godot, să aștepți americanii (la instalarea comunismului), să primești un număr de dosar de la Parchet, să votezi în diaspora în 2014, să stai la o coadă comunistă sau la telecabina din Bușteni. Când o să învăț să am răbdare ca titanii? Sau, pur și simplu, renunț la nevoia de curcubeu. Cât de figurantă pot fi să am nevoie de curcubeu! Până una-alta, curcubeul mai așteaptă un pic, trec la satisfacerea altor trebuințe, cum ar fi cele de a merge la toaletă sau de a dormi în patul atât de îmbietor. Deci, mă duc la toaleta foarte curată și sofisticată, unde mă tot împiedic, alunec, cad și nu reușesc să apăs butoanele potrivite, iar după aceea mă îndrept spre pat.  

Deodată, cu ochii roșii și cârpiți de somn, îmi aduc aminte, de cel mai important lucru: să iau legătura cu cineva de acasă. Am trimis un SMS cu ajutorul puiului de vultur, dar nu e suficient, trebuie să văd și răspunsurile lor, apoi să le scriu pe ale mele. Atunci, mă apuc să caut un telefon sau un laptop cu wi-fi. iPhone-ul cu Pokemon instalat a rămas afară, la iepuraș, dar e imposibil să fie singurul telefon mobil din casă. Și laptopuri și tablete ar trebui să fie cât mai multe. Chiar în dormitorul de sus, e un laptop, pe măsuța de lângă fereastră, nu știu cum nu l-am observat mai înainte. Îl deschid, intru pe Facebook, deloggez iepurașul și mă loggez pe mine. O avalanșă deja de mesaje de la maică-mea și de la Promy: ”Ce faci? Unde ești?” de 84 de ori de la maică-mea și numai 68 de la Promy.   

Știți că detest întrebările astea foarte enervante (adresate și de mine frecvent, recunosc): ”ce faci? Ești bine? De ce nu răspunzi? Unde ești? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?” De ce mă monitorizează iar? Parcă ar fi Big Brotheri. O să divorțez, îmi dau demisia în semn de protest și mă sinucid. Și nici n-am depus declarația de consum, nici n-am plătit facturile. Hm, dar ei fac monitorizarea din (prea multă) dragoste și nu din ură ca Big Brotherii reali (mă rog, ură față de noi, iubire față de putere). Și au de ce să fie îngrijorați. Gândurile astea mă fac să mă înduioșez și să plâng. Tastez câteva cuvinte și eu, cu ochii lipiți și încețoșați și mâinile înțepenite și dureroase, simțind că mă electrocutează fiecare tastă: la întrebarea ”ce faci?” - ”bine”, la întrebarea ”unde ești?” – nimic. Adaug apoi două cuvinte: ”te iubesc”. O limbuță să ne lingem rănile, să le curățăm și să le alinăm:

O limbuță să ne lingem rănile

Dovadă ce mult iubește pastilele,

guru Guru,

mâța noastră,

nu vrea să ia niciuna 

și râcâie foliile de aluminiu de pe medicamentele mele,

scoate pilulele,

joacă fotbal cu ele,

mă driblează (ce să fac, nu mă pricep la fotbal),

se duce într-un colț strategic din holocătărie

și apoi aruncă mingiuța în tăvița ei cu nisip, printre răhăței.

Gol!

Spre deosebire de ea,

motanul Pesi (Piersicuță),

bolnav de ficat,

se dădea în vânt după pastile.

Lua și câte zece pilule odată

și apoi ne mulțumea,

lingându-ne din cap până-n picioare.

O limbuță aspră și lipicioasă,

să ne lingem rănile,

să le curățăm

și să le alinăm.

Apoi, după ce Pesi a devenit îngeraș cu mustăți și codiță,

am continuat să-i simt

limbuța aspră și lipicioasă

și am învățat de la el să ofer și eu

o limbuță pentru a ne linge rănile.

Și să vă zic ceva:

chiar acum mă linge pe picior,

deși i-am spus să ia loc în brațe

și, desigur, nu mă ascultă.

