Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 7. Pălărierul nebun Boris Johnson și Iepurele nebun Nigel Farage nu lasă picior de vampir în casa lor: au înnebunit pentru că s-au uitat prea mult la Știrile de la ora cinci.

Îmi încolăcesc mai tare zâmbetul pisicuței de Cheshire în jurul corpului meu, trag aer adânc în piept și mă pregătesc să intru în casa nebunilor, Iepurele de Martie și Pălărierul nebun. Acolo, mai să fac infarct: Pălărierul nebun, cu breton lung galben, zbârlit, pe care și-l suflă mereu, este Boris Johnson, iar Iepurele de Martie nebun - Nigel Farage. Ambii sunt îmbrăcați elegant, cu costume de firmă, însă pătate de mâncare (unt) și ceai. Stau la o masă somptuoasă, cu servicii de porțelan pe ea, pe care tronează alimente și băuturi tradiționale, specifice pentru ceaiul de la ora cinci, ca pâinea prăjită cu unt și ceaiul negru.

O, Doamne, cine-i aici, gentlemenii talibani Boris Johnson și Nigel Farage, născuți la sindrom premenstrual, care sunt înfricoșați de teroriștii-bebeluși din Siria, de teroriștii-vampiri din România, de teroriștii-intelectuali ca pisica de Cheshire și de teroriștii din Uniunea Europeană! Dar de ce mă îngrozesc eu? Mai curând ei se tem de mine. Vampirii invadatori ca mine îi sperie (românii sunt pe locul doi mondial după Siria la emigrație).

Nu zicea Nigel Farage acum câțiva ani că nu dorește vampiri invadatori vecini cu el, deși Prințul Charles, proprietarul unei case în satul Viscri din Transilvania, prefera, se pare, compania vampirilor, nu pe-a lui Farage? Ulterior, în 2014, la alegerile prezidențiale, în contextul scandalului votului din diaspora și al cozilor comuniste de atunci, mă gândeam să-i trimitem pe cei cinci milioane de votanți ai lui Ponta să voteze la Londra, înarmați cu steagul românesc și periuța de dinți. Așa chiar îl speriem pe Nigel Farage cu invazia vampirilor, i se face părul măciucă. Cinci milioane!

Apoi, la Brexit, în iunie 2016, în semn sărbătoresc, îi propuneam lui Nigel Farage să testeze mămăliguța românească și să o pună la masa festivă. Doar n-o să rateze o bucățică de mămăligă aburindă, acum avea timp, își dăduse demisia din poziția de lider al partidului (nu și din Parlamentul European, culmea ironiei!). Ura, ura, ura (chiar ura, că n-o fi iubirea!), a obținut victoria, ”a venit ziua independenței Marii Britanii”, a sosit și pentru el o asemenea zi, va petrece, în sfârșit, mai mult timp cu soția. N-a avut, săracul, viață nici el până în acest moment, deși nu se afla în Siria, în Olimp sau în România, ci în Marea Britanie. Probabil i-au mâncat-o vampirii.  

„Nu am fost niciodată şi n-am vrut niciodată să fiu un politician de profesie. Scopul meu în politică a fost să scot Marea Britanie din Uniunea Europeană. Prin urmare, mi se pare corect să renunţ acum să mai fiu liderul UKIP. În timpul campaniei pentru referendum, am spus că «îmi vreau ţara înapoi». Astăzi spun că «îmi vreau viaţa înapoi», care începe chiar acum“, a declarat Nigel Farage. Însă e problematic ce se va întâmpla, având în vedere că soția e nemțoaică, circulă și glume pe net: „Nigel Farage şi-a dat demisia de la conducerea UKIP pentru a petrece mai mult timp cu soţia de origine germană înainte de a fi expulzată din Marea Britanie.”

