O gură de aer

Ianuarie 2018       

      Întotdeauna m-a revoltat Zidul sistemului (”The Wall” ca-n Pink Floyd). În ce mă privește, l-am râcâit constant, cu încăpățânare pentru a vedea măcar o crăpătură în el. O breșă în Zidul sistemului au încercat să dea și protestele din Iran din ianuarie 2018. Acestea au reprezentat o reacție anti-corupție (anti-sistem) și pentru îmbunătățirea condițiilor de trai (”revoluția ouălor”). Protestele au început pe 28 decembrie în oraşul Mashhad (nord-est) în urma închiderii unor instituții de credit. În plus prețul unor alimente de bază ca ouăle și carnea de pasăre au crescut, atingând o creştere de 50% pe an, potrivit cifrelor băncii centrale iraniene. Mai bine de 40 la sută din locuitori trăiesc sub limita relativă a sărăciei. Protestele au demarat din rațiuni economice, dar au continuat politic, anti-guvern și anti-sistem, participanții fiind în majoritate oameni săraci din mediul urban. Manifestațiile au fost provocate de forţele conservatoare, dar au fost deturnate de reformişti, care se opun regimului ayatollahului Ali Khomeini.

      Numeroase imagini video postate pe reţelele de socializare înfăţişează protestatari scandând pe străzile capitalei iraniene „Moarte Dictatorului!”, în vreme ce unii rup imensele panouri stradale cu chipul liderului suprem, ayatollahul Ali Khomeini (liderul revoluției din 1979). Protestatarii au scandat, între altele: „Oamenii cerşesc iar clericii se poartă de parcă ar fi zei“. Exact ca zeii din Olimp și din România, știm și noi (moguli, baroni și beizadele cu vile de fițe cu piscine, Maserati și sandale Hermes).       

      Puterea a acuzat agenturili străini ale Statelor Unite de declanșarea protestelor și a organizat contramanifestații în favoarea ayatollahului Ali Khamenei, liderul actual, cu zeci de mii de participanți. Totodată, au fost arestări (peste 3.700 de protestatari) și protestatari uciși (la proteste și în detenție – torturați până la moarte). Să piară câinii ăștia de teroriști, trădători, bandiții și dușmanii poporului și ai Islamului, logic, nu? Din fericire, la noi în România măcar se poate protesta (relativ) liber în ziua de azi, fără să fii arestat pentru mult timp sau ucis. Am transmis și eu atunci un mesaj de solidaritate cu cei uciși și arestați și unul anti-corupție.

      În același timp, mi-am amintit că romanul ”Cui protest?” a plecat de la taxa de execuție de la protestele din Iran din 2009, circa 3.000 de euro pentru un glonț. Scump, domne, scump, dincolo era mai ieftin! Noi nu ne permitem așa ceva. Iar în 2013, după vizita în Iran, am venit atât de marcată încât timp de o lună nu am deschis internetul (nu era acces la internet, nu funcționa nici rețeaua locală, oricum, Facebook, Twitter, youtube, Google erau, din start interzise și... orice imagine porno... adică o fată cu părul descoperit, de pildă), nu am băut (băuturile alcoolice sunt interzise și ele, era doar o bere tutti-frutti fără alcool care te făcea să vomiți), nu am dat jos chadorul (vălul integral iranian) și nu am vrut să ating pe nimeni, nici pisica (căci în Iran ca femeie trebuie să te acoperi complet și nu ai voie să atingi în public decât persoanele de același sex (nici rudele de sex opus)).

      Obligatoriu în public este vălul pe cap (hijab), dar multe femei mai conservatoare, mai în vârstă sau mai religioase poartă vălul integral, chadorul. Pe stradă, când am probat chadorul, mă împiedicam și cădeam tot timpul și le vedeam pe toate femeile curve, iar pe bărbați porci de violatori. Apoi, am trecut la ținută neregulamentară (păr afară din hijab și jacheta descheiată) căci femeile trebuie să acopere tot părul și corpul și să poarte mantou / jachetă peste pantaloni, ca să nu se vadă cumva vreo bucă prin pantaloni. Pentru asta aveam să-mi iau 85.000 de bice la curul gol (câte 85 pentru fiecare încălcare a legii). Astea cât or fi costat?

