Savoarea
pădurii și a iubirii mă ajută să mă simt mai bine și să recuperez forma umană. Blestemați
să fim Promy și cu mine să fim pisici și să dormim, iar cine trebuie să se
trezească să se trezească! România, trezește-te! Olimpule, trezește-te!
Pământule, trezește-te! Arză-v-ar focul sacru al lui Promy pe toți până vă
iluminați! Din păcate, nu am timp să dorm, trebuie să încerc să intru în căsuța
din față ca să mai trimit un SMS acasă, altfel maică-mea și Promy fac infarct.
Și nici nu am depus declarația de consum, nici n-am plătit facturile. Să mă
împuște Bombo! Stai, nu trage Adriane! Dați-mi măcar un Sedatif PC!
Ah, trebuie
să ajung acasă cât de repede, nu-mi permit să irosesc timpul. Mai târziu e prea
târziu, vorba lui Promy, nu e vremea de cafeluțe servite la pat, nici de zăcut
în pat sau dormit. Așadar, mă apropii încet, dar destul de hotărâtă de căsuță. Acolo,
la intrare, un lacheu-pește, îmbrăcat elegant, la costum, ciocăne la ușă rar,
cu mișcări largi și bătăi sonore. Îi deschide un lacheu-broască, tot la costum,
cu o perucă blondă ciufulită. Mă dau mai în față ca să observ ce se întâmplă.
Lacheul-pește scoate o scrisoare pe care o înmânează lacheului-broască.
– O
invitație pentru duce, rățoiul Donald Trump, din partea regelui de cupă
Ibrahim, mărețul și gloriosul, autenticul și originalul, unicul și inegalabilul
calif al Statului Islamic, la partida de fotbal cu capete de duminică.
Lacheul-pește
dă scrisoarea de invitație lacheului-broască și apoi pleacă. Lacheul-broască
rămâne afară, lângă ușă, uitându-se în gol. Atunci mă apropii și eu și-mi fac
curaj să bat la ușă:
– Degeaba
baţi, îmi spune senin lacheul, şi asta din două motive: în primul rând, fiindcă
eu mă găsesc de aceeaşi parte a uşii ca şi dumneata, în al doilea rând,
deoarece cei dinăuntru fac atâta gălăgie, încât nu te pot auzi.
– Atunci vă
rog să-mi spuneţi cum aş putea să intru? întreb eu, cu glas tremurător.
– Ar mai
avea rost să baţi, răspunde lacheul-broască, uitându-se în continuare în gol
(nu la mine), dacă ar fi uşa asta între noi. De pildă, dacă ai fi dumneata înăuntru,
se putea să baţi şi eu aş putea să-ţi deschid, înţelegi?
Da, m-a
lămurit buștean. Ce să mai zic? Barzăcopilviezure,
supercalifragilisticexpialidocious,
pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Însă nu pot să mă dau bătută,
trebuie să insist pentru a avea acces în casă, a trimite SMS acasă și a încerca
să aflu informații despre cum mă pot întoarce în Titan, inclusiv în Titanul
Prometeu:
– Cum să fac
să intru? repet, cu glasul întretăiat, înăbușindu-mă și tremurând de nervi.
– Eu o să
stau aici până mâine, răspunde calm lacheul-broască.
Exact în
acel moment o farfurie (OZN poate sau un fragment din el) zboară spre noi, dar,
din fericire, nu ne atinge pe niciunul dintre noi.
– Sau poate
până poimâine, continuă lacheul-broască netulburat, holbându-se și mai departe
în gol.
– Păi atunci
cum să intru? întreb din nou, ceva mai tare de data asta.
– Păi, chiar
trebuie să intri? zice lacheul. Asta e prima problemă pe care o avem de
lămurit, înţelegi dumneata?
Trebuie să
intru? De ce trebuie să intru? Iar o întrebare tâmpită din seria ”ce faci? Ești
bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și
cu cine umbli?”. Barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious,
pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Dacă-i explic, mi-e că nu mă lasă
nici atât să intru. Mai bine vorbesc cu stăpânul casei. Tac, dar lacheul-broască
completează, liniștit ca Hrușcă intonând colinde și ”leru-i ler” vara în Vamă
(ce-l invidiez!):
– Eu o să
stau aici fără-ntrerupere.
– Şi eu ce-o
să fac? întreb disperată.
– Faci ce
pofteşti, îmi răspunde lacheul, începând să fluiere.
