Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 8. În grădina iadului de la Statul Islamic: trandafiri vopsiți cu sânge și meci de fotbal cu capete

Bună oare la fel ca berea și grădina califatului Statului Islamic la care tocmai am ajuns? Paralizez iar de groază. O fi oare grădina raiului sau a iadului? Oricum, aici berea e haram (înainte să investigheze că e fără alcool, capul meu e jos) și numai pentru ținuta asta în maieu și chiloți (rupți și soioși) cred că voi fi decapitată (în acest loc trebuie să te acoperi complet, poți rămâne fără cap și dacă ți se văd genele). Și nici nu am depus declarația de consum, nici n-am plătit facturile, nici nu am trimis un ultim SMS acasă, la maică-mea (am acum un iPhone la mine, al lui Promy, însă mâinile mi-au înțepenit complet de spaimă și oboseală și mă dor). ONU! Obama! Șefu’-fantomă! Aoleu, iar îi chem, nu m-am învățat minte? Dați-mi măcar un Sedatif PC!

Poate se îndură cineva de mine și-mi dă ceva să mă îmbrac, să nu mai circul așa. Aici, în califatul Statului Islamic sunt, de fapt, majoritatea oameni de treabă, cu intenții bune. Mulți au crezut sincer că e mai bine să fii martir (taliban) decât loser prin Europa sau alte părți și, așadar, au ales puritatea jihadistă din califat (în locul murdăriei restului lumii decadente). E cool, îi scoate din depresie, le ordonează viața lor anomică și haotică, îi scapă de marginalizare și alienare, le oferă un scop în viață și o cauză pentru care să se sacrifice. Într-adevăr, totul e atât de curat încât se acoperă nu doar femeile cu vălul integral, ci și ugerele vacilor.

Iar faptele jihadiștilor demonstrează, de asemenea, cele mai curate intenții. Pentru a duce cuvântul Domnului (... al domnului calif) mai departe, jihadiștii decapitează, crucifică, lapidează, răpesc, iau oameni în sclavie (inclusiv sexuală), trec prin foc și sabie (la propriu) sate, orașe și cimitire ale ”necredincioșilor” (yazidi, creștini) sau ale ”ereticilor” (musulmani șiiți), dar și ale credincioșilor de origine kurdă, suniți aidoma lor. Fiecare jihadist trebuie să joace fotbal cu capete, nimeni nu se poate eschiva, așa fac bărbații adevărați.

Dimpotrivă, eu și cu Promy am crezut întotdeauna că bărbații adevărați sunt aceia care poartă un jihad spiritual, adică se luptă cu ei înșiși, nu cu alți bărbați în lanțuri, femei violate, bătrânei sau copii în cărucior ca zeii din Olimp, califul Ibrahim (Abu Bakr al-Baghdadi) al Statului Islamic sau al-Assad, mărețul și gloriosul conducător al Siriei, responsabil (împreună cu regimul său) pentru dezastrul umanitar din Siria și pentru radicalizarea populației, implicit (într-o măsură semnificativă) pentru emergența și ascensiunea Statului Islamic.

Acum doi ani, pentru că Obama se uita și nu vedea, ba la un moment dat trainuise 60 de Supermen (cu miliarde de dolari) pentru a se confrunta cu Statul Islamic, iar aceștia au dispărut din prima zi când au intrat pe teren, în Siria, mă gândeam să le trimitem pe fetele lui Obama, Malia și Sasha (în vârstă de 17,  respectiv 14 ani atunci) ca să asedieze Statul Islamic. Să facă atâtea figuri până acesta explodează. Dar nu eram sigură că mai sunt virgine și de interes pentru virtualii bărbați adevărați-soți de la Statul Islamic. Altminteri ele puteau distruge Statul Islamic cu mofturile lor.

 Vroiam și eu (și încă mai vreau), să enervez Statul Islamic cu mofturile mele, inclusiv cu testamentul meu:

”Dragi talibani,

Știu că pentru ”o anumită parte a presei” sunt erou-martir, iar pentru cealaltă parte a presei – spion american, vierme de trădător și dușmanul poporului.

Indiferent de asta, vă mulțumesc că m-ați decapitat.