Săracul Nigel Farage și sărmanul Boris Johnson! Ce milă mi-e de ei! Amândoi au avut parte de viață futută, timp furat, proiecte înghețate, vise ucise. Le-au mâncat viața și timpul vampirii de pretutindeni, printre care mă număr și eu. Și mereu la sindrom premenstrual, săracii! Or fi ajuns odată la menopauză, să se liniștească și să aibă o bătrânețe calmă și o viață tihnită (cine vorbea, eu, aflată tot timpul pe culmile disperării, tânăr și neliniștit, nu tânăr și liniștit ca Hrușcă ce cântă colinde și vara în Vamă)? Să vedem dacă au reușit să recupereze viața futută și timpul pierdut. În căutarea timpului pierdut... Să înaintez spre masa lor, să verific.

Îndată ce mă văd apropiindu-mă de masa la care stau așezați, Pălărierul Boris și Iepurele Nigel încep să urle la mine și la pisicuța de Cheshire:

– Nu e loc! Nu e loc!

– E loc destul! răspund revoltată, instalându-mă confortabil într-un fotoliu aflat la celălalt capăt al mesei.

Mor de foame și de sete. Mă dor și mă strâng stomacul și ficatul, iar gura și gâtul mi-au luat foc. Deja îi văd pe cei doi fripturi ca-n Tom și Jerry, iar aburul grătarului mă face să plutesc. Dacă nu voi mânca imediat ceva, îi consum pe ăștia doi cruzi, așa cum sunt, ca să aibă într-adevăr motiv să se plângă de sălbăticia vampirilor. Românii au mâncat și lebedele din parc, mult mai apetisante ca Pălărierul Boris și Iepurele Nigel. Nu suntem buni decât să mâncăm sau să împușcăm lebede:

Cântec de lebădă (pe 22 decembrie 1989)

După ce am dansat

și ne-am îmbrățișat

la prânz, pe străzi,

beți de fericire,

în aceeași seară,

s-au auzit împușcături.

Speriate, lebedele

pe care le pictam pentru ora de desen

au zburat de pe planșă

și au fost împușcate.

De mult nu mai tragem cu praștia în lebede.

Nu, nu tragem cu praștia în lebede,

le-mpușcăm.

Și lebedele se împușcă, nu-i așa?

După asta se face tăcere.

Și totul e înghițit de ea.

Ba nu, nu chiar tot.

Până și acum,

plutește în aer

un puf alb de lebădă,

luminos,

ireal,

care îmi dezmiardă fața

ca o aripă de înger.

Înnebunită de foame (gata să împușc și să consum și lebede, și îngeri), înainte să aștept vreo confirmare de la cei doi nebuni, mă apuc să mă înfrupt din bunătățile aflate pe masă: ceai negru și pâine prăjită cu unt. Înghit câteva felii aproape nemestecate (ah, o să mă doară stomacul și mai mult, o să-mi fie greață și o să le vomit), însă mi-e atât de foame că nu mă pot opri. Atât ceaiul negru, cât și pâinea prăjită cu unt mi se par absolut delicioase, le savurez ca pe feliile de Maretti cu măsline sau rulouri cu crenvurști și cașcaval. Sunt atât de fericită și recunoscătoare de parcă aș fi fost scăldată și hrănită cu lacrimi de inorog, dulci ca ambrozia:

Lacrimile inorogului

Inorogii spălau

și vindecau

rănile

cu lacrimile lor.

Unde au dispărut inorogii

tocmai acum

când avem atâtea răni

și atâta nevoie de ei?

Où sont les neiges d'antan?

Où sont les licornes d'antan?

Dar eu îi aștept.

Sper să nu dureze atât,

cât o ședință ONU

unde numai salutul ține

cât o conferință a enților din ”Stăpânul inelelor”.

Ori să-mi dea veto China sau Rusia.

Deodată, tresar.

Am simțit ceva

care, bizar, nu mă sperie:

o atingere caldă și mătăsoasă,

delicată ca o ploaie de vară –

lacrimile unui inorog.

Le iau încet, cu emoție și sfială,

și le gust:

nu, nu sunt sărate ca ale noastre,

ci dulci ca ambrozia.

Acum plâng și eu,

recunoscătoare,

cu lacrimi de inorog,

dulci ca ambrozia.