Degeaba
vorbesc cu el, e ca și când soliciți ajutor la ONU, Obama sau alți
șefi-fantomă, nu o să obțin nimic. Poate că asta e strategia lui să te aducă pe
culmile disperării (nu eram deja?) sau e doar un dobitoc de la care nu trebuie să
ceri nimic. Să-i țin o predică de Nana? Cred că nu are rost. Trebuie, așadar,
să mă descurc pe cont propriu. Îmi adun ultima brumă de putere, apăs clanța
(care parcă mă curentează), deschid singură ușa (o performanță pentru mine!) și
intru în casă. Ușa se deschide spre o bucătărie plină de fum, mirosind puternic
a piper, unde e o gălăgie de nedescris. Aici, bucătăreasa amestecă într-un
ceaun mare de supă, agitându-se și țipând, în timp ce ducele stă așezat pe un
scăunel, legănând un bebeluș.
Mă rog,
vorba vine legănând. Îl smucește și-l pocnește tot timpul. Copilul zbiară și
plânge zgomotos, cu sughițuri. Lângă scăunel, la picioarele ducelui, stă o
bestie mare, neagră, cu ochii fosforescenți, imposibil de confundat fie și de
un bolnav de Huntington: câinele din Baskerville. Îngheț când îl văd în ciuda
căldurii sufocante din bucătărie. Ducele își suflă nervos, din când în când,
bretonul galben-pai, lung și zbârlit care îi acoperă fața. O, Doamne, nu se
poate: rățoiul Donald Trump! Abia acum realizez despre cine e vorba, deși
lacheul-pește care adusese invitația la meciul de fotbal cu capete îl numise
astfel. Dar e prea târziu să fac cale întoarsă.
– Porcule!
urlă ducele la copil. Ești un bulangiu, o curvă proastă, un imigrant terorist
și trădător, un porc de musulman, un câine de latino, un șobolan de negru, un
monstru de vampir și un fiu de-al lui Dracula. De fapt, ești mai rău și mai hoț
ca fiii și fiicele lui Dracula. Toți bulangiii, muierile, imigranții,
musulmanii, latino și negri să se ducă în pula mea! Și tu! Uite, câinele din
Baskerville e mai cuminte ca tine și ca toți nespălații ăștia. Pe el până la
urmă l-am adoptat, la cererea Ivankăi. Dar bestii din astea de bulangii,
muieri, imigranți, musulmani, latino și negri nu o să adopt niciodată.
Dimpotrivă, o să ridic un Zid de piper (și de spray cu piper) contra lor! Și
contra ta! Chiar acum, porcule!
Da, Zidul de
piper pare unul autentic, îl simt și eu în acest moment, mă sufocă. De altfel,
toată lumea strănută, inclusiv ducele. Și curg toate apele pe noi de căldură și
de nervi. În ce mă privește, rămân retrasă într-un colț, bucuroasă că nu m-au
băgat în seamă până acum. Bună idee căci, din când în când, bucătăreasa aruncă
cu cratițe, tăvi și farfurii cu care rățoiul Donald Trump e atât de obișnuit că
nu se ferește (nici măcar copilul). Ba parcă se expun exprés. Însă, la un
moment dat, remarcând o farfurie ce zboară și trece chiar pe lângă obrăjorii
aprinși și ochii umflați de plâns ai copilului, pe punctul de a-l lovi, intervin,
fără să mă pot abține:
– Aveți
grijă de copil!
– Ce te bagi
tu? Ce-ți pasă ție? răspunde rățoiul Donald, fără să se uite la mine.
Ah, eterna întrebare: ce te bagi tu? Ce-ți
pasă ție? Ce te interesează pe tine? Ce vrei? Ce mai vrei? Vrei cumva o nouă
condamnare pe Elbrus pentru fapte bune și opere subversive, ă, adică pentru că
ai violat Leviathani, ai distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman? Și
cine e de vină? Tu, numai tu și nimeni altcineva. Însă nu pot sta indiferentă,
sunt o floare de cactus albastră, cam jumulită ce-i drept, cu doi țepi și două
petale, mereu sângerând, șiroind de sângele meu și al celorlalți:
Sânge de cactus albastru
Ce culoare
are sângele de cactus albastru?
Verde ca al
celorlalte plante?
Albastru ca
petalele?
Violet ca
nervurile din frunze?
Galben ca
polenul?
Nu,
surprinzător,
e roșu,
roșu aprins,
ca sângele
oamenilor.
Când cineva
suferă,
cactusul
albastru sângerează.
Oamenii nu.
Acum, chiar
în camera lui,
unde e
așezat la pervaz,
un copil stă
în colț
și plânge.
Are fața
tumefiată,
ochii
vineți, umflați de plâns,
buza spartă
și părul
năclăit de sânge.
Sângele
cactusului albastru se scurge
până la el
în colț.
Fără să știe
de ce, copilul îl gustă.
Bizar, are
gust de cremă de vanilie.
Mergând pe
dâra de cremă de vanilie,
copilul
ajunge la pervaz,
unde e
cactusul albastru.
Uluit,
descoperă că țepii au devenit bețe de înghețată,
iar petalele
– de ciocolată.
Copilul ia
un țep în formă de băț de înghețată,
cu cremă de
vanilie din sângele cactusului albastru
și crustă de
ciocolată din petalele sale.