Eram, oricum, o sclavă obraznică și enervantă care vă cerea insistent baie cu lapte de Cleopatra, crenvurști în covrig și bere (cu alcool, nu din aia dulceagă, scârboasă, tutti-frutti ca-n Iran) și nu eram capabilă nici să spăl geamurile ca lumea, că n-am talent la asta ca Vaclav Havel.

Ei, puteați să-mi dați înainte un sedativ PC sau o folie întreagă, chit că n-avea niciun efect (nici măcar placebo). Eram, oricum, pietrificată de groază și nu vroiam decât să se termine odată.

Puteați să mă lăsați să fac și eu o scenă de adio de tip ”moare regina Cleopatra” sau ”moare Kim Jong Ile”: moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, luna și soarele se sting, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere de aur despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile etc.

Puteați să-mi aprindeți o lumânare, să-mi aduceți o floare (o ramură de liliac, ăsta e preferatul meu) și să-mi cântați o manea cathartică pentru sufletul meu zbuciumat și chinuit.

Acum, faptul e consumat. Nu e mare pagubă.

De altfel, nu știam ce să fac cu capul meu. Yahoo-ii n-au nevoie de cap. Nu capul e cea mai importantă parte a corpului yahoo-ilor, cum a descoperit și marea inovatoare și revoluționară, profeta și vizionara, guru Kim Kardashian (altminteri un hobbit photoshopat) care a trecut de la selfie (de regulă, imaginea feței) la telfie (imaginea corpului de la buric în jos) și a lansat un nou trend global. Uitați-vă pe pagina ei de Facebook, chiar dacă e haram. Dacă aveți cap.

Acest testament este adresat... oamenilor. Foarte ciudat, acum am descoperit. Deși sunt perfect conștientă că peste tot sunt Ziduri și comunicarea e imposibilă și mai curând mă ascultă un ficus, o moluscă sau un aspirator USB... ori USL.

Nu o să vă țin o ”predică de Nana” cum îmi făcea mie mătușă-mea când eram mică, ore în șir căci, în acest caz, v-ați dori, desigur, să ajungeți la Guantanamo decât să mă ascultați. Vă rog numai câteva lucruri. Deci decât, vorba lui Vanghelie ori a lui Gigi Becali, să ejaculez acum un discurs de maimuțoi implementat, pentru oamenii umani, oamenii de bine din lumea interlopă, jihadiști sau nu.

Mai întâi, să nu umblați cu capul meu peste tot, ca Perseu cu capul Meduzei, să sperii lumea cu privirea mea și să-i paralizez pe toți de groază.

Așezați-mi mai bine capul în dulapul cu bibelouri sau îl puteți monta pe o pânză, lipit de codițe (cum credeam eu când aveam trei ani că se face portretul), asta dacă nu e haram și tabloul nu o să fie la fel de frumos ca ”portretul lui Dorian Gray”.

Vă rog să nu uitați să mă spălați pe dinți în fiecare zi cu Colgate Total Whitening.

Să mă spălați pe cap în fiecare săptămână cu Head & Shoulders Ocean Energy și atunci să-mi ungeți părul cu balsamul Garnier Ultra Doux.

Să mă pieptănați în fiecare zi și să-mi împletiți părul în două cozi.

Să-mi ștergeți fața o dată pe săptămână cu crema abrazivă Nivea All-In-One Extra Deep Cleansing și să mă dați în fiecare zi cu crema Nivea Visage Q10 Plus Light.

Să-mi rujați buzele în fiecare zi cu rujul Revlon 535 Rum Raisin.

Și, la sfârșit, să mă parfumați cu Chanel no. 5.

Nu mă supăr dacă jucați fotbal cu capul meu, cu condiția să creați echipamente albastre ca ale Squadrei Azzurra, majoretă să fie Kim Kardashian, iar cupa să fie înmânată de unul dintre viitorii laureați ai Premiului Nobel pentru Pace precum Țarul Putin, Big Brother-ul-fantomă Obama, mărețul conducător al Siriei, al-Assad sau gloriosul calif Ibrahim al Statului Islamic.