      M-a marcat și închisoarea șahului, ajunsă acum o ruină. Prietenii cu care eram spuneau că auzeau țipete de acolo când erau mici și se jucau pe stradă, lângă ea. Cum o fi să te joci lângă o închisoare în care se aud țipete (că doar nu o să se audă ”Oda bucuriei”, nici altă muzică)? Parcă le auzeam și atunci, ascuțite și pătrunzătoare ca cele ale unui copil neajutorat (și le tot aud). În prezent se aude muzica urletelor de la închisorile ayatollahilor. Însă, dacă închisoarea șahului a ajuns o ruină, și cea a ayatollahilor va fi la fel. Până la urmă, toate Zidurile se prăbușesc.

      De asemenea, mi-am adus aminte de statuia pe care am văzut-o la muzeul de artă din Teheran când am fost în vizită, acum 5 ani, una atipică în contextul festivist, cenzurat și ideologizat de acolo (îngerași cu hijab/chador, picturi revoluționare anti-americane etc.): niște oameni de bronz cu un sac de gunoi pe cap. Corespundea situației asfixiante din Iran. Puneți-vă un sac de gunoi pe cap și strângeți tare (nu, nu faceți asta, cred că știți deja ca mine cum e, am experimentat cu toții diverse feluri de sufocare). Să sperăm însă că oamenii mai puternici, de bronz, vor sfâșia până la urmă plasticul (mai subțire) al gunoiului-regim care-i sufocă și vor respira.    

Februarie – aprilie 2018

      După o lună ianuarie în care n-am dormit, am zăcut pe jos și am plâns, zdrobită de durere, frică și neputință în fața represiunii protestelor (similare celei din Siria, deși în Siria situația e mai gravă, sute de mii au fost arestați arbitrar și zeci de mii torturați până la moarte), cu toate că, altminteri apreciam curajul și spiritul de sacrificiu al protestatarilor (la fel ca-n Siria), până la urmă m-am hotărât să mă ridic și să dau o gaură în Zid (în sacul de gunoi de plastic ce asfixiază lumea). M-am decis așadar să merg să protestez direct în Iran, în ciuda bolii Huntington și a potențialului voucher de execuție mult prea scump pentru noi. Trebuia să fac acest gest de solidaritate la fața locului. Până atunci reacționasem prin mesaje de susținere a protestelor din 2009 și 2018, ținuta neregulamentară din Iran (pentru care trebuia să-mi iau 85.000 de bice) și prin ce scrisesem (îmi era frică atunci când am fost în Iran în 2013 mai mult că o să-mi confiște și o să-mi șteargă materialele anti-regim decât de bice).

      Cum eram cu moralul scăzut și după o lună de zăcut pe jos și plâns, filmul ”Darkest hour” al lui Joe Wright (cu Gary Oldman în rol principal), vizionat în februarie, a venit la fix pentru a mă motiva. În cele mai tensionate 4 săptămâni din 1940 (când Germania fascistă aservise aproape toată Europa, iar Franța era pe punctul să cedeze), Churchill a scos lumea de sub chadorul / sacul de gunoi de plastic nazist (mai negru ca vălul integral iranian ori sacul de gunoi) și a adus lumina focului sacru în întunericul epocii printr-o decizie care a schimbat cursul istoriei. Filmul este realizat și el pe un fond întunecat (la parlament, în sălile de consiliu), abia se disting persoanele, iar fundalul e negru, dar se luminează puțin, la sfârșit, odată cu decizia lui Churchill.

      Incredibil, Churchill a refuzat negocierile de pace cu naziștii germani și a continuat lupta, deși cu șanse minime (o cauză pierdută pentru mulți). Chiar la investirea lui ca premier promisese ”sânge, lacrimi și sudoare”.  Nu contează succesele ori eșecurile, ci lupta și rezistența, spunea el. Iar Steinhardt amintea în ”Jurnalul fericirii”, pe lângă cele două strategii de rezistență la totalitarism (prima, a lui Soljenițân – să te consideri mort, astfel încât să nu mai aibă ce să-ți facă și a doua, a lui Zinoviev – a totalei inadaptări la sistem și a respingerii lui ca vagabond care spune ce gândește, în ciuda riscurilor... dar nu mai ai ce pierde și ești liber) și pe cea de-a treiea, a luptei, a lui Churchill și a lui Bukovski (a luptei cu pasiune și dorință de a lupta cu atât mai mare cu cât e mai rău și șansele sunt reduse): ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din Imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (Churchill, în martie 1939, o scrisoare către Martha Bibescu).