Mușcă din
înghețată
și zâmbește
printre
lacrimi.
– Aveți
grijă la copil! repet. Fiți atent!
– Ce-ți pasă
ție? A, ia uite cine era, observă el, Vampi, Fata lui Dracula, șarpe cu
clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie
născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă
proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă
obraznică, băgăcioasă, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică
mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali),
teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din
diaspora, animal nazist și o mutantă. Cine s-a găsit să se bage în seamă!
Îndată ce
spune aceste cuvinte, mă fac neagră ca Michael Jackson după operația de
schimbare de pigment, mă transform în toate lucrurile menționate și descresc pe
punctul de a mă evapora. Din fericire, se aude atunci Ceaikovski, Simfonia a
șasea în si minor și redevin albă (mă rog, roșie ca focul sacru al lui Promy),
mă înalț aproape de tavan și-mi recuperez forma umană.
– Vă rog să
fiți atent cu copilul! Și să terminați cu isteria asta anti. Anti-refugiați,
anti-gay, anti-femei, anti-musulmani, anti-latino. Este ceva la care să fiți
pro?
– Pro piper.
Și Ziduri de piper.
Asta da,
sunt de acord, simt pe pielea mea chiar acum. Râde zgomotos, își suflă bretonul
spălăcit, lung și ciufulit, apoi reia:
– Și Țara
lui Dracula vrea să se debaraseze de viermii de imigranți sirieni și irakieni
(pescuiți recent din Marea Neagră) trimițându-i în țările de origine.
Da, asta mă
face mă înnegresc și să scad din nou, din fericire nu prea mult de data asta,
ajungând cam la înălțimea rățoiului Donald. Dar strâng din dinți, îmi mușc
buzele și mă străduiesc să reacționez:
– România nu
a procedat tocmai corect. Nici dvs. din punctul meu de vedere. Eu aș vrea să
renunțați la Zidurile de piper. Apoi, să aveți o poziție mai fermă în legătură
cu atentatele de extremă dreapta din Charlottesville (Virginia): luni ați zis
că e de vină extrema dreaptă, marți că nu s-a întâmplat nimic, miercuri că responsabilitatea
e împărțită. Cine e de vină? Eterna întrebare. Ne-am născut în lanțuri, din
spuma balelor, nu a valurilor, vinovați și condamnați ca-n Kafka la
nesfârșit... vinovați și condamnați pentru fapte bune și opere subversive.
Faptele bune și operele subversive continuă să fie condamnate, iar cele rele
premiate sau ignorate. Și iepurașii de la ONU, plutind pe Titanicul
lor-fantomă, se uită și nu văd: fie sunt mangă de mărețele și glorioasele lor
realizări, fie captivi în jocul Pokemon de pe telefonul mobil. A, și mai am
ceva de adăugat: nu mai cereți datele personale ale celor 1,3 milioane de
utilizatori ai site-ului anti dvs. Ce faceți cu ele? Vreți să le dați regelui
de cupă, califul Ibrahim al Statului Islamic pentru a-i decapita?
– Pe-ăștia
cu site-ul (și, de fapt, pe toți care protestează împotriva mea) îi voi da
regelui de cupă de la Statul Islamic să-i decapiteze. Altminteri mă va decapita
el pe mine. Dacă nu ajunge Zidul de piper să-i calmăm.
Din
fericire, Zidul de piper nu e suficient să-i calmeze pe toți protestatarii.
Deodată, conștientizez ceva ce mă face să mă întunec (și mai mult) la față. În
timp ce noi vorbim, copiii-refugiați așteaptă următorul Big Mac pe fundul
Mediteranei și zâmbesc pentru poză spunând ”cheese”(asta după ce au dat ultima
bucățică de cașcaval pe un bilet pe un vas-fantomă):
Poftă de Big Mac
Dacă stai
cuminte
și nu mă superi,
o să-ți iau un
smartphone cu Pokemon instalat și un Big Mac
la sosire,
mi-a spus tati.
Apoi, barca s-a
răsturnat
și ne-am
scufundat.
Însă, când am
ajuns pe fundul Mediteranei,
părul meu s-a
transformat în mătase verde de alge,
scheletul –
într-unul de coral orange,
iar ochii au
devenit două perle.
Acum stau
liniștit
pe fundul
Mediteranei
și aștept
ce mi-a promis
tati.
Și, gândindu-mă
la Big Mac,
salivez de
poftă.
Cașcaval
Când eram mică,
puteam rezista ore în șir
predicilor
mătușă-mii, Nana,
pentru o
bucățică de cașcaval,
de care nu
vedeai la telejurnal,
nici în
magazinele din epoca de aur,
unde erau
rafturile goale,
iar vânzătoarele
ciufute și urâcioase
mormăiau printre
dinți ”n-avem”,
orice întrebai.