Vă mai rog să nu spuneți celor de la asigurări că moartea mea e sinucidere, accident ori că am comis vreo infracțiune, ca să nu încadreze ”incidentul” la excluderi, iar moștenitorii să piardă banii de asigurare.

Să mai zic la final, precum concurentele la Miss Univers, ceva sublim și nobil, că-mi doresc pace, prosperitate și democrație în lume? Și ”fac totul” pentru asta? Asap. I’m doing my best. Mai bine nu mai spun nimic.

În rest, e bine. Sunt bine. Trăiesc bine, vorba lui Băsescu, și vă doresc și vouă tuturor ”să trăiți bine”!

Bine că mi-am făcut deja testamentul (unul enervant pentru talibani, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur). Și sunt hotărâtă să mă răzbun și mai crunt: să-i coafez pe martirii jihadiști care și-au pierdut zâmbetul telegenic (înainte de ultima filmare) precum toarșu’ Kim jong-un. Sper că asta îi va face să zâmbească din nou, fără să li se urce la cap sau să și-o ia în cap în plus (nu le ajunge?). Și apoi să-mi repet: yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de ce e de la buric în jos, Kim Kardashian, marele guru, vizionara și trend-setter-ul, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos, nu cu fața ca selfie-ul), știe. Mai bine o ascult pe ea și nu-mi fac griji pentru cap. Doar nu-mi pierd capul tocmai acum (să mă limitez la un atac de panică).

Trag aer adânc în piept, zic ”Doamne, ajută!” în gând și mă pregătesc să intru în grădina iadului, unde văd fluturând steagul negru al califatului. Acolo, trei grădinari-cărți de joc (de cupă), costumați în stilul luptătorilor jihadiști de la Statul Islamic (în negru, cu cagulă și emblema Statului Islamic pe cagulă), vopsesc un trandafir alb roșu, sfădindu-se:

– Fii atent, Cinci! Nu mă mai stropi cu vopsea! zice Doi.

– Nu-i vina mea, răspunde Cinci, morocănos. Şapte m-a lovit peste cot.

– Frumos din partea ta, Cinci! Dai mereu vina pe alţii! ripostează Șapte.

– Tu mai bine să taci! se răstește Cinci. Ieri l-am auzit pe regele de cupă, mărețul și gloriosul calif Ibrahim al Statului Islamic spunând c-ai merita să ţi se taie capul.

– Dar ce-a făcut? întreabă Doi.

– Asta nu te priveşte, Doi! îl repede Şapte.

– Ba îl priveşte! zice Cinci, rânjind. Şi-o să-i spun: i-a adus bucătarului coaie de berbec în loc de coaiele prizonierilor. Bine că nu erau de porc. Atât mai lipsea.

– Aşa nedreptate mai rar! strigă Șapte.

De ce vopsesc trandafirul cu roșu? Nu cumva îl vopsesc cu sângele privighetorii din povestea lui Oscar Wilde, ”Privighetoarea și trandafirul”? Privighetoarea ar fi trebuit să-și înfigă inima în spinul trandafirului cântând până când acesta se făcea din alb roșu, iar tânărul îndrăgostit îl putea dărui iubitei (ca aceasta să-l refuze și trandafirul hrănit cu sângele privighetorii să fie aruncat sub roțile unei trăsuri). Însă aici, în grădina iadului de la califat, trandafirul e probabil vopsit cu sângele privighetorii sau al altora ca ea. Iar privighetoarea a fost probabil obligată să cânte o odă mărețului și gloriosului calif, în timp ce-și jertfea sângele. Eu una refuz așa ceva, atât odele, cât și să vopsesc cu sânge:

Accident

Regina de Cupă sau talibanii de la ”Statul Islamic” mă vor decapita

pentru că am lăsat un trandafir alb.

Am refuzat să-l vopsesc cu sângele privighetorii.

Mă uit pe geam.

În sfârșit, e ceață.

Va ascunde toată mizeria, inclusiv pe mine.

Nimeni nu va vedea trandafirii de un alb luminos, imaculat

și privighetoarea care-mi palpită în palmă, speriată.

Plonjez în ceață, cu brațele întinse,

și aștept să mă absoarbă.