De îndată ce scriu aceste cuvinte (”sunt bine” și ”vă iubesc”), mă înroșesc, mă încălzesc și cresc halucinant, astfel încât nu mai încap în cameră și trebuie să scot un braț pe fereastră și un picior prin horn. Am rămas blocată din nou și în niciun caz nu ar trebui să plâng, că iar vine potopul de lacrimi. ONU! Obama! Șefu’-fantomă! Mă ajută și pe mine cineva? Dați-mi măcar un Sedatif PC, chit că n-are niciun efect calmant, gestul contează! Aoleu, iar îi chem, nu m-am mai învățat minte odată? Iepurașul ăsta alb primitor și săritor e chiar de la ONU.

Ah, m-am săturat de zăpăceala asta, când o să se termine odată? Am impresia că niciodată, deși mă încăpățânez să caut drumul spre casă (și drumul spre mine – să nu uit, să-mi repet că sunt Madame Dezastru, dottore El-Gol, Don Quijote castrat și fără vise, pornită spre Titan... inclusiv Titanul Prometeu). Sunt fiica lui Dracula și am colți de vampir (mi i-am verificat încă o dată, nu i-am pierdut). Sunt o nebună, nebuna din lună, care a fost blestemată (sau binecuvântată?) să o ia pe calea rătăcirii (ca dervișii rătăcitori – Shams din Tabriz) și care aleargă năucă, în lumea largă, cu picioroange din raze de lună, râcâind și sfărâmând Ziduri (din ”The Wall” – Pink Floyd):

Nebuna din lună

Din ochii orbi și goi

săgetez raze de lună.

Străpung cu ele scoarța copacilor,

mă înfig în ea

cu colți ca de vampir

și mă cațăr așa

prin copacii din pădurea de argint.

Mă întreb: oare de ce mă chinuiesc astfel

să traversez pădurea de argint?

Nu puteam trece altfel?

Păi, am uitat parola de trecere.

Sau poate nu era niciuna

sau parola era ”am uitat parola”

sau ar trebui, pur și simplu, să dau șpagă.

O rază de lună măcar.

Ce-i asta? Altă întrebare? Alte întrebări?

N-are a-face.

Am obosit.

E târziu.

Îmi răsucesc un pic razele de lună

și trag cu ele

în miez de noapte,

prelung,

clopotele bisericii.

Mai bine așa în loc să strig.

Și ce anume?

Nu-mi mai iese nimic articulat,

nici o șoaptă duioasă,

nici un urlet cutremurător,

ci numai un geamăt anemic și inform

ca un schelălăit de fiară. 

Sunt un animăluț ieftin și absurd,

nazist, comunist și jihadist,

catastrofă de vampir mutant,

maimuță posedată,

câine turbat,

șobolan râios

și șarpe cu ochelari,

un animăluț simpatic pe care l-ați lăsa

la grătar în curte sau pe canapea la televizor.

Vă mulțumesc pentru ospitalitate.

Și voi sunteți la fel.

Zâmbesc.

I’m happy, zicea Droopy,

când zâmbea

cu rânjetul ăla larg,

tras cu lăbuțele până în colțurile obrajilor,

pe fața placidă.

Așadar, fericită că am tras clopotele

cu tot cu un ultim zâmbet de scenă,

îmi pregătesc picioroange din raze de lună

și încerc să fac parkour de pe blocuri.

Însă, de frică să nu le dărâm,

ca într-un joc de domino,

fug cu picioroangele mele din raze de lună

în noaptea adâncă,

pe câmp,

în pustiu.

Ce bine ar fi să fug (mă rog, vreau să spun să mă refugiez) și de aici, din casa asta blestemată, cu picioroangele mele din raze de lună undeva în câmp sau în pădure, deși probabil sunt cam mari și atrag atenția! Deocamdată, e încă soare afară. Ce n-aș da să ies și eu afară și să fac o plimbare, să mă rătăcesc chiar un pic, cu sau fără picioroangele din raze de lună!