Încă mă dau în
vânt după cașcaval,
chiar dacă îmi
intră în cont și în farfurie mai greu
(și are prea
multe grăsimi, nu e dietetic).
Iar cea mai
frumoasă fantezie de moarte și înmormântare a mea
era să mor
împușcată
(de un terorist
/ jihadist)
la o fabrică de
brânzici,
strângând
brânzicile pufoase și aromate în mâinile lipicioase,
complet
îngropată în brânzici.
Această fantezie
mi s-a părut o fiță și o sfidare
când am văzut
câți refugiați se scufundă în Mediterana,
după ce au dat
ultima bucățică de cașcaval de-al lor
pe un bilet de
drum.
Însă, bizar, pe
fundul Meditaranei,
când își fac
selfie
ori când vine la
ei un delfin-fotoreporter,
zâmbesc pentru
poză,
spunând
”cheese”.
Rățoiul
Donald se uită la mine (cu scârbă), apoi la cățel (cu aerul că mai are un pic
și îl asmute pe câinele din Baskerville asupra mea, dacă nu-mi ajunge Zidul de
piper) și în cele din urmă la copil, bombănind către el: ”Porcule!”. Copilul
continuă să țipe și să plângă zgomotos, în timp ce rățoiul Donald îl ceartă
și-l lovește, iar bucătăreasa răcnește și aruncă cu cratițe, tăvi și farfurii.
Zidul de piper devine mai dens și mai înțepător, aproape irespirabil. La un
moment dat, rățoiul Donald se ridică, anunțând solemn că trebuie să se pregătească
pentru meciul de fotbal cu capete la care a fost invitat de înălțimea sa,
califul Ibrahim al Statului Islamic. În ultima clipă, exact înainte să cadă și
să se izbească de podea, prind copilul, aruncat de rățoiul Donald și, fiind
convinsă că avem amândoi nevoie urgent de o gură de aer, fug cu el afară din
casă, în pădure.
O gură de
aer! Blestemate să fie Zidurile de piper! Dar eu ce am? Nu se poate! Iar mă
sufoc? Păi nu eram deja un zombie? Ce nevoie mai am de aer? Și totuși, cred că
am nevoie, iar copilul ăsta de la mine din brațe încă și mai mult ca mine. Inspir
adânc aerul proaspăt din pădure, îmbătată de mireasma de brad și închizând
ochii de plăcere. Când îi redeschid, observ că sărmanului copilaș de la mine
din brațe i-a crescut un rât: s-a transformat într-un purceluș de lapte,
drăgălaș. Dacă faci mereu pe cineva porc, devine porc. Deodată, purcelușul îmi
sare din brațe și fuge în pădure. Nu pot să mă țin după el, să-l prind și,
oricum, am dubii că în casa rățoiului Donald e mai acasă decât în pădure.
Deodată, îmi aduc aminte că nu știu dacă mai
am colții de vampir. Nu mi-a zis rățoiul Donald vampiruță și Fata lui Dracula?
Păi ce, asta e o dovadă? Verific și mă conving că-i mai am. Această
descoperire, dublată de auzirea melodiei ”Creep” (Radiohead), mă bucură atât că
mă fac albă, cresc și revin la înălțimea normală. Tocmai atunci, observ într-un
copac o pisică de Cheshire, sfrijită, mai mult oase, zâmbind larg și
arătându-și toți dinții (mă rog, mai sunt unii lipsă, dar, cert, surâde). Și nu
știu, am mai văzut undeva ochișorii ăștia scânteietori, negri, migdalați, cu
cristalinul de un galben luminos... hepatic. Poate știe ea cum să procedez mai
departe, pisicile știu mai bine (dovadă guru Guru a noastră, guru în toate). De
ce nu sunt și eu o pisică? Ce n-aș da să fiu blestemată să mă preschimb într-o
pisică și eu! Până una-alta, îmi iau inima în dinți și întreb:
– Pisicuță
de Cheshire, știi cumva pe ce drum să o iau ca să ajung în Titan, inclusiv în
Titanul Prometeu?
– Vei ajunge
în Titan... dacă o să mergi suficient, îmi răspunde imediat pe un ton
încurajator. Te voi însoți chiar eu. Prin părțile astea sunt tot felul de
nebuni, cum ar fi Pălărierul și Iepurele de Martie. Dar, de fapt, n-are a face,
aici toți sunt nebuni. Toți suntem nebuni, și eu, și tu. Și n-am văzut
niciodată pe cineva care să nu fie nebun.