În timp ce plâng și eu de fericire, cu lacrimi de inorog dulci ca ambrozia, pisicuța de Cheshire, aflată la mine în brațe, își ridică ușor căpșorul și linchește un pic de unt din farfurie. Untul pare foarte prețios pentru Pălărierul Boris și Iepurele Nigel (”my precious” ca inelul puterii al lui Golum): îl folosesc întinzându-l nu numai pe feliile de pâine, ci și pe hainele de firmă, pe ceas și pe păr, hrănindu-le astfel și dându-le strălucire și volum. După ce termină untul din farfuria de porțelan, Promy, pisicuța de Cheshire, dă o raită până la cei doi nebuni, se uită la ei lung, cu ochișorii negri migdalați cu cristalinul de un galben luminos hepatic, apoi se întoarce la mine în brațe.

– Ceasurile amândurora au stat la ora cinci. Dacă vreți, vi le reglez eu, propune Promy, pisicuța de Cheshire.

– Ce pula mea se bagă în seamă mâța asta obraznică? sare Pălărierul Boris. Ce vrea? Ce mai vrea? Să iasă afară! Nici nu a fost invitată la masă! Ieși afară, mâță nesimțită! Și tu, vampiruțo! Afară imediat!

– Ieșiți afară amândoi, și tu, și ea, se agită Iepurele Nigel. Futu-vă-n gură de invadatori vampiri! Ia uitați cine a venit pe capul nostru și cine se ia în gură cu noi, Pisica asta de Cheshire, o mâță băgăcioasă și tâmpită și tu, Madame Dezastru, un șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă. 

Mă scurg de pe scaun, mă fac mică, mă înnegresc precum Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și mă transform în toate lucrurile menționate. Să mă împuște Bombo! Stai, nu trage, Adriane! Obama, ONU, șefu’-fantomă, veniți să mă ajutați (de ce îi mai chem, nu m-am învățat minte?)! Dați-mi măcar un Sedatif PC! Și, ciudat, nu mă simt niciunul dintre animalele menționate, nici șobolan (ultimul numit în care m-am preschimbat, unul negru), ci elefant... elefantul Dumbo, împiedicându-se în urechile clăpăuge, în râsul tuturor. Dar elefănțelul Dumbo a reușit să zboare, dând din urechile clăpăuge. Nu pot face și eu asta?

Deodată, aud ceva: un sunet de pian în mijlocul unui uruit infernal de elicoptere, avioane și sirene de alarmă. Obsesiv și ritmat, învingând zgomotul și urletele și tăcerea... pumnului în gură. Este Ahmad, pianistul din Yarmouk, din Siria, leguma putrezită de 40 de kile, cântând la pian printre ruine în mijlocul bombardamentelor. Un potențial invadator pentru Pălărierul Boris și Iepurele Nigel! Imediat, îmi aduc aminte și de alții care au sfidat sistemul, au făcut un gest de solidaritate și, totodată, au găsit purificare și eliberare cathartică prin puterea artei (numele și imaginile lor apar scrise cu litere violet în aerul colorat brusc precum amurgul):

·         Mohamed Qutaish, băiețelul care a făcut un plan și o machetă pentru a reconstrui Alepul,

·         copiii refugiați care au desenat pasărea zburând din colivie pe zidurile închisorii lui Saddam Hussein,

·         Ali Farzat, caricaturistul răpit de milițiile regimului, Shabiha, care a sfidat sistemul cu desenele sale, deși i s-au rupt mâinile ca să nu mai poată desena alte prostii,

·         pictorița Sara Shamma care desenează imagini ale descompunerii și morții, oameni diformi și organe atârnând în cârlig,

·         Sami, artistul plastic arestat de două ori care și-a transpus în imagini coșmarurile degradării fizice și psihice din închisoare,

·         Diala Brisly, desenatoarea care a încercat să aducă o rază de lumină în întuneric (limbuța lui Pesi să ne lingem rănile) prin revista ”Zayton și Zaytonah”, destinată copiilor ,

·         sculptorul sirian Nizar Ali Badr care creează mici figurine din pietricele, inspirate de război, dar pline de viață și sensibilitate,

·         sculptorul din Douma, Abu Ali al-Bitar, care face din rachete și cartușe obiecte de artă, transformând focul devastator al bombelor în lumina candelabrelor,