      Și, apropo de Steinhardt, tatăl lui, deși era bătrân și bolnav și nu vroia să rămână singur acasă, l-a încurajat pe acesta să nu fie martor al acuzării (într-un fals proces comunist împotriva prietenilor săi Noica, Paleologu și Dinu Pillat, deveniți bandiți și dușmanii poporului), să meargă la închisoare și el, alături de prietenii săi și ”să nu fie jidan fricos, să nu se cace în pantaloni”.

      Așadar, inspirată de curajul și lupta lui Churchill, de ale lui Steinhardt și ale tatălui său, am început să mă ocup de formalitățile de viză. Pentru Iran trebuie cazier judiciar, asigurare medicală de călătorie, adeverință medicală că poți călători, pașaport, formulare, poze, taxe, bilete avion și hotel și, cel mai complicat, invitație. Puteam să am restricții și din cauza campaniilor la care am participat (referitoare la victimele represiunii din Siria (Iranul fiind aliatul regimului sirian, deci, cumva, co-autor al crimelor împotriva umanității comise de acesta) și Iran), să vedem dacă s-au uitat bine pe Facebook, blog, Twitter și youtube și, mai ales, dacă au citit cărțile, rușinică dacă nu au făcut-o! În China erau și acolo numeroase documente lungi și stufoase, cu multe date personale, supraveghere (de exemplu, să scrii programul pe zile) și birocrație.

      Legat de invitație (la sugestia cuiva de pe net, că nu știam cum să procedez altminteri, mulțumesc), am intrat pe site-ul unei agenții de turism iraniene (key2persia.com): trebuie să completezi un formular, să trimiți o copie scanată a paginii cu fotografia ta de pe pașaport și o altă fotografie pe background alb. După ce primești confirmarea agenției că ai dat documentele potrivite, trebuie să depui 35$ în contul agenției. Apoi vine invitația vizată de Ministerul de Externe iranian, expediată către consulat / ambasadă. Durează circa două săptămâni numai aprobarea pentru invitație, apoi se trimite la consulat / ambasadă (invitația nu ține decât o lună, mi s-a comunicat, iar între timp trebuie să îndeplinești toate formalitățile de viză, inclusiv asigurarea medicală de călătorie care nu se dă de regulă decât cu circa o lună înainte de plecare, dar mai poți obține o derogare sau aplica la o firmă ce face asigurări în avans).

      Cum s-au făcut trei săptămâni și tipa de la agenție nu a răspuns, i-am scris: ”any news?”. Tocmai mi-am adus aminte că odată, când lucram în cercetare de piață zi și noapte, cu deadline-uri de azi până ieri, un coleg din străinătate îmi tot scria, din minut în minut, despre un proiect: ”any news?”, iar eu răspundeam invariabil: ”ASAP. I’m doing my best”. La un moment dat, la patru fără douăzeci (dimineața!), colegul nu a mai scris nimic, ci a trimis o poză sugestivă: una cu un pistol! Să-i trimit eu una de acest gen tipei de la agenție? Ei sau ayatollahilor mai bine? Am întrebat-o pe tipă, iar ea mi-a răspuns că a expediat deja la ambasadă invitația (cu 12 zile în urmă, dar fără să mă informeze pe ea pe mail!). Nu știu de ce să mă supăr mai mult: că nu mi s-au citit cum trebuie cărțile și postările de pe blog, Facebook, twitter și youtube de mi-au dat invitația ori că expiră curând invitația. A fost emisă pe 19 februarie, ținea până pe 19 martie, trebuia să mă interesez rapid la ambasadă și să rezolv cu viza.

      La ambasadă aflu că invitația durează, de fapt, trei luni și mi se dă o adresă de mail la care să mă intereseze de invitație. În câteva zile, sosește invitația, iar eu plătesc taxa de viză, 230 de lei la CEC. Depun și restul documentelor la ambasadă, împreună cu ultimul formular foarte complicat și cu multe detalii de la ambasadă, apoi merg și iau, în sfârșit, după o săptămână, viza.