Asta cu ”suntem
toți nebuni” o știam de mult, ba eu am fost declarată oficial nebună (la fel ca
Promy) și mi-am asumat această etichetă cu mândrie revoluționară și elan
muncitoresc. Nu m-a făcut nebună acum câteva minute însuși rățoiul Donald, un
nebun mai mare ca mine? Înainte să apuc să-i confirm, pisicuța de Cheshire sare
din copac și vine lângă mine, torcând și frecându-se de picioarele mele. Corpul
ei e în acest moment lângă mine, însă zâmbetul continuă să rămână sus, în
copac, sfidând logica (dar aici toți suntem nebuni). Apoi, pisicuța își
recuperează zâmbetul din copac și pornește la drum cu mine spre Pălărier și
Iepurele de Martie.
Mergem
câteva minute pe cărare (ținând drumul strict, fără scurtături de data asta)
până ajungem la o casă cu hogeacuri în formă de urechi și acoperiș tapițat cu
blană de iepure (casa Iepurelui de Martie). În fața casei, pisicuța îmi face
semn să ne oprim pentru câteva clipe. Se mai freacă o dată de picioarele mele,
apoi se așază pe spate. Ce face pisica asta? Are chef de joacă tocmai acum când
mă grăbesc să dau un SMS acasă și să mă întorc în Titan, inclusiv în Titanul
Prometeu? Îi fac totuși pe plac și intru în joc, scărpinând-o pe burtică.
În timp ce
ea toarce mulțumită, remarc ceva: o, Doamne, are o cicatrice la piept și una la
ficat, exact ca Promy – urma pironului din piept și cea a ciocului bestiei de
vultur de la ficat. Simt că fac infarct. Dați-mi un Sedatif PC! Am zis eu că mi
se par cunoscuți ochișorii negri, migdalați, cu cristalinul de un galben
luminos hepatic. Nu am nevoie de confirmare, ceva din adâncul sufletului meu
îmi spune că e el. Îl strâng în brațe (într-o îmbrățișare titanică, să-l fac
praf... de stele) și izbucnesc în plâns de emoție și de fericire:
– Ce faci,
mă, nebunule? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Cum ai ajuns pisică de Cheshire?
Și de ce nu ai venit să mă ajuți? Ai fost arestat iar pentru fapte bune și
opere subversive? îl iau la rost, cu multă dragoste.
– Ce faci
tu, Madame Dezastru? Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit? Ești bine? De ce nu
răspunzi? Știu că te stresez cu întrebările astea, și pe mine mă deranjează,
dar nu mă pot opri, la fel ca tine. Vai de mine, cum să mai fiu arestat pentru
fapte bune și opere subversive în Olimp sau în România? La noi în România și în
Olimp, tocmai ne lăudam cu bruma de libertate și democrație. Da, în Olimp, e
ceva libertate și democrație (am vrea să fie și în alte părți), s-au făcut
progrese, simplul fapt că există memorial al holocaustului (construit în semn
de ispășire de fostul călău al regimului, inclusiv al meu, Hefaistos...
totodată nepot, discipol, coleg și prieten), fie și cu bucățele de organe
de-ale noastre, contează.
– Cum ai
ajuns pisică, Promy?
– Simplu, Ile,
m-a blestemat Atena să mă preschimb în pisică și m-a trimis să te ajut pe tine,
îmi răspunde Promy vesel. Vrea să-și spele păcatele față de tine – să se
revanșeze pentru momentul în care a încercat să te storcească, din gelozie, în
fața mea. De data asta, nu mai mă plâng de blestem ori că-mi strică cineva
imaginea, mi-am dorit mereu să fiu blestemat să mă transform într-o pisică, la
fel ca tine. Și ce imagine aveam eu? Nu știu nici eu ce animal, legumă, zombie,
fantomă, vampir, tata lui Dracula și al lui Soros, mutant, catastrofă,
dezastru, gunoi, terorist, trădător și dușmanul poporului și zeilor sunt.
– Acum sper
că vrei să fii personaj, nu te mai deranjează. Și savurezi blestemul de a fi
pisică. Vreau și eu! izbucnesc eu.
– Da, acum
aștept și să fiu blestemat să dorm (împreună cu tine) ca marele povestitor
Rashid Khalifa din romanul ”Luka și focul” al lui Salman Rushdie, blestemat de
Mene (Meneceu, titanul Menetius), frate-miu, să doarmă și să nu se mai
trezească (visând numai vise frumoase, nu coșmaruri absolut reale ca ale
noastre... coșmarul politicii și al istoriei), se entuziasmează Promy. Așa da
blestem! Pentru noi ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Păcat doar că, în realitate,
Mene habar n-are de blesteme de-astea de dormit, a putrezit săracu’ în Tartar din adolescență până la revoluția noastră de acum
patru ani jumate. Dar cine știe? Poate l-a blestemat pe Salman Rushdie și să
piardă premiul Nobel pentru literatură în fața lui Bob Dylan.
– Iubire, cred
că ți s-a urcat la cap că ai drepturi sau eu te-am răsfățat prea mult... spălându-ți
cu lacrimile mele și lingându-ți cicatricele și rănile (comune). Să-ți citesc
declarația drepturilor pe care ai spus-o chiar tu acum patru ani jumate, după o
grevă nud sub chador (vălul integral iranian), a tăcerii, timp de o lună?