Între timp, rămas afară fără ceas, iepurașul spumegă de furie și răcnește:

– Vampiruțo, vino imediat cu ceasul! Ce-ai făcut? L-ai furat? L-ai vândut? Ai fugit cu el?

Vai de mine, nu l-am luat eu, jur pe ce am mai sfânt (pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși). La auzul vorbelor lui încep să mă înnegresc și să scad, dar nu suficient – brațul imens încă îmi atârnă pe geam, iar piciorul îmi iese prin horn. Cum accesul în casă e stopat de dimensiunile mele gigantice și iepurașul nu reușește cu niciun chip să intre pe ușă, acesta amenință, turbat de mânie:

– Adu ceasul imediat! Să știi că, dacă ai blocat intrarea și nu pot intra pe ușă, intru pe fereastră.

Când vede brațul uriaș spânzurând de fereastră, mai întâi se freacă la ochi, apoi rămâne înmărmurit. Îl caută pe Pet grădinarul să vadă despre ce e vorba. În grădină, iepurașul alunecă într-un răsad de iarbă... canabis, marijuana. Cade, apoi se ridică, împleticindu-se și-l strigă pe Pet, grădinarul. Acesta zace amețit între răsaduri. Când îl aude pe iepuraș chemându-l, vine încet, clătinându-se și se oprește lângă el. Acesta îi spune pe tonul lui arogant, fără să se uite la el:

– Pet, zi-mi ce vezi la fereastră.

– Un braț uriaș, domnule, răspunde Pet cu glas tremurător.

– Cum să fie un braț atât de mare, ai înnebunit, boule?

– E mare, dar e un braț, domnule.

– În tot cazul, n-are ce căuta acolo. Să-l dai jos imediat.

– Știți, domnule, mi-e cam frică, domnule!

– Du-te imediat, boule!

Pet grădinarul face câțiva pași înainte spre mine (și brațul meu spânzurat), apoi se prăbușește printre răsaduri și rămâne așa. Nicio șansă să mai avanseze un singur pas și să se apropie mai mult de mine! Brațul meu e și el, în continuare, prins în fereastră, scuturat din când în când de spasme teribile, foarte dureroase, ce cutremură clădirea. Ah, apropo de ferestre, ar fi trebuit să fie Ferestrele în Ziduri, ferestrele-vitralii de la Sainte-Chapelle, cu curcubeele împăcării lui Dumnezeu cu lumea (și ale împăcării noastre cu lumea), dar par a fi altfel de ferestre – închise, pietrificate, transformate în Ziduri (”The Wall”) care mă sufocă și mă strâng. Și, sincer, aș vrea să plec de aici și să ajung la fereastra următoare:

La fereastra următoare

Cu aripile șiroind de sânge,

clătinându-se,

fluturele zboară încet

spre o fereastră.

Se așază pe pervaz,

iar proprietarul îi spune:

ce vrei să demonstrezi?

E doar vopsea pe aripile tale,

și încă una ieftină.

E numai un show

și încă unul prost.

Am văzut altele mult mai tari.

Șterge-o!

La următoarea fereastră,

stăpânul casei îi zice:

Ce cauți aici?

Ești bolnav,

uite cum șiroiești de sânge!

O să-mi dai toate bolile și mie.

O să iau SIDA, cancer, ciumă și holeră de la tine.

Valea!

La a treia fereastră,

proprietarul îi spune:

pleacă de aici,

sângele tău curge peste tot

și-mi face mizerie.

Ești, oricum, un gunoi,

un vierme și un șobolan împuțit,

un bandit, un dușman al poporului,

un trădător și un terorist.

Așa-ți trebuie.

Și nu ar trebui să vorbesc cu tine.

Cară-te!

A patra fereastră e închisă.

Fluturele privește în jur rătăcit,

cu ochi mari și triști.

Și totuși, pleacă încet,

în zbor,

spre fereastra următoare.