·         ”Antigonele siriene” și ”Reginele siriene” cu piesele lor de teatru,

·         Anas Ahmad, tânărul care căuta cărți printre dărâmături și care a înființat o bibliotecă underground în Daraya,  

·         trupa rock Khebez Dawle (”Pâinea Statului”),

·         bătrânelul Mohammed Mohie, rămas în casa ruinată din Alep, care își găsește pacea prin muzica de la vechiul gramofon,

·         filmul documentar ”A Syrian Love Story” al regizorului Shawn McAlisster, povestea activiștilor Amer și Raghda care s-au îndrăgostit într-o închisoare siriană, comunicând prin spărtura în Zid

·         filmele documentare despre echipele de salvare ”Căștile albe” (Syria Civil Defence - ”White Helmets”) (”The White Helmets” al regizorului olandez Orlando von Einsiedel, câștigător al premiului Oscar sau ”Last Men in Aleppo” al regizorului revoluționar sirian Feras Fayyad, câștigător al marelui premiu la Sundance).

·         filmul documentar ”Children on the Frontline” al regizorului Marcel Mettelsiefen, dedicat copiilor - victime ale războiului.

Gândul la ei, odată cu muzica de pian în toiul bombardamentelor, mă fac să mă albesc, să cresc și să revin la dimensiunile mele și forma umană. Și, dacă sunt un elefănțel Dumbo, sunt unul care zboară acum, cu pisicuța de Cheshire în spate. Am prins aripi (și sper să prindă și Siria aripi din nou):

Aripi

O zi obișnuită de școală.

Geamurile vibrează, podeaua trepidează, banca scârțâie,

colegul îmi dă coate și-mi șoptește ceva, nu a învățat lecția, vrea să copieze iar de la mine,

profesoara urlă la clasă și-și rotește bastonul în aer,

dar copiii o ignoră.

Punguța cu mâncare, scofâlcită, cu urme de pete de grăsime și cerneală,

a rămas în ghiozdan.

N-aveam, oricum, chef de ea.

O voi da unui cățel sau unei pisici pe drum, mami n-o să știe.

Erau doar sandvișuri cu mirodenii, Za’atar și altele cu cremă de iaurt, labneh.

Nu vreau decât să ies afară, în parc, să mă joc cu colegii și să le arăt noul joc de pe telefonul mobil,

dar ora pare mai lungă ca zilele de post de Ramadan, iar clopoțelul parcă a uitat să sune.

Ah, școala asta cu miros de umezeală, uniforme militare, fețe scorțoase și bastoane,

tocit și turuit, pe dinafară, tot felul de prostii ideologizate, fără niciun înțeles,

expectorat două minute de ură față de dușmanii poporului, imperialiștii și Frăția Musulmană,

manuale fermentate cu aromă de Za’atar și labneh,

târât pe brânci pentru greșeala vreunui coleg, coate roase și genunchi juliți!

Și nici acasă nu prea-mi vine să mă duc.

Maică-mea o să-l certe pe taică-miu că a cumpărat prăjituri în loc de lipie și lapte,

sor-mea cea mare o să mă înnebunească cu băiatul ăla de care s-a îndrăgostit,

și apoi va trebui să-i citesc povești surioarei mai mici

și s-o ajut pe mami să-i schimbe scutecele și să-i facă baie frățiorului mic.

Ce plictisitor!

Poate că e mai bine că am scăpat.

Acum, școala, casa, parcul, magazinele sunt doar o grămadă de moloz.

Nici nu mai aveam ce pune pe masă (pisicile și florile cu tot cu ghivece le consumasem de mult)

și, dacă ne-am fi mâncat între noi,

tot degeaba,

că eram cu toții o grămăjoară de oase.

Mama ne-a părăsit prima, la primele bombardamente cu bombe-butoi,

nu am găsit din ea decât cureaua de la ceas

(pe care am păstrat-o cu drag, ca pe colecțiile mele de gume și abțibilduri).

Tata a fost asfixiat la următorul atac chimic cu gaz sarin

(de la el mai am poza de la nuntă, când purta un costum scrobit și avea un zâmbet crispat, găurit cu bormașina).

