CUI PROTEST? / PROteste de respirație. VI – Big Brother, sunt nebună: îmi voi smulge sacul de gunoi de pe cap și voi respira!

După masa de prânz, Laura și Adi ieșiră afară să fumeze. Erau contra cronometru, nu-și puteau permite să stea mai mult de 7 minute, dar masa de prânz fără țigară ca desert nu ar mai fi avut niciun gust. Adi îi ceru foc Laurei, își aprinse țigara, oftă și lăsă ochii în jos. Laura se uită la el mai atent: o figură descompusă, exact ca a ei.

–    Știi, Laura, Carina a plecat ieri. La muncă, în Italia. E acolo și vărul ei mai mare. Am condus-o la aeroport ieri seară, suspină Adi.

–    Adi, îmi pare rău. Cred că ți-e deja dor de ea. Ei, lasă, poate te cheamă și pe tine acolo, încercă Laura să-l încurajeze.

–    Nu știu, Laura. Situația e foarte complicată. Am aici o mamă bolnavă, netransportabilă și sunt singurul copil. Nu am cu cine s-o las.

–    Ei, poate se întoarce Carina. Ori poate... începu Laura, dar se opri brusc pentru că-i venise să zică: ”Poate moare mă-ta și te eliberezi”.

Ce cinică devenise!

–    Poate te duci și tu mai târziu, când s-o putea..., continuă Laura cu jumătate de gură. Oricum, poți să o vizitezi.

–    Laura, mi-e așa de greu să fac planuri. De fiecare dată când încerc să le fac, se dau peste cap. Ce-mi pasă mie de un viitor și așa improbabil? Nu-mi pasă decât de ce-i acum. Iar acum am inima frântă. Am stat până târziu în noapte și am reușit să downloadez Frank Sinatra, ”Forget Domani”. Apoi am făcut un spot cu pozele noastre de sărbători, de la mare, munte, city-break-uri, cu muzica lui Sinatra ca fundal și l-am uploadat pe youtube. Ți-am trimis și ție linkul pe adresa personală. Cred că suntem singura firmă care mai are acces la net cvasi-nelimitat, să profităm cât mai avem timp.

–    ”Forget domani, for tomorrow never comes”... Asta cam așa e. Ai avut curaj să downloadezi ilegal și să încarci pe youtube un spot cu muzică piratată.

–    Nu am avut niciun curaj. Pur și simplu mi-era dor de Carina. Am simțit că asta se potrivea în acel moment.

–    Dragostea asta e așa mare belea... Ei, să sperăm că nu se întâmplă nimic, doar nu s-o aplica așa strict legea.

Stinseră țigările sub talpă, la intrarea în firmă. Laurei nu-i plăcea să procedeze așa, dar nu aveau scrumieră. Lui Adi nici nu-i păsa. Urcară până la primul etaj în fugă, căci era târziu. Laura se așeză la birou și, pentru prima oară, nu-și deschise fișierele de date, ci netul. Nu prea pierdea timp pe net, trebuia să se concentreze cât putea de tare ca să poată pleca la timp acasă, să nu stea peste program. Acum își deschise mailul personal, găsi linkul de la Adi, dădu click pe el și-și puse căștile. Muzica o învălui precum fumul dulce-aromat și răcoritor al țigărilor ei mentolate. De când nu mai ascultase muzică bună timp de trei minute la rând! Acasă mereu o întrerupea cineva, iar Radu îi suspecta toate fișierele că sunt CGS. Privite pe muzica lui Sinatra, pozele lui Adi păreau învăluite într-o aură a nostalgiei și a trecutului, de parcă ar fi căpătat o tentă luminoasă de sepia, deși nu fuseseră editate. Marea, muntele, city-break-urile... Dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventate. Evadare într-un paradis (fie și turistic) pentru câteva zile în care Zombie ca ea își aduceau aminte că au fost cândva fericiți și că au avut cândva un suflet. Poate că ar fi trebuit să plece în căutarea sufletului rătăcit așa cum se duceau odinioară cavalerii după Sf. Graal... Sau poate că era prea târziu. Acum se simțea străină în paradis, nu mai recunoștea nimic, înregistra mecanic fiecare acțiune, din exterior, dar știa vag că înainte nu era așa. Înainte era altfel. Fusese și ea o mică parte din paradis, dar acum era doar o piesă murdară și strâmbă care nu-și mai găsea locul în puzzle.