     

      Viză pentru a avea onoarea de a fi catalogată ca spioană? Nici nu am bani pentru voucherul de execuție. Dar poate m-or ajuta ONU, Obama și fostul meu șef fantomă (pe care încă îi mai chem în ajutor, din reflex, deși nu au răspuns niciodată)... să plătesc măcar voucherul de execuție, acum la ofertă specială și să-mi aducă un sedatif PC (chit că n-are niciun efect).  Hm, poate l-oi achita din indemnizația mea de persoană cu handicap în valoare de 50 de lei (alt voucher de execuție, ba nu, pardon, unul din care trăiești bine – să trăiți bine și voi ăștia de la ONU sau  politicienii așa!).

      Prietenii la care am fost acum cinci ani, ajunși în prezent în Statele Unite, m-au avertizat și ei să nu cumva să protestez: ei au o experiență tragică a Iranului  - revoluția islamică a ayatollahilor anti-șah, război cu Irakul, proteste anti-ayatollahi, totul rău, jde mii de morți și arestați (inclusiv cetățeni străini torturați și executați, chiar dacă au plătit răscumpărare de jde mii de euro), sacrificii degeaba, nimic schimbat vreodată, nicio șansă în lupta cu sistemul, oricare ar fi el, plus, bomboana de pe colivă sau îndulcitorul pentru berea aia scârboasă, tutti-frutti fără alcool, pe lângă arestarea mea, chiar arestarea rudelor și a prietenilor (ca-n Siria, Coreea de Nord, China sau în România comunistă) – în cazul meu, poate și pentru campania cu Siria (Iranul fiind aliatul regimului, iar eu condamnând crimele împotriva umanității ale regimului sirian), nu doar pentru protestele referitoare la Iran.

      Mi-au mai spus de cetățenii străini ori cu dublă cetățenie arestați, torturați sau morți în închisoare. Unul dintre ei este Seyed Emami, sociolog, cetățean iranian-canadian, activist de mediu, ucis în prima săptămână de închisoare. Doctorul Ahmadreza Djalali, cetățean iranian-suedez, a fost condamnat la moarte pentru spionaj. Jurnalista iraniană-britanică Zaghari-Ratcliffe a fost condamnată la 5 ani închisoare pentru spionaj. Sunt și cetățeni străini condamnați, nu doar cu dublă-cetățenie. Și tot așa.         

      Eu le-am răspuns că orice gest, cât de mic, contează și merită sacrificii. Dar starea lor de frică și neputință (pe care o știu și eu în România și în alte părți, inclusiv la mine, în ciuda luptei interioare și exterioare) m-a deprimat iar pentru o săptămână-două. Și m-a speriat. Am dormit prost și am dat iar din picioare ca pe vremuri (ca-n ianuarie). Într-o noapte am avut chiar un coșmar că mă aflam la închisoarea iraniană, iar un gardian îmi punea pistolul în fund, apoi în vagin și trăgea. Simțeam țeava rece a pistolului, apoi explozia fierbinte și durerea năucitoare. M-am trezit tremurând, cuprinsă de frisoane și de o transpirație rece. Urmează un vis frumos: am evadat de la închisoarea iraniană și m-a ascuns un tip cunoscut în excursie cu care l-am înșelat apoi pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu). Numai că lui Promy nu i s-a părut deloc frumos.     

      Dar să vedem ce-i cu arestările astea ale tuturor. Dacă sunt arestați prietenii și rudele pentru campaniile referitoare la Siria și Iran, cine e de vină? Eu sau sistemul? Ea mi-am dat seama cine e de vină în clasa a cincea când a trebuit să spun la Cântarea României poezii omagiale (luate dintr-o cutie plină cu bilețele-poezii alb-gălbui, de mărimea unor post-it-uri), iar ea nu vroiam să recit una cu Toarșu. Am fost teribil de șocată și înspăimântată când tipa care adusese poeziile mi-a zis pe un ton acru, tipic comunist, ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel”, apoi m-a presat să aleg una, dar toate păreau, într-adevăr, la fel... de urâte și dezgustătoare și, în plus, dedicate lui Toarșu, mărețul și gloriosul conducător, lumina țării și tatăl pionierilor (și căutam deja de aproape o oră). M-am gândit că, dacă nu accept, mă vor aresta și nu numai pe mine, ci și vecinii, și cățelul, și bunica și doar eu eram de vină. Apoi am înțeles că nu eu eram de vină, ci cine arestează copii, bunici și căței pentru o poezie și că eu nu eram dispusă să spun nicio poezie cu Toarșu.