Încerc să avansez prin ea,

dar ceața mă taie precum o sârmă ghimpată

și mi se înfige în carne.

Mi-am pierdut ”smiling face”-ul.

Mi l-a furat luna

aceea umflată ca burta unei gravide,

bolnavă, de un galben hepatic.

La lumina ei,

într-o gară pustie,

doi fluturi mari,

de asemenea, de un galben hepatic,

dansează împreună,

în uruitul trenului,

deasupra șinelor,

beți de extaz.

La lumina lunii umflate ca burta unei gravide, de un galben bolnav, hepatic (ca cristalinul ochilor lui Promy), mă îndrept bezmetic spre șine, în uruitul trenului, beată de agonie și extaz sau zbor năucă dintr-o floare însângerată în alta, cu grădinarul cu plasa de fluturi după mine și aripile șiroind de sânge:

Vopsea de sânge

Grădinarul din ”Alice în Țara Minunilor”,

domnul șapte de pică,

m-a muștruluit că sunt un fluture fără nicio culoare clară,

așa că m-a așezat pe un trandafir negru

(colorat de el cu pensula)

și mi-a pictat aripile cu negru.

Dar, când am zburat

și am ajuns pe

trandafirul roșu,

vopsit astfel nu de grădinar,

ci cu sângele privighetorii

din povestea ”Privighetoarea și trandafirul”,

am devenit un fluture sângeriu.

Acum, zbor din floare în floare,

cu aripile șiroind de sânge

(sau o fi vopsea?),

colorând toate florile în roșu,

cu grădinarul cu plasa de fluturi

pe urmele mele.

Tu ești aici, în grădină

și te uiți în jur temător și nesigur,

fără să știi ce va urma...

în afară de urmele de sânge

(sau o fi vopsea?).

Întinde mâna!

Încă puțin și mă așez în palma ta:

ține-mă, nu-ți fie frică!

Fluturele nebun sfârșește invariabil sub roțile trenului sau în plasa de fluturi. Dar poate că e numai paranoia din partea mea. Paranoia e datorie civică (în sensul de informare și monitorizare), dar de la un punct încolo îngheți în proiect și te mănâncă și chiloții în care ai încercat să te ascunzi (ca Mițu, mâța noastră, în dulap, în lenjeria intimă când auzea Lady Gaga de care avea fobie). Lady Gaga e aici haram, logic, nu? Mai bine n-o mai pomenim. Și, dacă mă mănâncă chiloții, să mă scarpin atunci. Poate că nu e niciun sânge, ci doar vopsea. E doar vopsea, e doar vopsea...

Însă, când ajung împreună cu grădinarii Doi, Șapte și Cinci în capătul culoarului, observ în stare de șoc și oroare peretele grădinii cu capete înfipte în proțap și ulcele sub ele pentru colectarea sângelui. Grădinarii (Șapte, Doi și Cinci) se îndreaptă spre ele, iau ulcelele pline cu sânge și apoi vopsesc florile, făcându-le din albe roșii. Chiar în dreptul meu, e un cap înfipt în proțap - putred, colcăind de viermi, cu ochiul drept vânăt, arcada spartă și fața tumefiată. Sub el se află o ulcică pentru adunarea sângelui. Când îl văd, leșin.

Când îmi revin din leșin, remarc o abaya (rochie lungă, că doar n-o fi mini) neagră, văl integral (burka) și mănuși lângă mine. Le îmbrac cât pot de repede. Foarte bine, poate mai am o șansă să nu fiu executată pentru ținută, înseamnă că unuia dintre grădinari i s-a făcut milă de mine și mi-a adus aceste haine, înainte de sosirea califului. Ba nu, chiar Promy, pisicuța de Cheshire, mi le-a găsit, nu vreun grădinar. Mai târziu era prea târziu. Îl mângâi pe Promy pe cap și pe gât, în semn de mulțumire, chiar dacă sunt foarte tulburată și mă pregătesc parcă iar să-mi spun ultimele cuvinte:  