N-apucă să închidă spotul de pe youtube, că ușa fu izbită de perete și mascații năvăliră în birou. Mascați la ei în firmă! Într-o firmă de contabilitate. Nu mai văzuse așa ceva. Adi se făcu alb ca varul, se lipi de scaun și împietri de parcă l-ar fi privit o gorgonă. Mascații se repeziră la el, îl loviră cu bulanele și-l târâră afară din birou. Adi nu scoase niciun sunet. Laura asistă la toată scena în stare de șoc, paralizată, fiind incapabilă chiar să-și închidă fereastra de youtube pe care văzuse spotul. Ce mai conta acum?

Toată ziua, Laura nu vorbi cu nimeni, nici măcar cu Radu sau cu Luca acasă. Nu o mângâie deloc pe Kim și nu o lăsă să i se urce în brațe. Fără să-i spună lui Luca ”noapte bună”, Laura se încuie în bucătărie și fumă aproape un pachet întreg de țigări. Abia noaptea târziu, când nu mai simțea nici gustul țigărilor, ci doar arsura, Laura începu să proceseze informațiile de peste zi. A fost arestat Adi. Pentru ce? Pentru downloadarea ilegală a unei melodii și utilizarea ei ca fundal pe youtube. Poate și pentru că mi-a trimis mie linkul. Oau, pentru asta se arestează oameni. Și nici măcar nu găsești muzică bună de cumpărat. Numai Inna sau Lady Gaga. L-am văzut alb ca varul, lipit de scaun, cu privirea rătăcită. Înghețase. Nici n-a suflat când l-au ridicat. L-au bătut în fața mea cu bocancii și bulanele. În fața mea. Se chircise de durere, dar n-a scos nici măcar un geamăt. În fața mea. Și eu ce-am făcut? Nimic. Absolut nimic. Am stat și m-am uitat. Și ce dacă? Trebuia să spun ceva? Lucruri care se zic când nu știi ce să spui... ”Supercalifragilisticexpialidocious” ca-n ”Mary Poppins”? Sau poate ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, asta din ”Robotzi”. Ce să fac? Să-i opresc eu pe mascați? Altcineva a mai făcut așa ceva? Toată lumea a asistat, fără să intervină. Normal. Așa e normal. Asta e politica, ăsta e sistemul.

Suntem doar niște cărămizi în Zid. Și totuși, de ce simt că ceva e în neregulă? Vai de mine, am zis ”simt”? Am început să simt ceva? ”Crazy... showing feelings of an almost human nature”... Bine că am ascultat Pink Floyd, înțeleg mai bine. Înnebunesc sau am fost dintotdeauna așa? ”Natural born crazy”. Laura, ești nebună! Asta-i eticheta care ți se aplică întotdeauna. Pot să mi-o lipesc și singură cu scuipinol. Nu, nu sunt nebună, sunt doar o cărămidă în Zid, la fel ca și voi. Dar au fost vremuri când credeam că nu sunt o simplă cărămidă din Zid, uneori și acum mai cred, i-am spus asta și lui Radu când a avut proiectul ăla îngrozitor. Atunci eram mândră că sunt nebună.

Când eram mică, pe la 7-8 ani, mi-a căzut un pisoi prin crăpătura de jos de la balcon. Atunci, la fel, am stat și m-am uitat. Eram paralizată de groază. Nici nu am fost în stare să-i ridic cadavrul și să-l îngrop. Bine, aveam 7-8 ani. Dar ăsta a fost doar începutul.

La gimnaziu apoi... mai țin minte oare tabăra aia nenorocită în care am fost tratată mizerabil de niște colege de cameră? Mă puneau mereu să le fac patul, să îndrept covorul și păturile, să închid și să deschid geamul și ușa, să așez lucrurile în dulap, să spăl pe jos cu limba, îmi luau șosetele și le băgau colegilor în față să-i asfixieze, căutau urme de menstruație pe chiloți de față cu băieții, îmi murdăreau chiloții de noroi și-i aruncau pe masă, la prânz, când toată lumea era acolo, zicând că sunt plini de căcat... Mă umileau și mă făceau în toate felurile, iar eu nu ziceam nimic. La un moment dat, una dintre ele mi-a spus: ”Știi ce zice Nietzsche? Nu știi tu cine-i Nietzsche, că ești proastă și îngălată și nu pot să-ți explic. Zice așa: pe pământ sunt două categorii de persoane – stăpâni și sclavi. Noi facem parte din prima categorie, tu dintr-a doua”. Am rămas siderată și nu am reacționat nici atunci. Și acum mă urmăresc cuvintele astea.