Să mai rezist un pic până la fereastra următoare sau să-l rog pe Bombo să mă împuște? Tocmai atunci, iepurașul împreună cu șopârla Bill aduc două scări și le pun una peste alta. La îndemnul șefului iepuraș, Bill încearcă să urce pe scară, dar alunecă și cade cu o trosnitură puternică. Iepurașul curajos apelează din nou la Bill, cerându-i să se suie prin coș de această dată. Mă străduiesc să-mi retrag un pic piciorul din horn ca să-i fac loc lui Bill. Aud apoi o lighioană micuță cățărându-se prin horn. Dau și eu un semn, lovesc ușor cu piciorul (vorba vine ușor, Bill zboară cât colo și se prăvălește la pământ). Lumea îl înconjoară, agitându-se și țipând:

– Ţineţi-i capul!

– Niţel rachiu!

– Vezi să nu se-nece!

– Ce s-a întâmplat, băiatule? Ce-ai păţit? Spune-ne tot!

– Zău, nici eu nu prea ştiu, dragii mei, bolborosește Bill. Nu, nu-mi mai daţi, acuma mă simt mai bine, dar sunt prea năucit ca să vă pot povesti. Tot ce ştiu e că… nu ştiu ce naiba s-a repezit la mine, prin horn şi mi-a pocnit un bobârnac de-am zburat ca o rachetă.

– Da, zău, Bill, chiar c-ai zburat! întăriră ceilalţi.

– Trebuie să dăm foc casei! se auzi glasul iepuraşului.

Când aud asta, mă fac iar neagră ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și încep să scad. Sunt iar cât un degețel. Ce bine! Sper că reușesc să mă strecor afară înainte să dea foc casei sau să vină cu țărușul și cu usturoiul după mine. Ura, am izbutit să ies, nu pot să cred, intrasem din nou în panică și cerșeam să mă împuște Bombo. Fug disperată (ei, câțiva metri, cât pot eu fugi și, de fapt, nu fug... mă refugiez) până ajung într-o pădure deasă unde încerc să mă adăpostesc pentru o vreme. Ce pot să mai zic? Barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză.

Dar dacă mă rătăcesc prin pădure cum făceam cu tata pe scurtăturile lui, în copilărie? Mi-e frică. Încerc să țin drumul cât mai strict, fără să mă abat de la el. Însă, în pădure, remarc la un moment dat pe cărare un cățeluș creț și drăgălaș, tuns cu manșete și anchior, cu ochii mari și umezi care seamănă cu canișul meu pitic, alb, Charlie, cățelul meu de când eram mică. Îl mângâi, ne împrietenim și începem să ne jucăm: îi arunc un bețigaș (greu, eu sunt doar un pic mai mare decât un bețigaș), iar el vine și mi-l aduce înapoi.

Apoi, mă urc la el în spinare și alergăm amândoi cântând și schelălăind de bucurie, îndepărtându-ne de drum și rătăcindu-ne fascinați pe scurtăturile lui tata, în lumina cu reflexii de curcubeu a apusului de soare, ca cea cernută prin vitraliile de la Sainte-Chapelle. Nevoia de curcubeu, în sfârșit, satisfăcută, în ciuda Zidurilor! Acum, cerul pare atât de aproape:

Când cerul e atât de aproape

Cu lanțurile de la picioare, zbor.

Nu pot să stau liniștit

când cerul e atât de aproape.

Cu scaunul de la birou, zbor.

Nu pot să stau liniștit

când cerul e atât de aproape.

Cu patul de spital, zbor.

Nu pot să stau liniștit

când cerul e atât de aproape.

Cu scaunul pe rotile, zbor.

Nu pot să stau liniștit

când cerul e atât de aproape.

Cu scriul din mormânt, zbor.

Nu pot să stau liniștit

când cerul e atât de aproape.

Să ne rătăcim fericiți și fără griji, fie și pentru câteva minute, dar să nu care cumva să ne întâlnim pe drum cu vreo vacă într-o poieniță, Doamne ferește! Poate a văzut și cățelul ăsta una urinând apocaliptic și e și el adorator al vacilor ca Charlie: dacă o apucă pe una nevoile și o să ne oprim atunci acolo, în transă, în luminiș, o să fim luați de potopul de pișat și nu mai avem scăpare.