Sora mai mare nu s-a măritat cu băiatul de care era îndrăgostită,

ci a fost răpită de niște bărbați în negru (oare cei din filmul cu Will Smith?).

Sora mai mică și-a perforat intestinul încercând să înghită niște lame

(ciudat, reușise anterior să asimileze cu succes cuțite și furculițe întregi).

Iar frățiorul cel mic s-a jucat de-a omul pe lună și a fost absorbit de cratere selenare

(din el am mai găsit o cataramă veche, decolorată

pe care, de asemenea, am adăugat-o cu sfințenie, la colecția mea).

Cu mine, sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat.

Încă n-am apucat să mă dezmeticesc.

Uneori, mi se pare că mă trezesc și merg la școală.

Asta da, e coșmar.

Ori mă ceartă părinții că m-am bătut cu frații sau am luat o notă proastă.

Alteori mi se pare că zac, neștiut de nimeni, de mii și mii de ani, într-o criptă rece și întunecată.

Poate că e mai bine să nu mă mai trezesc

Și să visez doar vise frumoase.

Închid ochii și încerc acum.

Deodată, tresar ca prin vis, înfiorat:

simt oare atingerea unei aripi de înger?

Un fluture purpuriu s-a așezat în palma mea.

Zboară, cu aripile șiroind de sânge.

În mod bizar, e lumină

și s-a făcut liniște.

Atâta liniște

încât auzi

cum crește

iarba.

Și aripile mele.

Dar bombănelile Iepurelui Nigel și ale Pălărierului Boris îmi strică plăcerea zborului:

– Cum să stea ceasurile noastre? Ce vorbesc handicapații ăștia de mâți și vampiri? bodogăne Pălărierul Boris. Ceasul a rămas la ora cinci pentru că e mereu ora cinci, mai exact ora ceaiului. De-asta sunt și ceai negru și pâine prăjită cu unt pe masă tot timpul. De fapt, nu mai e timp, am ieșit din el. Am reușit și performanța asta. E întotdeauna ora cinci a ceaiului și am fi rămas mai departe liniștiți și fericiți să ne savurăm ceaiul și pâinea prăjită cu unt, în dulcele stil clasic britanic, dacă nu ne invadați voi, vampirii ăștia imbecili și ticăloși și mâții ăștia nesimțiți și obraznici.

– Chiar așa e, confirmă Iepurele Nigel. Ce e? Vreți să ne furați și ultima gură de oxigen, ultimul element de identitate britanică, ultima redută de aristocrație britanică, tocmai acum când reușisem să recuperăm timpul și să avem o viață, după ce ne-ați mâncat-o voi, invadatorii ăștia împuțiți până de curând!? Nu o să vă lăsăm.

–  Mie mi se pare că aveți mai curând un comportament de talibani, nu de gentlemen... în dulcele stil clasic talibanic, nu britanic, intervine Promy. Unde sunt curtoazia, respectul reciproc și celebrul calm englezesc? Nu văd decât isterie de muiere la sindrom premenstrual. Sper să ajungeți odată la menopauză, spune Promy, zâmbind sfidător.  

– Iar eu cred că nu vampirii invadatori sunt de vină, ci chiar dvs., spun eu, înroșindu-mă, dar cu glas ferm. V-ați uitat prea mult la Știrile de la ora cinci de la PRO TV, astea cu crime și violuri, și de-asta ați pierdut noțiunea timpului. Timpul vostru s-a oprit într-unul al ororilor de la Știrile de la ora cinci și de-asta ați luat-o razna și nu vă mai puteți reveni. Știu și eu cum e să rămâi blocat într-un timp al ororilor, sunt captivă și eu în coșmarul istoriei și al politicii, împreună cu Promy. Mai că mi-e milă de voi, deși vinovăția vă aparține.

– Iar se bagă în seamă handicapații ăștia de mâți și vampiri? Să înfigem atunci în ei țepușa, dacă nu ajunge usturoiul să-i alungăm! explodează Pălărierul Boris.

– Chiar așa, frățioare, să înfigem acum țepușa în ei! sare și Iepurele Nigel.