Mai târziu, în adolescență, când am fost atacată de violatorul ăla în lift, tot așa, am împietrit, nu am făcut nicio mișcare, nu am scos un sunet, nu m-am apărat... Mă amenințase cu cuțitul, mă pocnise, îmi curgea sânge din nas, își scosese scula și se freca de mine, ca un animal sălbatic, scăpat de sub control, trăgându-mi și rupându-mi hainele. Și acum îmi îngheață sângele în vine. Iar eu pur și simplu mă uitam la el și așteptam sfârșitul, fără să fac nimic. Eram sigură că a venit sfârșitul. Groaza și fascinația morbidă a sfârșitului. Mai mult groaza. ”Puțul și pendulul”. Noroc că s-a speriat de vecini și-a fugit. Și-acum mi-e frică să mă urc în lift cu bărbați, chiar dacă stau la noi în bloc. Iar când m-am dus la poliție să reclam, au izbucnit în râs. S-au pișat pe ei de râs: tentativă de viol, ce era asta? Nici măcar un viol în toată regula. Oricum, nu am păstrat resentimente față de violatorul din lift: era o biată bestie, nu conștientiza ce făcea, îmi inspira chiar milă. Resentimente am doar față de autorități. Au râs de mine și m-au expediat imediat. O reacție responsabilă, nu? Acum, din nou, asist la arestarea absurdă a colegului meu și nu fac nimic. Al câtelea episod din telenovela paraliziei mele cronice? Și când eram mică, mă visam eroină, măcar ca Ecaterina Teodoriu, asta că era un model permis de ideologia comunistă în copilăria mea. Acum aș vrea să se caște o gaură neagră care să mă absoarbă.

Firul de la jaluzeaua ruptă și pătată, cu ”Nodul gordian” încâlcit profesionist de Kim, se ciocnește ritmic de fereastră. Doar zgomot, nu muzică. ”Nodul gordian”. Mă uit la el, devine tot mai ascuțit, tăios ca un laser. ”Puțul și pendulul”... Pendulul coboară lent, îl privesc în transă, în curând o să mă sfâșie. Nu pot face nimic. Aștept să mă sfâșie. Prizonierul Inchiziției din povestea lui Poe măcar se trezise din hipnoza morții și acționase ingenios. Se eliberase. Nu corpul, ci mintea trebuie eliberată prima. Apoi corpul. Să scapi de senzația oribilă de neputință. Asta ne ține prizonieri. Ce dacă? Eu aștept să mă sfâșie. Nu pot face nimic. Nimic.

Big Brother, mi-ai furat visele și mi-ai înghețat proiectele. Ai supt toată viața din mine. Sunt epuizată. M-ai transformat într-un Don Quijote Castrat și fără Vise, într-o Jill Criogenată și într-un Alex Depresiv. Să mă uit în Cutia Pandorei, să verific dacă a mai rămas ceva? În ”Cutia Neagră”? Cutia Pandorei colcăia de tot răul din lume și, totuși, în ea mai era Speranța. Asta făcea răul suportabil. Uită-te Alex, prostule, în ”Cutia Neagră”, îndrăznește! Nu ar fi prima revelație a neantului, continuă, Alex. Ce mai contează? Uită-te și spune-mi ce vezi. Fascinant, Alex, nu-ți poți desprinde ochii de Cutie! Te uiți în ea și nu vezi nimic. Tocmai asta te fascinează. Nu mai e nimic acolo. Absolut nimic. Nicio speranță.

Și nu poți face nimic. Absolut nimic.

Cum? Eu, care mă visam super-eroină când eram mică? Eu, care eram cea mai nonconformistă în liceu și era să pierd BAC-ul din cauza ținutei? Eu, care am născut natural, fără anestezie epidurală, am fost cusută apoi două ore și nu am țipat (aproape) deloc? Eu, care am reușit să planific și să organizez totul așa de eficient până acum, indiferent de satisfuckțiile obținute? Eu, care mi-am construit și protejat relația cu Radu prin puterea ficțiunii? Eu, care dau viață poveștilor și le pun, pur și simplu, în practică? Mai cred în povești? Păi, dacă povestea cu Alex cel Depresiv și Ilana cea Sufocantă și Paranoică, Don Quijote cel Castrat și fără Vise și Dulcineea cea Căruntă și Absurdă, Sam cel Abulic și Jill cea Criogenată a ținut în viață relația cu Radu, de ce nu ar putea să mă scoată din inerție și să mă inspire poveștile și în lupta cu Zidul? Don Quijote ar putea să reînceapă să viseze. Jill s-ar putea decriogena și trece la acțiune. Alex ar putea să redescopere inocența și să fie iar fericit. Vreau să cred în povești. Numai ele dau viață și pun lumea în mișcare. Poveștile au efect antientropic. Altfel, totul e mort. Principiul II al termodinamicii.

Poate e timpul să tai ”Nodul gordian”. Poate e timpul să-mi rup lanțurile. De când tot zic asta și cum voi găsi puterea să o fac? Să mă trag de păr ca să ies din mlaștină ca baronul Munchausen? Cum? Am un sac de plastic pe cap. Big Brother, tu mi l-ai pus. Un sac de gunoi. Mă sufoc. Am nevoie de aer. O gură de aer! Lanțurile mă strâng ca niște gheare de oțel, mușcă din mine ca păsările de pe lacul Stymphale, iar eu nu sunt Hercule să le străpung cu săgeți înmuiate în sângele otrăvit al Hidrei. Mi-a înțepenit mâna pe săgeată, contorsionată de groază. Sunt paralizată. Cerul e întunecat de păsările monstruoase, iar pământul și apele – invadate ca-n filmul ”Păsările” al lui Hitchkock. Lanțurile îmi devorează ultima fărâmă de suflet. Lanțurile astea m-au făcut un Zombie. Tu m-ai înlănțuit, Big Brother, pentru totdeauna. Hercule n-o să vină niciodată să mă elibereze de pe Elbrus ca pe Prometeu. Degeaba mă zbat. Mă simt atât de obosită... Să aștept să ajung ”Confortably numb” ca-n Pink Floyd? Anesteziată, fără să simt nimic. În comă. Dar nu, vreau să simt, fie și numai durerea.

Fac toată ziua calcule, dar mai știu un lucru simplu, de bun simț, cât fac 2+2? Cât vrea O’Brien sau cât vrei tu, Big Brother? Ne ceri să aplicăm logica absurdului și nu pe cea a normalității... 2+2 pot să facă și un milion. Și eu te cred? Arestarea lui Adi e ceva de genul ăsta, o socoteală simplă, de bun simț, pe care oricine ar trebui să poată să o facă. Evaluarea intră în logica elementară a normalității. E simplu, răvășitor de simplu și, totuși, ne facem că nu vedem. Arestarea lui Adi e o porcărie. Și mie nu-mi plac porcăriile.

Cândva un președinte spunea că înghite tot soiul de lighioane, broaște râioase chiar, dar nu și porci. Mă simt de parcă aș fi înghițit un porc, cu tot cu copite, iar râtul mi-a rămas afară și mă sufocă de parcă aș face un examen endoscopic. Îmi vine să vomit. Hei, fraților, uitați-vă la râtul meu ce frumos e, e ultima modă! Cum era în ”Rinocerii” lui Ionesco... Uitați-vă la pielea mea zgrunțuroasă și la cornul meu strâmb, ce tari sunt, ce trendy! Acum sunt și eu ca voi. În venele mele curge căcat, și nu sânge. Tot corpul meu e plin de căcat. Și nu orice căcat, ci unul care colcăie de viermi, de tenii și de oxiuri. Descompunere accelerată. Principiul II.

Presupunând că mai știu cât fac 2+2, trebuie să spun asta în public? Cei mai mulți au uitat cât fac, iar cei care știu tac. Ce-ar fi dacă aș smulge masca de ”smiling face” de pe aceste chipuri? Îndrăznește, Laura, îndrăznește! Respiră adânc. Nu pot, am un sac de gunoi pe cap. Dar dacă mi l-aș smulge? Nu, nu pot. Ba da. E doar un sac de plastic, ce pizda mă-sii! Îl rup. În sfârșit, aer! Inspiră, Laura, expiră, Laura. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. Acum dă-le masca de ”smiling face” jos și uită-te! Ah, îmi vine iar să borăsc... Cei care au uitat cât fac 2+2, marea majoritate, sunt doar niște Zombie, în spatele măștii lor nu e nimic! Chipuri goale, fără trăsături umane. Coli albe, fără nimic scris pe ele. Înspăimântător de albe. Blankuri. Cei care știu cât fac 2+2, dar nu vorbesc despre asta și propun, dimpotrivă, tot felul de rezultate aberante, chipurile necesare pentru sistem, dincolo de mască ascund ”portretul lui Dorian Gray”. Mă îngrozesc. Niște monștri! Oare ăștia sunt toți, dacă smulgem măștile nu găsim decât niște monștri... ca mine? Sper că nu. Poate că în spatele unor măști sunt și fețe umane, luminoase și expresive. ”Nebunii”!  Ei sunt altfel. Ei știu cât fac 2+2 și nu se tem să spună. Ei râd și plâng. Ei gândesc. Ei visează. Ei au curaj. Ei sunt liberi. Frumoși. Fericiți. Puternici. Vii. Poate chiar umblă fără mască, căci nu au de ce să se ascundă. Cu siguranță mai există, am atâtea exemple din istorie, mai mult sau mai puțin recentă, și chiar din viața de zi cu zi. Ei știu că arestarea lui Adi e o porcărie și spun asta. De ce? Nu doar pentru că sunt capabili să gândească singuri și au curaj, ci și pentru că le pasă.

Ce șanse au ei? Păi, pe termen scurt, probabil destul de mici sau chiar niciuna, dar pe termen lung... Oricum, lumea s-a schimbat și se va mai schimba cu ajutorul lor, Radu știe mai bine. Cu ”nebunii”. Și, presupunând prin absurd că nu schimbă nimic, efortul lor nu e în zadar: afirmă și promovează umanitatea. Apără spiritul liber, prometeic al culturii noastre europene. Libertate, dar și responsabilitate. Iar aceasta din urmă vine din dragoste și merge până la sacrificiu. Culmea, ”nebunii” protejează cosmosul, ordinea și logica normalității de haos, entropie și logica absurdului... de Principiul II. O luptă sacră.

Chiar dacă mai știu cât fac 2+2, dacă nu o voi spune, poate că ”o să mă obișnuiesc” cu alte rezultate decât 4, vorba lui Vlad, și o să uit. Big Brother, insiști că 2+2 fac cât vrei tu și că, dacă suntem cumva mai refractari la început, ”o să ne obișnuim”. Toți fac la fel. Ăsta e sistemul. Asta e politica. Suntem simple cărămizi în Zid. Dar dacă eu, o singură persoană, aleg să fiu altfel, ”nebună”, ”mentally derranged”, deja am anulat principiul omogenității, prin simplul fapt că fac ceva diferit. Iar dacă eu refuz ”să mă obișnuiesc”, arunc în aer principiul conformismului.

Dar ce trebuie să fac? Ce trebuia să fac eu în cazul lui Adi? Să mă lupt cu mascații?! Puteam eu să împiedic arestarea? Acum, sigur că nu. Dar, dacă aș fi acționat mai din timp, poate că nu intra în vigoare legea asta. Chiar și acum, dacă aș face ceva, poate că în viitor astfel de arestări absurde ar dispărea sau s-ar diminua. Ce aș putea face eu pe cont propriu? Să mă izbesc de Zid până crăp sau până mă transformi tu, Big Brother, într-o cărămidă obișnuită, la fel ca și celelalte, inertă și care-și știe locul în sistem? Singură în fața Zidului, așteptând să fiu strivită... ”Natural born crazy and guilty.” Eu nu pot dărâma Zidul, dar el mă poate distruge cât ai clipi. Și anume ce să distrugă? Sufletul? Care suflet? Corpul? Contează? Jobul? Nu mai pot eu după jobul ăsta, aș putea lucra și ca vânzătoare, Steinhardt a fost încărcător-descărcător de colete, iar Havel a spălat geamuri. Familia... asta da... hm, dar ce exemplu îi dau eu lui Luca atunci când continui la modul ăsta? Un exemplu de conformism și de pasivitate? Iar Radu... ”se va obișnui” și cu asta, așa face el cu toate. Și mai bine ”să se obișnuiască”, poate va deveni mai uman, poate va învăța să se implice. De fapt, nici nu e mare lucru de distrus, așa că nu prea are importanță. ”Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece”.

Apropo de Havel, el dădea un exemplu foarte inspirat despre un băcan care afișează la intrarea în magazin o plăcuță cu sloganul ”Proletari din toate țările, uniți-vă!”, chiar dacă el nu mai crede în lozinci și-și păstrează libertatea interioară. Băcanul acceptă minciuna și trăiește în ea. Se conformează și, astfel, legitimează sistemul comunist. Și eu sunt un astfel de băcan. Și vreau să dau jos plăcuța de la intrarea în magazin. E în puterea mea să fac asta.

Singurul lucru care contează e că 2+2=4. Big Brother, 2+2 fac 4, 2+2 fac 4, 2+2 fac 4, o să-ți spun asta în față, la nesfârșit. 2+2 fac 4, fie că vrei, fie că nu vrei, e ceva mai presus de tine în care cred, fie că-ți place sau nu! Și-o să continui să cred. Hai, încearcă să mă schimbi, dacă poți! Apropo, nu te iubesc deloc și nu cred că e cazul să mă schimb că așa vrei tu. Dimpotrivă, tu ar trebui să te schimbi și o să fac tot ce-mi stă în putere pentru asta. Pregătește-te: ”Here comes revolution / time for retribution”. Mi-am smuls sacul de gunoi de pe cap și acum pot să respir. E doar un sac de plastic, nimic mai mult. O să ți-l pun ție în cap, să vezi cum e. O să-ți spulber toate Zidurile. Principiul II se va întoarce împotriva ta. Te vei descompune. Cât de mică și neajutorată sunt eu, am mai multă putere ca tine. Puterea vieții, a iubirii, a rațiunii, a libertății, a responsabilității, a ordinii și a normalității. Puterea poveștilor. Sunt suficient de nebună să cred în toate astea și nu în tine. O nebună va demonta logica absurdului și va readuce normalitatea, ce tare! N-ai decât să-mi faci ce vrei. Te voi sfida. Violează-mă fizic sau psihic!  Voi riposta. Lovește-mă fără milă! Voi contraataca. Voi lupta cu entuziasm febril, cu dragoste, cu plăcere, cu dăruire, așa cum spunea Churchill la începutul celui de-a doilea război mondial: imperiul britanic se va face praf în război, dar eu simt că întineresc cu 20 de ani. Vrei să-mi auzi urletele? Îți voi da strigăte de luptă! Dezechilbrul de forțe nu mă inhibă, dimpotrivă, mă stimulează. Mă excită. Voi lupta cu pasiune până la capăt. Voi întineri. Voi fi fericită. Nu mă interesează ce-mi faci. Nu-mi pasă. Poți să mă rănești, să mă omori, dar nu să mă învingi. I’m unbreakable. Dacă mor, eu mai am o șansă să învii. Dar tu nu. Tu o să dispari odată pentru totdeauna. Te voi face praf și pulbere, Big Brother.

Dar e eficient să lupt singură împotriva tuturor? Ce, eu sunt Spiderman, Superman sau Batman? Sigur, mai bine lupți singur, decât deloc, fiecare gest, oricât de mărunt contează, dar... Păi, dacă m-aș alia cu cineva care știe cum să procedeze, poate că aș reuși să fac măcar o breșă în Zid. Poate că am nevoie de o ”Călăuză”. Baloanele de hârtie bine aprinse și bine direcționate se înalță la cer, deasupra valurilor și devin stele. Celelalte sunt înghițite de valuri sau nici măcar nu se aprind. De ce nu aș apela la Răzvan și la mișcarea lui? ”Hey you! Don’t tell me there’s no chance at all/ Together we stand, divided we fall”. În cine altcineva să am încredere?! În partide sau în ONG-uri politizate – toate de căcat?

Dar planurile astea au vreun final, ca să nu mai spunem happy end? Uite-l și pe Adi, totul s-a făcut praf într-o clipă: dragostea, jobul, poate și viața lui. Atunci, cu atât mai mult, să sfidăm haosul, entropia, descompunerea și să ne facem planuri. Fără a aștepta prea mult... ”Forget domani”.

”Libertate înseamnă să poți să spui că 2+2=4”, zicea Winston. Libertatea e un lux, costă enorm. Familia, jobul, viața. Și durează atât de puțin... O străfulgerare, o scânteie de-o clipă. Dar altfel ce valoare are viața? O viață ”confortabilă” de sclav, de yahoo abrutizat, de cărămidă presată în Zid, de Zombie cu ”smiling face”. Mai important e să rămâi uman, spune Winston: ”Stay human, not alive”.

Proful meu de filosofie ne zicea că lumea ideală ar fi aceea în care să nu existe niciun fel de legi, niciun fel de reguli impuse, nimic interzis, dar în care oamenii să se poarte impecabil, fără a face cea mai mică greșeală față de semenii lor ori față de ei înșiși. Libertate exterioară, responsabilitate interioară. Oamenii să se poarte ca niște filosofi, consecvenți în comportament, chiar dacă s-ar deființa toate legile, cum spunea Aristip. Să fie buni, frumoși, înțelepți, liberi și fericiți. ”Nebuni”. Și smeriți. Să-și accepte vulnerabilitatea și să nu își acopere fața. Fața umană. Dimpotrivă, să și-o expună. Vreau să cred că va veni ziua în care oamenii vor fi toți așa, chiar și Zombie își vor recupera sufletul, cu voia lui Dumnezeu. ”Va trece și iarna și april va veni”, cântă Radu la pian – cântecul ăla de Grieg, nu mai știu cum se cheamă. Niciun Zid nu rezistă prea mult în picioare (uite Auschwitz, Zidul Berlinului etc.). Chiar dacă vor apărea mereu alte Ziduri, la un moment dat toate se vor prăbuși.”There must be an answer / let it be”. Poate că răspunsul se află chiar la mine.

***

Laura agoniză zi și noapte, timp de trei săptămâni. Tot programul i se dăduse peste cap, era mai agitată și mai insomniacă decât Radu în timpul proiectului lui traumatizant, îi era rău, o dureau cumplit mâinile și picioarele de parcă ar fi avut cuțite înroșite în foc înfipte în ele, răsucindu-se continuu, mânca puțin și tot ce mânca vomita. Se dădea cu capul de pereți, își înfigea unghiile în carne până la sânge (uneori folosea și lame pentru asta), își presa mâinile de marginile tari ale scaunului până făcea vânătăi, dar nu reușea să amortizeze durerea psihică printr-una fizică.

Încerca să plângă, dar avea ochii arși, uscați, pustii ca două deșerturi nesfârșite, în care toate visele și proiectele erau absorbite și anulate într-o clipă. Iar fantomele viselor furate, ale proiectelor înghețate și ale speranțelor risipite n-o mai bântuiau și n-o mai ispiteau nici măcar sub formă de Fata Morgana.

Nimic nu mai e cum a fost. Cearceafuri lipicioase ca balele extratereștrilor din ”Alien”. Lumina străină și brutală, de OZN a plafonierei, gata să mă absoarbă ori să mă secționeze cu razele sale laser. Ușile metalice și contondente de care mă izbesc de mereu. Clanțele încinse care mă curentează. Blănița moale a papucilor bleu, în formă de cățeluși – tot mai aspră, apoi tăioasă ca niște țepi de arici. Îmi intră în carne, îmi sfâșie picioarele. Țepii de arici se transformă în săgețile Omului-Indicator din ”Pădurea fără rost”. Ia-o pe aici, ba pe-aici, ba pe-aici, Laura. Pe unde? În direcția stropilor de sânge. Nu știu, Omule-Indicator, m-am rătăcit, sunt stropi de sânge peste tot.

Pereții incandescenți, scurgându-se peste mine. Zidul se topește și el, cu mine odată. Un ultim sărut, o ultimă îmbrățișare... Vom dispărea împreună.

Pisoiul cade lent, în ralanti și se face praf de pământ, fetele din tabără îmi pun în cap chiloții murdari de menstruație de față cu băieții, violatorul din lift mă bate și mă penetrează cu furie, Adi îmi imploră milă de sub bocancii mascaților, pisoiul cade lent, în ralanti și se face praf de pământ... La nesfârșit... O rotire dementă, halucinantă. Un cerc închis, fără speranță. Încerc să mă sinucid și să-mi tai venele, dar în locul sângelui îmi curge căcat, colcăind de viermi. Mă împroașcă toată. Mă simt atât de murdară... Ah, mizeria asta nu se va șterge niciodată, nici dacă m-aș duce pe culmile Alpilor elvețieni, în ”Paradisul glaciar” de pe Micul Matterhorn ori dacă m-aș cufunda în apa Iordanului și m-ar boteza Sf. Ioan personal.

Un Don Quijote împiedicat și hăituit: mă urmăresc pe scări mascații, le simt răsuflarea încinsă în spate, încerc să înaintez măcar un pas și nu pot, mă împleticesc și cad, iar ei mă saltă, mă sechestrează, mă leagă și mă dau bestiei din lift să mă violeze (anal și oral), iar, la sfârșit, mă lasă fetelor din tabără ca să mă castreze. Mascații și-au scos masca și râd de se prăpădesc. Bestia rânjește. Fetele chicotesc, șușotesc și-și dau coate. ”Smiling faces”. Aș vrea să le smulg măștile de pe față, dar nu am nicio putere. Dar măștile de ”smiling faces” le cad singure. Ce descoperire! Toți au chipul meu: și mascații, și bestia, și fetele. Teatru ieftin și de prost gust. Clișee de doi lei. Nimic nou. Știam asta. ”Toate-s vechi și nouă toate”.

Aș vrea să leșin, dar nu pot. Aș vrea să mă cufund într-un somn adânc, fără vise, fără coșmaruri, din care să nu mă mai trezesc niciodată. Un Don Quijote Castrat, fără Vise, fără coșmaruri măcar, în comă. Mai bine. Dar nu, nu se poate. Nu am unde să fug. Nu am unde să mă ascund. Cel puțin de mine însămi.

Scaunul rabatabil se rotește lent, la nesfârșit. Pisoiul, fetele, violatorul, Adi, mascații, pisoiul... Blestemată la nemurire. Închisă în cercul de foc, învârtindu-mă fără oprire. Am amețit. Aproape că nu mai disting nimic în fumul gros de țigară. ”De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări / Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” Nu, nu sunt Pasărea Phoenix. Asta e Fata Morgana. Sunt nebună, Big Brother, închide-mă, azvîrle cheia și fă-mă la loc cum am fost, mintea mea e zdruncinată... ”Brain Damage”, cânt refrenul ăsta mereu: ”You’ll rearrange me till I’m sane / You lock the door and throw away the key / There’s someone in my head but it’s not me”. Vreau să îngenunchez și să mă rog, dar picioarele nu mă ascultă, genunchii mi-au înțepenit. Ajută-mă, Doamne! Cine e în capul meu? Cât fac 2+2? 2+2 fac 4, 2+2 fac 4, 2+2 fac 4... Nebună, evident. Îmi asum asta. Sunt ”mentally derranged” și vreau să rămân așa. Sunt o nebună care luptă pentru normalitate. 2+2 fac 4, Big Brother. Încă mai știu asta și vreau să ți-o spun, chiar dacă mă vei zdrobi și nu voi învia ca Pasărea Phoenix. See you on the dark side of the moon.

***

La șase jumate dimineața, Laura ieși pe balcon să fumeze, deși își simțea picioarele ca niște drugi de fier și tot corpul o durea. Tocmai răsărise soarele. Lumina trandafirie curgea în valuri și îi alina inima rănită. Fiecare obiect și fiecare ființă păreau rupte din soare, iradiind la rândul lor lumina. Semne că ”april va veni”?

Rotocoale de fum aurii, trandafirii și rubinii, scăldate în lumina aurorală... Un rotocol după altul, neîntrerupt. Rotunde, o formă perfectă. Rotocoale de fum, valuri de ceață rozé ca la mare, în Vamă, dimineața, pe plajă. Rotire blândă, neîntreruptă, mângâietoare ca un cântec de leagăn ori ca un lied de Schubert. Ceața aceea de la mare care mă atrăgea irezistibil, deși îmi era teamă să mă avânt în ea. Dar acum mi se pare mătăsoasă și diafană ca mânuțele unui copil, dezmierdându-mi fața. Mânuțele catifelate ale lui Luca. Lacrimi în ochii arși și goi. Toată oboseala a dispărut. Aer proaspăt. Pace, liniște în sfârșit.

Nu voi mai aștepta, îl voi contacta pe Răzvan imediat. Îi voi spune asta și lui Radu. Ce, am eu ceva de ascuns? Sau de acum da? E mai bine să acționez împreună cu alții care știu mai bine, iar Răzvan îmi inspiră cât de cât încredere, comparativ cu ceilalți. Poate că Răzvan e o ”Călăuză” adevărată care mă va conduce prin Zonă, spre Cameră. Sau poate că nu. Oricum, trebuie să pariez pe încredere, dacă nu mai pot să cred. E singura speranță.