      Dacă o făceam, eram și eu la fel... la fel ca Toarșii ăștia. Dacă refuzam să recit, atunci eu eram altfel și principiul ”toate sunt la fel” cădea având în vedere că cineva era altfel. Și dacă îi arestau pe toți, erau de vină tot toarșii ăștia, nu eu. În momentul în care m-am hotărât să nu spun nicio poezie cu Toarșu, orice ar fi, s-a întâmplat un miracol: am găsit una cu pionierii. Atunci, am mai avut o revelație: cineva acolo sus mă ajutase. Tatăl nostru, niciun alt Tovarăș.

      Și totuși, chiar și așa, m-am îngrijorat pentru prietenii și rudele lor din Iran și pentru mine însămi și m-am simțit îngrozitor de vinovată (pe punctul de a se sări în aer sau pe geam)... vinovată și dacă protestez, vinovată și dacă nu protestez (că nu mă lasă și mă chinuie conștiința). Însă, până la urmă, am înțeles că trebuie să mă lupt cu atât mai mult, pentru toți cei ce suferă acum și pentru cei ce au suferit și au murit în închisoare. Încercând să mă încurajez, mi-am pregătit (iar, a jde mia oară) ultimele cuvinte... ultimele cuvinte în limba dacă (barzăcopilviezure – se spune când nu e altceva de spus, la fel ca supercalifragilisticexpialidocious ori pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză), pizda mă-sii pentru Big Brotheri și sisteme (”kess emak” în arabă, ”kuze dia te” în kurdă, ”cao ni ma” în chineză, ”kuss madar” în farsi) și pentru restul ”vă iubesc” și ”mai bine condamnat pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură sau indiferență”, chit că eram convinsă că o să-mi fie prea rău ca să le pot articula ori o să le uit.

      Apoi mi-am pregătit pancarta cu care voi face poză,”Freedom” (libertate pentru femei să poarte capul descoperit, libertate a cuvântului, libertate de proteste, libertate a internetului etc.). Din solidaritate cu femeile iraniene, mi-am propus să stau puțin cu capul descoperit, fără văl și să fac o poză. Dacă voi fi arestată, să spun că mi-am uitat vălul (am boala Huntington și uit tot) și că o aștept pe o turistă americană cu numele ”Freedom”?

      Trebuie să-mi fac curaj. Au fost și recent proteste pentru eliminarea obligativității vălului (astfel ca femeile să aibă singure libertatea de decizie și să-și poată exprima identitatea) ca cel ale Videi Movahed (arestate ulterior) care a îndrăznit să-și scoată vălul și să-l pună agățat pe un băț. Poliția din Iran amenință asemenea curve cu închisoarea pe 10 ani pentru încurajarea desfrânării și a prostituției (culmea, când îți pui chadorul, vălul integral, toate muierile par curve și bărbații porci de violatori, deci, contează cât de lung am vălul pe lângă cât și cum gândesc). Shaparak Shajarizadeh a protestat și ea cu capul descoperit și a fost arestată și bătută în arest. Maryam Shariatmadari și-a scos și ea vălul și acum se află la închisoare cu un picior rupt, fără a primi antibioticele necesare anti-infecții (oare mie mi-or da medicamentele pentru boala Huntington, hipotiroidie, colesterol, lipsă de calciu, problemele cu stomacul și ficatul, dacă mă arestează? Fără tetrabenazina pentru boala Huntington sunt legumă complet). Alinejad a făcut și ea campanie în acest sens și a îndemnat femeile să-și dea jos vălul și să facă poze, apoi să le posteze pe Facebook.   