Cum cei doi (Pălărierul Boris și Iepurele Nigel) țâșnesc de pe scaune înarmați cu cuțite și furculițe (în loc de țepușă) și unt (în loc de usturoi), socotim că nu e momentul pentru o predică de Nana și am face bine să o ștergem de aici, înainte ca lucrurile să o ia razna de tot (sunt nebuni, doar), chiar dacă atât eu, cât și Promy abia ne mișcăm (fugim circa un pas-doi pe oră), eu mă împiedic și cad (din cauza bolii Huntington), iar Promy abia respiră și trebuie să ne oprim des să ne luăm pauze.

Zâmbetul sfidător al lui Promy persistă o vreme la masa nebunilor, spre stupefacția acestora. N-avem ce face, trebuie să ne îndepărtăm de casa lor și să mergem mai departe... spre Titan (pe unul dintre Titani, pe Promy, l-am găsit deja). Așa că ne continuăm drumul prin pădure (ținând cărarea strict, fără abateri). După o oră (și câțiva pași pe cărare), ne oprim să trimit un SMS acasă la maică-mea (uitasem). Îmi verific și colții de vampir: sunt acolo, la locul lor. Îmi aduc aminte și că n-am depus depus declarația de consum, nici n-am plătit facturile și îngheț. Nici nu i-am dat lui Promy datoria de 28 de sticle de votcă.

Dar cu atitudinea asta mereu pe culmile disperării nu rezolv nimic, mai bine ne luăm o pauză mai lungă să ne relaxăm, nu eram eu persoana care descoperise pauzele și că duminica e zi sfântă și l-am învățat și pe Promy? Așadar, îl mângâi pe Promy și-l scarpin pe burtică încetișor, cu tandrețe. Toarce, vibrând puternic din tot trupul, de se cutremură pământul. Deși mă bucur pentru el că a fost, în sfârșit, blestemat să fie pisică (și-mi doresc și eu același lucru pentru mine), că vrea să fie personaj și că ne-am reîntâlnit, mi-e dor să-i suflu șuvița, cum făceam înainte:

Șuvița

Uneori simți nevoia să îndrepți ceva

și atunci îndrepți singurul lucru

care se poate îndrepta pe lumea asta:

părul.

Barzăcopilviezure (ultimele cuvinte din limba dacă),

supercalifragilisticexpialidocious,

pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză –

cuvinte care se spun când n-ai nimic de spus.

Nu, nu spun nimic,

dar fac ceva:

îți suflu șuvița,

bretonul tău negru (mă rog, jumătate alb, restul negru),

filat,

asimetric,

îndreptat cu placa,

ce îți acoperă chipul,

surprinsă că încă respiri,

surprinsă că încă respir,

de parcă am fi singurii vii într-o lume moartă.

Îți suflu șuvița și-ți văd fața trasă și suptă,

cearcănele vineții,

buzele senzuale,

ochii negri, migdalați, cu gene lungi, arcuite,

cu cristalinul de un galben luminos hepatic,

strălucitori ca stelele ce se sting,

gata să mă absoarbă

în abisul lor orbitor.

Apoi, părul îți cade din nou pe față

și rămâi o vreme nemișcat, în tăcere.

Mai respiri?

Să-ți pun o oglindă în dreptul buzelor

ca să văd dacă se aburește?

Nu, mai bine îți suflu încă o dată șuvița

(ultima suflare!)

și îți fac un protest de respirație...

gură la gură.

Chiar așa procedez: îi fac un protest de respirație gură la gură, sărutându-l pe botic. Peste câteva minute, în pădure își face apariția un bărbat în blugi, cu un tricou roșu, care fuge cu o bere în mână. Bolborosește că au fost atentate teroriste și că inclusiv casa nebunilor a fost vizată. Și-au pus oare singuri foc? Bărbatul ține strâns în mână paharul de bere la draught, privindu-l cu dragoste și grijă părintească. Se pare că a reușit să salveze ce e mai important pentru el. Berea, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur. Bună și fuga la ceva! Că de bere știm clar că e bună, nu mai trebuie demonstrat. Chiar și cea fără alcool.