Dreptul la holocausturi, potopuri, apoca...lipsuri, dezastre, agonii,
paralizii, torturi, umilințe, descompunere, moarte, abandon, disperare...
– Am dreptul
să fiu pisică, să dorm, să fiu ținut în brațe (zdrobit într-o îmbrățișare
titanică până mă fac praf de stele și zbor... dacă tot sunt praf, să fiu praf
de stele), mângâiat, cu rănile și cicatricele linse și spălate cu lacrimile
tale, sărutat pasional, cu un sărut gay salvator și cu un sărut de vampir. Jur
pe ce ai tu mai sfânt: pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski
și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool),
pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști
și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe mine, dacă
vrei.
Exact asta
fac și eu: îl țin în brațe, îl strâng într-o îmbrățișare titanică (să se facă
praf de stele), îl mângâi, îi spăl cu lacrimile mele și-i ling cicatricele și
rănile și îl sărut cu un sărut gay salvator și cu unul de vampir. Apoi îl
întreb, tresăltând de emoție:
– Ce fac
Alex, Meme, familia și echipa noastră din Olimp?
– Alex se
relaxează cu jocul video, maică-ta cu SMS-ul tău. Nu, maică-ta niciodată nu se
relaxează, e la fel de stresată ca noi. Dar, dacă nu-i dăm SMS, face infarct. Exact
ca mine. Nicio grijă legat de SMS-uri, am adus un iPhone de-al meu cu multiple
funcții de pe care putem trimite SMS-uri ușor de aici. Legat de ai noștri din
Olimp, ei sunt bine, mă rog, cât de poate de bine în contextul dat, nu te
speria. Mami și tati, și frații mei, Epi (Epimeteu) și Atlas sunt bine (Atlas
tot captiv în jocul Pokemon, mai rău ca Alex, căci Alex se poate opri). Atena
și Hefaistos (pe care i-am iertat și cu care colaborăm din nou) sunt bine și ei,
ba chiar Hefaistos a înregistrat progrese (nu mai vrea să sară în Styx de
vinovăție, se simte ceva mai împăcat), iar Atena, uite, m-a transformat în
pisică să vin să te ajut. Să trecem acum la echipa noastră. Her (Heracle), frumușica
musculoasă, cu păr auriu de la Chippendales, cea care mi-a dat prima un sărut
gay salvator, se ocupă mai departe de sala de fitness, de beauty salon și de
aprovizionarea noilor închisori cu mâncare bio de la fermele sale (asta da
pedeapsă pentru olimpienii obișnuiți cu ambrozia și nectarul). Jill din filmul
lui Terry Gilliam,”Brazil” (blonda care a îndrăznit să depună o reclamație în
apărarea unui vecin arestat pe nedrept, deși știa că va fi executată ca
teroristă, și totodată ”conștiința” ta, Ile, care-și ia tirul și te calcă dacă
ai greșit ceva sau deliberezi prea mult) îl ajută în afaceri pe Her. Pegas
(unul dintre cârcotașii-șefi, vechi prieten, revoluționar și coechipier) și-a
deschis o firmă de curierat (în locul lui Hermes)... rapid și precis (nu ca în
România). Bebe inorogul (bestia noastră dragă, neagră și cu coarne, pardon,
corn, animalu’ din tatuajul tău, Ile, care m-a tot trezit la viață cu lacrimile
lui vindecătoare și fără de care nu am fi reușit nimic la revoluția noastră
democratică din Olimp) a rămas ”Marele Blond” (atât de blond că a imigrat în
Olimp), maestru la vânturi cu arome de parfumuri pariziene, guru și sfinxul
care supraveghează discret Olimpul. Don Quijote continuă instructajul cu Bebe
pentru a deveni din yahoo un unicorn (a făcut progrese, dar mai are de lucru
desigur, adică probabil, că nimic nu e sigur, logic, nu?). Frate-miu, Mene (Meneceu)
(care a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluția noastră
democratică, bolnav de cancer și el) lucrează la proiecte de arhitectură și de
monitorizare (la noul serviciu secret, împreună cu Atena și Hefaistos, trecuți
de partea regimului democratic). Alex din romanul lui Oz, ”Cutia neagră”
(intelectualul rafinat și sceptic, analist al fanatismului, sfâșiat deopotrivă
de politică, iubire și comunicare imposibilă, singurul care l-a scuipat pe Știi
Tu Cine... Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a
presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă), îți trimite salutări
din Israel: continuă citostaticele și lupta cu cancerul. De asemenea, expediază
un scuipat intelectual pentru zeii și Big Brotherii de pretutindeni. Deu (Deucalion)
(băiatul nostru, tu ești maștera!), supraviețuitorul potopului, colaborator la
(r)evoluțiile noastre și proiectele noastre civilizaționale, ne invită pe
planeta VJ45 unde a emigrat, sper că mai știi, planeta artistică ce
împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești.