– Tare era când, abandonat în lanțuri, pe Elbrus, îți doreai să se pișe cineva (un zeu) în gura ta, numai să te bage în seamă și uita și asta și apoi uitai și tu, nu-ți mai dădeai seama de nimic și nu mai înțelegeai nimic. Alteori uitai chiar tu să bagi pe cineva în seamă, fie și să te piși în gura lui. Și s-a întâmplat și să mă rog eu să-mi promiți solemn (înainte de plecarea în Siria, acum un an și ceva, la ultimul drum... ratat la Alep) că vii și te piși în gura mea (foarte arsă și însetată) ca să mă hidratezi și să-mi pot rosti ultimele cuvinte, ”pizda mă-sii” pentru Big Brotheri și sistem în română, chineză (”cao ni ma”), kurdă (”kuze dia te”), arabă (”kess emak”) și în limba unicornilor (”mesti elad”) și ”barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Și ”vă iubesc”, ”sunteți hobbiți” și ”2+2=4”, pentru voi, restul.

– Ah, Ile, ți-aș fi promis și ți-aș promite și acum, ca să te ajut să-ți spui ultimele cuvinte, numai că am insuficiență renală și de-abia fac un strop cu tot cu rinichii transplantați. Bun și pișatul la ceva în acest caz!

Cu sau fără ultimele cuvinte, se pare că trebuie să-mi continui dansul în potop și căderile nu din gropi în gropi, ci din abis în abis, de proastă ce sunt:

Dans în ploaia de cioburi

Trec prin ploaia lină și mângâietoare ca valurile,

care îmi curăță și îmi linge rănile,

cu ochii închiși

și un echilibru perfect de somnambul.

Deodată, stropii se fac cioburi

și mă prăbușesc la pământ ciuruită.

Dar apoi mă ridic

și dansez valsul din Coppelia,

întâi cu mișcări încete și nesigure,

apoi tot mai precis și dezlănțuit,

în timp ce ploaia de cioburi se întețește,

iar în jurul meu se deschid cratere.

Se pare că am dreptul la ploaie de cioburi,

dreptul la cratere fără fund,

dreptul la dezastru –

Madame Dezastru, logic, nu?

La fel aveți și voi.

Râd amar

și dansez mai departe

în ploaia de cioburi,

la marginea craterului

căscat la picioarele mele.

Deși e vreme aparent bună, iar luna aia dementă, de un galben bolnav hepatic, strălucește deja hipnotic, gata de marele meci de fotbal cu capete, eu una percep numai potopul (de cioburi) și dansul în abis. Ca o confirmare, aud surlele și trâmbițele anunțând sosirea trupei regale a mărețului și gloriosului calif Ibrahim al Statului Islamic. Dați-mi măcar un Sedatif PC! Îl mai strâng o dată pe Promy în brațe și-i sărut boticul (parcă pentru ultima oară), cu chipul împietrit (o halcă de carne sângerândă), fără masca de smiling face cu zâmbetul despicat de bombele-butoi sau de săbiile jihadiștilor și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie (stilul lor de a închide gura protestatarilor), fața mea lăsată fără mască, căci am obosit să mă ascund:

Chipuri

Sculptez în gheață

chipul tău frumos, de o armonie clasică,

un chip de statuie grecească:

nasul fin,

buzele pline, senzuale, dar reci și vineții,

fruntea înaltă,

bărbia puternică,

părul bogat, strălucitor, cu breton filat, tuns asimetric,

jumate alb, jumate negru (vopsit negru din când în când),

creț la origine, însă uneori îndreptat cu placa

(să mai îndreptăm pe lumea asta măcar părul).

Surâsul melancolic, de parcă știi că vei plonja iar pe Elbrus în hăuri fără nume...

singur.

Ochii tăi negri, adânci, migdalați,

umbriți de gene lungi, arcuite,

care au scrutat adâncurile

fără teamă, fără regrete, fără speranță.

Privirea ta de o noblețe tragică, a eternului condamnat,

sfâșietoare ca lumina stelelor ce se sting.

Chipul meu fără chip,

o halcă sângerie și amorfă,

fără masca de smiling face

cu zâmbetul despicat de bombele-butoi

și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie

(stilul lor de a închide gura protestatarilor),

chipul meu lăsat fără mască,

căci am obosit să mă ascund.