      Protestul l-am proiectat de ziua mea, pe 17 mai, așa cum am început greva foamei în 2015 pentru a primi cadou de ziua mea oprirea crimelor împotriva umanității, pace, libertate și democrație în Siria, fie și de la Santa Klaus. Acum îmi doresc în continuare toate acestea pentru Siria, respectiv libertate în Iran. Și, în acest sens, am sperat ca, atunci când îmi voi da jos vălul, să mă simt ca în clipa în care mi l-am smuls în livada de piersici în 2013, la vizita anterioară în Iran, într-un moment (rar) de singurătate: liberă și ninsă de flori de piersici, roz ca la Paris, ca la vie en rose, devenită și eu o petală plutind lent, hipnotic, dusă de o adiere dulce-parfumată.

Mai 2018

      Pe 16 mai, plec așadar, luându-mi la revedere de la Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu (sau poate adio?), îngrijorată nu doar de drum și de voucherul de execuție acum la ofertă  specială, ci și că nu voi auzi alarma și nu voi nimeri nici până la budă. Însă pe drumul spre aeroport ca prin miracol văd ceva din taxi ce pentru o clipă îi dă aripi (înainte să urc în avion): strada Prometeu. Ajunsă în Iran, la Teheran observ iar ce puțini turiști străini sunt (ca dovadă ce deschisă e țara). Mă întâmpină portretele mărețului și gloriosului conducător al revoluției islamice din anii ‘80, ayatollahul Khomeini (al cărui nume îl poartă aeroportul), cel care a pus bazele actualului stat islamic. Privirea lui e atât de prietenoasă încât îmi dă fiori și mă paralizează de parcă m-aș uita la o gorgonă. Și la hotel, la recepție, sunt instalate portretele liderilor-ayatollahi (Khomeini și Khamenei, actualul conducător). Aceeași privire amabilă și prietenoasă, numai bună de atras turiștii.

      Încurajată așadar de aceste priviri calde și primitoare, intru în camera mea de hotel și (re)descopăr că nu merg Facebook, Twitter, youtube, blogul meu, presa românească (din cauza vreunei imagini porno cu vreo fată în tricou), presa occidentală (BBC, CNN). În mod bizar, pot accesa site-urile OSDO (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului) și Syrian Network for Human Rights (pe astea au uitat să le închidă). Canale TV (generaliste, de sport, știri, filme etc.) sunt disponibile, dar ideologizate și cenzurate, respectând cu strictețe regulile de vestimentație și comportament (acum cinci ani, în 2013, cine avea satelit se uita pe un canal TV generalist Manoto unde se difuza ”Suleyman Magnificul” pe care-l urmăreau în transă, toată familia). Din fericire funcționează Gmail, așa că pot trimite mesaje pe Gmail... ca să nu fac infarct Promy sau maică-mea.

       Pe 17 mai, de ziua mea, dimineața pe la prânz (când mă trezesc), iau pancarta și telefonul și ies pe stradă. Mă opresc undeva în apropierea hotelului (să nu mă rătăcesc), scot pancarta, apoi vălul și fac poză. Cu o stare de petală roz, plutind dusă de o adiere de la Parisul de vis? Nu, cuprinsă de o groază paralizantă ca privirile ayatollahilor, căci văd voucherul de execuție, imposibil de plătit chiar dacă e la ofertă specială cu toată indemnizația mea de persoană cu handicap (50 de lei). Cu atât mai dificil că e multă lume pe stradă. Și ce cadou frumos de ziua mea: un voucher de execuție! Îmi spun însă: ”suntem mult prea slabi ca să ne permitem să fim învinși” (Romain Gary, ”Clar de femeie”). Și Dumnezeu mă ajută să reușesc fără să fie arestată și mă întorc la hotel fără probleme. Je suis iranienne, zic eu.

       La întoarcere, în avion, văd că femeile (majoritatea iraniene) își scot vălul imediat cum intră, așa de mult le place să stea cu el pe cap. Zâmbesc atunci, ușor amar, gândindu-mă la cele obligate să-l poarte în Iran, parcă neîndurându-mă să-mi dau jos propriul văl. Îl las cu greu, cu ochii umezi, obrajii aprinși și mâinile tremurătoare. Deși nu complet împăcată, sper totuși că am adus o breșă, fie cât de mică, în Zidul sistemului și pentru cei sufocați de chador și de sacul de gunoi o gură de aer.