Dar nu ne și arestează dacă nu-i dăm șpagă Maretti, a zis clar de la început. Înțeleptul
Chiron centaurul (ah, atât de înțelept că a devenit noul lider democratic al
Olimpului, eu nu aș fi făcut asemenea sacrificii și nu se poate spune că nu
sunt o persoană care să nu se sacrifice, vărsându-mi sângele, dansând, pictând,
scriind și compunând cu el), continuă să se sacrifice, alocând puțin timp
pentru el și pentru prietenul său, Melos. Dio (Dionysos), așa cum îl știi, zace
mangă tot timpul (tot gratis ca tine, că e zeul alcoolului), dar, dacă îi dai o
pungă de gheață în cap (pentru campania Ice
Bucket de ajutare a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică), poate
compune și interpreta genial orice, de la muzică clasică la manele cathartice
în versuri albe. Thalia, muza comediei, managerul televiziunii ”AER” (”Aceasta
E Revoluția”) și coordonatoarea festivalului cu același nume, este, în
continuare, singura muză aliată nouă și ar fi bine să nu pierdem favorurile ei.
În ce mă privește, știi doar, merg câteva ore de luni până joi, de la opt la douășpe,
la cabinetul ginecologic, sunt implicat în proiecte culturale și de
monitorizare (și într-unul energetic), dar mă pregătesc de pensie pe caz de
boală (cred că mi s-a urcat la cap că am drepturi, într-adevăr). Luăm deja
pensia de revoluționar (și dizident) care nu e o compensație (nu există așa
ceva, pentru suferința și / sau moartea nimănui), ci o recunoaștere simbolică,
demnă de apreciat. Nu ar strica nici pensia de boală (și pentru tine).
Face o pauză
după discursul lung, să-și tragă sufletul (e epuizat de mileniile de chinuri,
aproape numai oase, abia respiră... insuficiență cardiacă, renală și hepatică),
timp în care continui să-l scarpin pe burtică și să-l mângâi. Apoi, își
trosnește oasele anchilozate de dulcele exil în lanțuri pe Elbrus și în Tartar
și reia, zâmbind, cu vocea lui caldă și învăluitoare:
– Bebe mic,
băiatul lui Mene (Meneceu) a împlinit trei ani și merge la grădiniță. Ah, Mene
a putrezit în Tartar din copilărie până la revoluția noastră de acum patru ani
și mai bine și a ieșit de acolo o legumă putrezită și bolnav de cancer de
colon. A vrut totuși să facă un copil, chiar în aceste condiții. Nu-mi vine să
cred: acum patru ani când Mi Ko, nevasta chinezoaică a lui Mene, era
însărcinată, era să fac infarct când am văzut testul de sarcină pozitiv, iar
Her a leșinat (e traumatizat, și-a ucis proprii copii când a fost posedat, din
gelozie, de Madame Hera, zeița liber aleasă a familiei). Și eu, și Her eram
absolut convinși că Bebe mic va ajunge și el fie în Tartar, fie pe Elbrus, un
loc ideal pentru creșterea și educarea copiilor. Acum toată lumea se bate să-l
ducă la grădi și se face listă în acest scop. Eu am un loc privilegiat pe
listă: nu sunt doar unchiul său, ci și elevul său la limba chineză.
Râde liber,
nestăvilit, zgâlțâindu-se din tot trupul. Mă bucur că se simte bine și că, în
sfârșit, ne-am regăsit. Brusc, îmi aduc aminte ceva și-l întreb:
– Promy,
știi cumva de ce mă micșorez sau cresc alarmant, îmi schimb culoarea, îngheț
sau mă topesc de căldură și mă transform într-o grămadă de chestii bizare?
– Păi, cred
că vorbele bune (de exemplu: ”ești un hobbit”), te fac să crești, iar cele rele
să scazi. De asemenea, atitudinea rece, indiferentă sau de abandon te îngheață,
iar cea caldă te încălzește. Uneori te încălzești prea mult (gata să te arzi
sau să te topești) sau crești prea mult, alteori te răcești prea mult sau scazi
prea mult (pe punctul de a dispărea precum pisica de Cheshire, dar fără a
rămâne nimic din tine, nici măcar rânjetul). De asemenea, te transformi în
toate animalele, legumele, monștrii, Zombie și fantomele menționate atunci când
ți se spune că ești un anumit animal, legumă, monstru, Zombie sau fantomă. Mai
mult, te colorezi în funcție de cuvintele care îți sunt adresate, de exemplu te
înnegrești ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment când
ți se spune ceva rău, respectiv te faci albă ca ca Michael Jackson după
operația de schimbare de pigment când ți se spune ceva bun. Contează și
percepția. Și arta. Ele pot schimba totul.