În transă parcă,

fără să mă pot abține

(deși știu că nu ar trebui să ating statuia de gheață),

mă apropii de tine

și te sărut.

Atingerea gheții mă înfioară.

Tresar ca electrocutată.

Și iată, se întâmplă ceva:

sărutul meu ne face să ne dizolvăm

în marea apă a iubirii,

unde suntem una cu toate,

iar chipurile nu mai au importanță.

Ce bine ar fi să ne dizolvăm în marea apă a iubirii (și nu în oceanul de acid al urii) ori într-o altă mare... inclusiv o mare simfonie cum e Simfonia a cincea în do diez minor a lui Mahler:

Lecție

Partea a patra din simfonia a cincea în do diez minor de Mahler:

moarte la Veneția,

moartea lui Aylan,

băiețelul kurd înecat,

mângâiat de valuri,

nu de oameni,

apusul de soare

blând și tandru

ca o limbuță ce ne linge rănile.

Eu când o să învăț

să mor atât de frumos?  

Invitație la concert

Am auzit adesea

numai urlete și tăcere... tăcere a pumnului în gură.

Concerte au fost întrerupte

pentru ca unii să-și facă

fabrică de diplome

din pielea jupuită

a artiștilor teroriști, trădători și dușmanii poporului.

When the music's over

turn out the lights.

Când muzica s-a terminat,

totul s-a terminat.

Nu cânți ”Oda bucuriei”

pe cruce sau în lanțuri pe Elbrus.

Totuși, uneori lanțurile sună a gong

și te invită la concert.

Grăbește-te! Să nu întârzii!

Însă mă tem că nu voi mai apuca decât oceanul de acid sau cel de capete, iată, surlele și trâmbițele anunță deja sosirea regelui, a mărețului și gloriosului calif Ibrahim al Statului Islamic, iar capetele noastre vor fi înfipte în proțap. Îmi pare rău și pentru Promy, abia începuse să aibă și el o viață (după ce putrezise atâta timp pe Elbrus, apoi în Tartar) și era, oricum, atât de marcat de toate ororile (și eu, căci am împărtășit durerea lui și am rănile și cicatricele lui). Cu puțin înainte de apariția marelui alai regesc al califului Ibrahim, ducele rățoi Donald Trump, îmbrăcat într-un costum oranj ca la Guantanamo ori ca al prizonierilor executați de Statul Islamic, cu bretonul blond zbârlit, roșu la față și transpirat, vine lângă mine, țipând și agitându-se:

– Te-a invitat cineva aici? Aici nu se poate intra fără invitație din partea regelui și gunoaie ca tine n-au ce căuta aici. Să nu crezi că nu te-am recunoscut, Vampiruțo, fata lui Dracula, fie și cu vălul integral. Îți sticlesc colțișorii de vampir prin văl. Și am și detectorul de vampiri cu mine. Dacă nu te-a ținut departe Zidul meu de piper, o să-ți vină de hac o sabie jihadistă. În curând capul tău va fi jos și apoi înfipt într-un proțap. Dar poate înțelegi și ieși singură afară. Ieși afară imediat șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună ce ești, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruțo, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și mutant!

De îndată ce-mi zice toate astea, mă fac neagră ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment, mă micșorez și mă transform în toate lucrurile menționate. Când voi fi eu ducesă, îmi spun (fără prea multă convingere), în bucătăria mea nici n-o să existe piper. Supa e foarte gustoasă şi fără. Poate că piperul îi face pe oameni atât de iuţi la mânie, gândesc mai departe, încântată că am descoperit o regulă nouă, iar oţetul îi face acri, muşeţelul amari şi… bomboanele, dulciurile de tot felul îi fac pe oameni să fie blânzi şi buni. Atunci să consumăm numai dulciuri.

Dulci ca un balsam pentru sufletul meu, melodia ”Break on Through” (The Doors), împreună cu frecatul lui Promy de mine, torsul lui și limbuța lui pe picior, pe sub abaya (rochia lungă neagră) mă fac să revin la culoarea albă (mă rog, roșie, înfierbântată și nădușită), forma umanoidă și înălțimea mea obișnuită. Și nu mai răspund nimic ducelui ăstuia turbat de piper. Ridic doar semnul victoriei (cu mâna stângă).  Îl ridică și Promy cu gheruțele stângi (solidaritate de stângaci), rânjind ca o pisicuță de Cheshire autentică. Numai că cred că toate astea (muzica, atingerile mele și ale lui Promy, semnul victoriei) sunt haram și vom fi condamnați pentru ele (dar nu eram condamnați deja?).    

În sunetul surlelor și trâmbițelor, tocmai atunci se ivește alaiul și echipa de fotbal a marelui calif Ibrahim, luptătorii jihadiști de cupă îmbrăcați în negru, cu cagule (cu emblema Statului Islamic pe ele), săbii, puști, mitraliere și steagul califatului, întâi pe jos, apoi în mașini și camioane Toyota și tancuri. La sfârșit, apare și mărețul și gloriosul calif Ibrahim al Statului Islamic, regele de cupă al Statului Islamic, costumat simplu cu haina lui neagră lungă și turbanul negru, cu barba cenușie crescută sălbatic, într-o sărmană mașină Toyota, cu un amărât de ceas Rolex la mână (ca iepurașul american de la ONU de pe vasul fantomă-Titanic, mai exact ca rusul care i l-a ciordit). Toată lumea (grădinarii și cine mai e în grădină) se pleacă la pământ, mai puțin eu și cu Promy. Trece pe lângă noi, plutind în înălțimi celeste, fără să ne arunce vreo privire (ce bine, răsuflu ușurată... deocamdată).

Iepurașul rus de la ONU, mangă, cu ochii tulburi, nasul roșu și mers împleticit (mai rău ca mine, bolnavă de Huntington și cuprinsă iar de spaima morții de la sosirea în califat), vine și el în urma califului, mândru nevoie mare, zăngănind din badge-ul de aur de la gât (luat de la american, probabil, la fel ca ceasul) și expunându-și fără rușine ceasul Rolex (al americanului): se laudă tuturor din grădină că este arbitru la marele meci de fotbal cu capete din această seară.

Iepurașul american de la ONU apare imediat în urma sa, fără badge, fără ceasul Rolex: de data asta, nu mă ignoră, o ia către mine, se oprește în dreptul meu (nu știu, mă recunoaște și el după colții de vampir sticlind sub vălul integral sau are detectorul de vampiri la el) și-mi spune că eu i-am furat ceasul și i-am distrus casa, dar nu-l surprinde nimic de la o fiică de-a lui Dracula ca mine. Încep să mă înnegresc ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și să descresc, noroc că Promy mă ajută să-mi revin la culoarea și dimensiunile normale, lingându-mi ușor piciorul sub rochia cea lungă, abaya.

După alaiul marelui calif Ibrahim și iepurașii de la ONU, urmează echipa mondială, adversara pe teren a jihadiștilor, costumată în echipament oranj ca cei de la Guantanamo și ca prizonierii executați de Statul Islamic. Le cam tremură genunchii și zâmbesc cu zâmbetul acela despicat de bombele-butoi sau de săbiile jihadiștilor și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie (stilul lor de a închide gura protestatarilor). Iar după echipa mondială, vine publicul, selectat pe sprânceană (a plătit bilete scumpe la meci) și începe să își ocupe locurile pe stadion, în tribune.  

Când mă uit încă o dată în grădină, observ că grădinarii Doi și Șapte au fost deja executați, la sosirea alaiului: capetele lor sunt înfipte în proțap cu o ulcea de colectare sub ele, corpurile zac alături, iar Cinci vopsește trandafirii albi cu sângele lor. Când văd asta, leșin. Apoi, când îmi revin un pic, vomit. Dați-mi măcar un Sedatif PC! Și Promy e îngrozit și scârbit. Mă bucur că nu ne-au lăsat la meciul de fotbal cu capete, nu aș fi suportat așa ceva. Chiar vroiam să fim excluși ca să fim scutiți de spectacolul ăsta oribil. Vrem doar să întrebăm cum să ieșim odată de aici sau să găsim noi înșine o cale de a scăpa și de a ne continua drumul spre Titan. Până una alta, mă bag mai strâns în Titanul Prometeu, pisicuța de Cheshire care merge lipită de mine (altă faptă condamnabilă, foarte probabil, aici nu sunt permise atingeri de acest tip).

Partida parcă durează miliarde de ani, nu 90 de minute. Avem senzația că nu se mai termină... Doar cu noi o să se termine curând. După meci reapare alaiul mărețului și gloriosului conducător, fluturând din stegulețele negre, bătând din tobe, tropăind și țipând fericiți (au câștigat partida cu 21 la 0). Felicitări! Le urez succesuri și mai departe. Când califul ajunge în dreptul nostru, noi rămânem în picioare, sperând că nu ne va observa, la fel ca data trecută. Dar, de această dată, califul nu ne mai ignoră:

– Cine sunt animalele astea obraznice care nu se închină în fața mea? Tăiați-le capul! Tăiați-le capul!

 Soldații ne înconjoară. Eu paralizez de groază, incapabilă să mai rostesc vreun cuvânt și încep să mă înnegresc ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și să descresc. Dar Promy, fără să se plece la pământ, zâmbind sfidător (cu surâsul specific pisicii de Cheshire), răspunde tare, pe un ton ferm, privindu-l pe calif în ochi:

– Suntem șerpi cu clopoței (și cu ochelari), nebuni, maimuțe posedate, pupeze, femei născute la sindrom premenstrual, catastrofe, dezastre, câini turbați, vaci proaste, șobolani împuțiți, băsiști, intelectuali de-ai lui Băsescu, sclavi obraznici, băgăcioși, vampiri, fii ai lui Dracula (eu unul Tata lui Dracula), golani, ciumpalaci, bulangii / homosexuali (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroriști, trădători, jegoși de la nouă, indieni, fantome, curve finanțate din diaspora, animale naziste și mutanți! Așa ne ziceți voi. Însă noi credem că suntem hobbiti.

Cuvintele lui Promy îmi dau curaj, mă fac să mă albesc la loc și să mă înalț, revenind la dimensiunile obișnuite.

– Ce prostii vorbește pisica asta nesimțită? urlă califul. Nici nu are voie să se uite la mine. Cum îndrăznește să mă privească așa și să râdă? Ar trebui să țină capul în pământ, la fel ca stăpâna ei. Și să se plece la pământ. Tăiați-i capul! Tăiați-le capul la amândouă mâțele astea proaste! Înțelegeți oare cine sunt? Sunt unicul și inegalabilul, autenticul și originalul, mărețul și gloriosul, eroicul și celebrul luptător sfânt, vocea lui Dumnezeu pe pământ, regele de cupă, califul Ibrahim Abu Bakr al-Baghdadi al Statului Islamic. Am decapitat mai mult decât armata din Burma. Victimele genocidului din Burma, membrii comunității Rohingyia, sunt nimica toată față de ale mele. Am lăsat milioane fără cap. Milioane! Am și călăi copii, unul dintre ei o să vă execute pe voi. Datorită învățăturilor mele, copii de 7 ani decapitează frați de 5 sau se aruncă în aer, devenind martiri. Copiii din Statul Islamic se află în primele rânduri la execuții (decapitări/crucificări), ba chiar participă efectiv la ele, exersează decapitări/crucificări pe păpuși ca să fie buni soldați, joacă fotbal cu capete decapitate, își donează sângele pentru talibanii răniți și sunt învățați să identifice și să demaște trădătorii, ”dușmanii poporului”. Iar voi îndrăzniți să mă sfidați.  

Să-mi scot colții de vampir? Îi mai am? Mai are sens să verific asta acum? Să-i țin o predică de Nana? Barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză:

– Orice pisică se poate uita la un rege, confirm încet, cu voce înăbușită. Am citit asta undeva, într-o carte, dar nu-mi aduc bine aminte în care. Jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși, dacă vreți. Să mă împuște Bombo dacă nu! Stai, nu trage, Adriane!

– E clar, tăiați-i capul! Tăiați-le capul la amândouă! Tăiați-le capul! Tăiați-le capul!

Destul de clar, logic, nu? Mă tem că din mine și din pisicuța de Cheshire nu va rămâne decât rânjetul. Bun și rânjetul la ceva!