În sfârșit,
m-am lămurit, fără guru-Puric-omidă. Chiar dacă uit în următoarele cinci
minute. Promy toarce și zâmbește și el, tolănit la mine în brațe. Mi-e teamă
numai să nu-mi dispară din brațe din nou (la spital sau prin vreun Tartar sau
Elbrus) și să rămân doar cu zâmbetul, deși, în acest caz, îmi voi încolăci
surâsul său luminos ca pe un lanț în jurul corpului meu și-l voi strânge tare:
Un zâmbet de pisică de Cheshire
Când eram mică
(hm, până pe la 30 de ani, am și acum, de
fapt, 2 ani și 10 luni...
destul de matură pentru lumea asta),
bunica, Mama Coca, îmi tot spunea
povestea animăluțelor trăsnite din familie
(suntem și noi unele dintre ele).
Era cea mai bună relaxare pentru mine
(căci mă aflam mereu pe culmile
disperării)
și cel mai tare medicament,
ușor de aplicat și fără efecte secundare,
când eram răcită (îmi trecea și febra).
Primul animăluț trăsnit a fost cățelușa
Monica, la începutul secolului XX,
care a prins un hoț și l-a lăsat în turul
gol
(bunică-mea, profă de latină, care
altminteri ne corecta și la budă,
până și pe mătușă-mea, Nana când își ținea
celebrele predici,
nu pronunța corect un singur cuvânt:
zicea tur,
nu cur).
După Monica a urmat Dolly, fiul Monicăi,
animăluțul unchiului Uca, un baby-sitter desăvârșit.
Dolofanu’, alt fiu al Monicăi, animăluțul mătușă-mii, Nana,
conducea parada militară.
Bercu’, tot fiul Monicăi, animăluțul Mamei Coca o
conducea pe ea la grădiniță
și nu se temea nici de cocul uriaș și
misterios al doamnei educatoare
(în care se ascundeau tot soiul de
monștri, după cum bănuia Mama Coca).
Apoi, în timpul războiului, Garona cânta
arii de operă cu o voce de soprană
și prevedea cu acuratețe bombardamentele,
însă nu a putut prevesti că o să fie
răpită și ea, de Armata Roșie salvatoare.
Motanul Miți umbla după gagici cocoțat pe
streașină și bea apă de la robinet.
Pisica Țuchi își învelea puii, urcându-i
în dulap și băgându-i în haine.
După război, motanul lui tata, Dapix era
mare fan al poeziilor și în special al lui Topârceanu:
se dădea în vânt să citească ”Rapsodie de
toamnă”, împreună cu tata,
întorcând paginile și torcând de plăcere
la fiecare vers.
Cățelul meu, Charlie canișul, era balerin
(ridica piciorul până la cer și făcea piruete grațioase)
și venera vacile de când văzuse una
urinând apocaliptic într-o poieniță, la Sinaia.
Pisicuța mea, Ruțica, era mare dansatoare
și ea (pe valsuri de Brahms)
și totodată amatoare de cafeluțe
(consumate direct din ceșcuța mea).
Mițu, altă pisicuță, fugea și se ascundea
în dulap, în chiloții mei
când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” de care
avea fobie.
Ea mi-a făcut masaj cardiac într-un moment
în care aveam o stare
apropiată de comă (fizică și psihică).
Motanul Pesi (Piersicuță) ne lingea din
cap până-n picioare, ca un cățel
și când îi dădeam medicamentele (și câte
zece pastile odată) –
o limbuță să ne lingem cicatricele și
rănile,
să le curățăm și să le alinăm.
Ultima mâță, Guru, e un spirit înalt
(guru, evident)
care deschide singură orice ușă (caută
cheile mai întâi)
și mănâncă Zidurile la propriu.
Ea are și un spirit umanitar impresionant:
și-a vărsat (donat) sângele pentru Pesi
(Piersicuță) și a făcut greva foamei când era el bolnav,
a participat la toate campaniile mele
(inclusiv la cea referitoare la victimele războiului din Siria),
convinsă de importanța sloganului ”Stay
human... and alive”.
Blestemați să dansăm mereu în potop
și să ne transformăm în tot felul de
animale, legume, zombie, fantome, monștri, diavoli, vampiri și mutanți
(de nu mai știm care anume suntem noi),
Promy (titanul Prometeu) și cu mine ne-am
dorit întotdeauna
să fim pisici.
Everybody
wants to be a cat.
Dar, dacă se evaporă din nou
prin Tartaruri și Elbrusuri
și nu mai rămâne din el decât zâmbetul
sfidător și în același timp complice
al pisicii de Cheshire?
Atunci, o să-mi strâng bine zâmbetul lui
în jurul corpului meu,
ca pe un lanț,
până mi se vor tasa oasele
și vor fi preschimbate în praf de stele.
Strânge mai tare, Madame Dezastru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu