CUI PROTEST? / PROteste de respirație. IX – Fantasme din ”Pădurea fără rost”: ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă

Sincer vorbind, nu înţeleg foarte clar ce se petrece cu Laura. A înnebunit? Trebuie s-o duc la psihiatru, că poate la psiholog e prea târziu? Sau mai bine să contactez un avocat la prima ei aluzie de divorţ? E o criză a ”vârstei critice”? Până acum Laura nu mi-a lăsat impresia că se simte „babă”, dimpotrivă, pare extraordinar de tânără şi de energică. Oricum, indiferent cât de ”babă” s-ar crede ea, poate că percepţia asupra timpului e schimbată la vârsta asta: timpul „nu mai are răbdare”, iar Laura ascultă hipnotizată „ceasornicul care îi măsoară destrămarea”, încercând să se smulgă din fascinaţia lui morbidă. Și cum e ea obsedată de sens, vrea să găsească ceva cât mai e timp.

Nu e nici preocupată de alţi bărbaţi, şi unul singur e prea mult pentru Laura, chiar ea spune asta mereu. S-o atragă totuşi şefiţul ăsta al ei, bărbatul nobil, motivat de idealuri şi nu de instinctul sexual? Dar atunci s-ar contrazice şi toată chestia cu idealurile ar cădea. Sau poate că se autoiluzionează, ascunzându-se sub masca idealurilor.

Poate că vrea să mă atragă într-o capcană murdară, astfel încât să fiu arestat şi să scape de mine. Poate că e agent dublu. Cine, Laura? Ea care e atât de transparentă şi nu poate ascunde nimic?! Nu, acum devin de-a dreptul paranoic! ”Ilana cea Sufocantă și Paranoică”, nu zice ea așa?

O anumită epuizare (psihică și fizică) produsă de rutina cotidiană resimțim mulți dintre noi, dacă nu suntem cu totul insensibili și ignoranți. Cercul ”infernal” din care nu putem ieși, ar spunea ea, însă mie îmi place confortul pe care mi-l oferă, uite, chiar și lucruri simple precum bere, țigări, pizza, un duș fierbinte etc. Dar pe Laura o afectează negativ rutina, deși energia ei e aparent inepuizabilă și te-ar putea induce în eroare. Credeam că s-a săturat de mine și de job, însă văd că acum și Șistemul o scoate din minți. OK, dar de ce a ales să evadeze cu ajutorul MRTLAS? Ori ţine şi asta mai mult de conjunctură? Şi vrea ea să se debaraseze de tot ce are, să ne conteste pe mine şi pe Luca, să ne distrugă sau mai degrabă intenţionează să ne demonstreze ce poate ea? Women empowerment?

Laura tânjește probabil după independenţa și nonconformismul   din anii de adolescență. Opţiunea pentru MRTLAS o demonstrează, nu-i așa? O mişcare militarizată, cu o structură autoritară, cu reguli mai stricte decât în viaţa cotidiană a Laurei şi jurăminte de credinţă până la moarte, care solicită o atitudine înflăcărată, dar, în acelaşi timp, obedientă şi acritică. Perfect, exact ce și-a dorit! Dar se regăsește ea cu adevărat în MRTLAS? Şi asta e discutabil.

E și nostalgia asta după anii adolescenței... Nu poți să faci abstracție de ea. E un vis din copilărie sau din adolescenţă pe care Laura încearcă să-l împlinească? Toată seria de morţi şi modele eroice... Sacrificii ridicole... Crede ea cu adevărat în asta?  Eu nu aș renunța niciodată la status, la confort, la familie, nu mai spun la viaţă. Şi eu am visat când eram mic să ajung mai întâi un mare pianist, iar apoi, la liceu, să-mi fac o trupă rock, dar, de regulă, nu am avut fantezii din astea autodistructive. Ce claritate aveau visele şi fanteziile din copilărie şi adolescenţă! Ce luminoase şi limpezi erau! Cât de vii! Acum, dimpotrivă, la maturitate, totul e întunecat, derutant şi confuz. Mă simt mereu bulversat, niciodată nu ştiu ce să fac. Dacă aș avea măcar un ciob din presse-papier-ul de cristal cu coral prin care să întrezăresc ceva din strălucirea acelei lumi pierdute! Sau e și asta o fantasmă, o Fata Morgana?

Nu ştiu dacă mai are sens să insist, e imposibil s-o conving, aș  genera doar o reacţie de respingere şi mai puternică. O ”sufoc”. E ”proiectul” ei, nu vrea să renunțe cu niciun chip, chiar dacă e, poate, dezamăgită. Şi cum aș putea eu s-o opresc?! Să mă pun în ușă când vrea să plece de-acasă? S-o leg? Să-i șterg documentele de pe laptop? Să mă prefac grav bolnav (de fapt, nu sunt prea departe de asta) ca să se ocupe și ea de casă și copil, și nu de prostia asta de MRTLAS? Că, dacă trec prin fața ei cu numărul din Playboy cu Daniela Crudu, foșnind paginile demonstrativ, nu-mi acordă nicio atenție. Nici dacă mă masturbez sub ochii ei.

Laura spune adeseori că e un „Zombie”, un trup fără suflet, un cadavru ambulant. Şi eu am simţit durerea abandonului şi a morţii cu câteva luni în urmă. Dar eu am coborât de pe cruce. Am înviat! Sau poate că nu? Cine m-a dat jos? I-am văzut oare fața? Nu-mi dau seama exact, dar, presupunând prin absurd că n-aș fi înviat și că încă agonizez, să zicem, în condiții ceva mai confortabile (tot pe cruce, dar sub umbrelă, cu o berică și o pizza Prosciutto e funghi alături, eventual cu un număr din Playboy cu Daniela Crudu, dacă nu cu ea în persoană), nici nu aș opta vreodată pentru o „înviere” prin intermediul unei mişcări dubioase, cvasi-teroriste.

Oricum, indiscutabil, Laura se află în căutarea propriului suflet, a centrului, a absolutului. Ca Ulise în drum spre Ithaca. Ca Apolodor spre fraţii lui din Labrador. Ca Oblio în „Pădurea fără rost”. Vrea să fie ea însăşi, s-a lansat într-o încercare disperată de recuperare a identităţii. Din păcate, asta nu e posibil. Doar o reconstrucţie. Până la urmă, indiferent ce rol joacă afurisita de MRTLAS, chiar dacă Laura se pierde pe drum şi mă aruncă şi pe mine în capcană, fiecare rătăcire poate fi un pas mai departe către ”înviere”. Fără rătăcire nu există regăsire.  

Ce complicat e totul acum! Cât mi-aș dori să simplific lucrurile ca în anii adolescenţei! Să-mi arunc hainele şi grijile, să zac cu o bere la malul mării în Vamă, să ascult valurile şi ecourile unei melodii de The Doors de la „Stuf”... Oare de ce mă târăște mereu Laura să vizitez tot soiul de ţări şi de capitale? De ce trebuie să testez în concedii întotdeauna variante noi când eu ştiu deja ce îmi place? De ce să mai experimentez? Eu mă simt bine cu adevărat doar în Vamă. Acolo sunt eu însumi şi mă pot relaxa. În ultima vreme, de fiecare dată când merg în Vamă, adică maxim o dată pe an, devin tot mai melancolic. Nici nu ajung bine acolo, că mă şi gândesc la sfârşit, iar fericirea e învăluită în durerea despărţirii. Anticiparea sfârşitului? Percepţia finalităţii? La mine, nu la Laura?!

Indiferent de asta, sunt fericit doar în Vamă. Acolo e adevărata mea casă. Nu îmi iau eu hamsii şi mă rog la fiecare în parte să-mi îndeplinească trei dorinţe: “Vreau să stau mereu în Vamă! Vreau să stau mereu în Vamă! Vreau să stau mereu în Vamă!”? Nu m-am gândit eu să mă duc voluntar în Vamă, din mai până-n octombrie, să protestez contra exploatării gazelor de șist, cu sloganuri și pancarte de tip „Copulare / Nu poluare” şi „Jos ŞISTEMUL!”? Genul ăsta de protest e exact pe gustul meu. Pe drumul de dus, cu lacrimi în ochi, nu îmi spun în continuu: ”Fericiți cei ce merg pe sensul ăsta! Spre mare, spre Vamă!”, iar la întoarcere, cu aceleași lacrimi în ochi,"Fericiţi cei ce merg pe sens opus! Spre mare, spre Vamă!”? Doar atunci când sunt în Vamă simt că exist cu adevărat, în cazul meu se poate reformula uşor dictonul lui Descartes: „Sunt în Vamă, deci exist!”

Acum de concedii nu mai încape vorbă, poate doar o ieşire în weekend la mare sau la munte. Sau un City Break pe gustul Laurei. Un City Break de vineri, de la ora 19:00 până vineri, la ora 23:00. 4 ore. Căci de vineri seara până duminică noaptea, Laura stă lipită de calculator, iar, când iese din casă, merge numai la traininguri. Acum e rândul meu să mă ocup de tot. Spăl, călc, mătur, şterg praful, dau cu aspiratorul şi cu mopul, fac şniţele, cartofi prăjiţi şi clătite, duc gunoiul, merg la cumpărături, îl iau pe Luca în parc şi la mall... Bine că Luca e în vacanţă şi că nu trebuie să-i verific şi temele! Dar mai e puțin și începe școala. Fac tot posibilul să rezist și să-mi fac taskurile cât mai prietenoase şi mai distractive. De pildă, când dau cu mopul, dansez câte un vals de Chopin. Când calc, ascult Concertul în la minor de Grieg. Când şterg praful, pun Gershwin, „Rhapsody in Blue”. Când fac cartofi prăjiţi trec la Rammstein, să mă mobilizez că e deja noapte şi învârtesc clătitele fredonând un refren din Metallica sau AC/DC. Ce dacă e deja douășpe noaptea, mă aud vecinii sau urlă Laura că o deranjez! Trebuie să lupt şi să rezist în continuare. I’m doing my best. Dar Laura are dreptate, luptătorii solitari nu au nicio şansă. Trebuie să mă înscriu și eu într-o mișcare, gen MRTLAS: Mişcarea de Rezistenţă a Tăticilor Lustraţi şi Abuzaţi de Soţii. De ce nu aș fonda chiar eu mişcarea asta?

Încerc măcar să-mi iau câte o pauză, din când în când, duminica. Ce pula mea, duminica e zi sfântă! Întotdeauna dorm mai mult și, dacă întâmplător mă trezesc, îmi trag cearceaful peste cap și mai întârzii câteva minute, uneori chiar ore. O aștept și pe Kim să se urce în pat lângă mine și o ascult când toarce. Sunetul ăsta îmi mângâie sufletul, îmi alină rănile și mă răsfață. E atât de frumoasă... Ochișorii mari, cu pupilele dilatate, privirea aia nevinovată, blănița aurie și mătăsoasă, năsucul pătat (alb cu portocaliu) și umed, pe care și-l lipește de fața mea, urechiuțele mici și ascuțite care tresar la cel mai mic zgomot, pernuțele rozé, delicate ale lăbuțelor de unde țâșnesc gheruțele care mă zgârie cu pasiune... Uite că există și lucruri frumoase pe lume!

La masă, trag de timp, fumând trei țigări la cafea în loc de una. Mă învălui în nori de fum. Albi și pufoși ca vata de zahăr, chiar mai dulci ca ambrozia și nectarul. Uneori simt că mă ridic deasupra norilor de fum precum un zeu olimpian și plutesc fericit, departe de grijile pământești. Mă așez în pat, cu picioarele întinse sub cearceaf și pisica în brațe, și citesc câteva pagini dintr-o carte, eventual din antologia de umor de la ”Cotidianul” pe care o am de ani buni și pe care nu am apucat să o termin. Citesc încet, savurând fiecare rând. Mă duc la budă, foșnind ostentativ paginile revistei Playboy, numărul cu Daniela Crudu, chiar dacă Laura nu e atentă sau e plecată la training. Mă masturbez, benoclându-mă la țâțele Danielei Crudu și mă distrez examinând petele de pe revistă. Apoi fac un duș fierbinte și cânt arii de operă, muzică populară sau refrene rock. Mă joc suflând baloanele de săpun sau bulgării de spumă de pe piept sau de pe mâini la penis sau la picioare. Desenez ”smiling-faces” în oglinda aburită. Urmăresc stropii de apă sticlind pe pielea mea și evaporându-se. O existență efemeră, dar împlinită și o dispariție discretă ca a umbrelor de pe pereți. Și ies din baie fără să mă ștearg, gol, șiroind de apă, mă plimb așa prin casă, stropind parchetul și gresia și mă așez la calculator sau la televizor (evitând totuși canapeaua roșie de la Ikea a Laurei). Mă simt iar fericit și liber. Cât de reconfortantă e o pauză! Are dreptate Jerome K. Jerome, numai puturoșii extrem de ocupați pot să aprecieze.

***

Ziua de naștere îi aduse lui Radu liniștea mult-visată. Cadou de ziua lui, Luca îi oferi nişte bombe puturoase care-i explodară drept în faţă. Un lichid dens, alb-gălbui, cu miros de lapte stricat, ouă clocite, rahat şi putregai se împrăştie în tot holul. Radu sări ca ars:

– Ce paştele mă-sii faci, Luca? Ai învăţat de la mami să fabrici explozibili?

– Nu, tati, ești dus?! răspunse Luca, privindu-l galeş, cu ochii săi mari, negri. Sunt decât bombe puturoase. Am văzut pe net cum se fac. Nu am pus mare lucru. Mai mult lapte stricat... ca să pută.

– Aşa i-ai făcut şi maică-tii de ziua ei? Nu-i destul c-am stat toată ziua la telefoane şi mailuri, acum trebuie să curăţ şi după tine?

– Ești un prost, doar ţie ţi-am făcut. Lu’ mami i-am făcut crini origami de ziua ei şi nişte flori frumoase de hârtie care se desfăceau într-un vas cu apă.

– Se pare că pe ea o menajezi. Dar pe mine nu. Eu sunt cobaiul vostru. Şi al tău, şi-al lu’ mă-ta.

– Tati, tu ai simţul umorului. Mami m-ar fi certat.

– Sper că ai şi tu simţul umorului, Luca. O să pui imediat mâna pe mop şi o să cureţi holul, spuse Radu, ridicând tonul.

– Bine, tati... dacă îmi iei o consolă nouă X-box.

– Luca, ai deja patru console! Să nu mai aud de a cincea! Şi şterge imediat urmele bombelor puturoase de pe hol!

– A, ce-ai zis, tati, de bombe? Mami ştie să facă explozibili?

– Da, Luca, interveni Laura, făcându-i cu ochiul. Am aruncat deja în aer şcoala aia a ta de fiţe.

 După ce îl trimise pe Luca la culcare (cu un pupic scurt pe frunte şi două rugăciuni spuse repede, indescifrabil, aproape automat), convins că era prea devreme (zece fără zece) şi că Luca se juca pe PSP sub cearceaf, Radu se trânti pe pat, în dormitorul lui. Se simţea epuizat. Nu era în stare să se ridice nici măcar în fund. Se întinse, ascultând ca prin vis trosnetul oaselor sale. Semăna cu sunetul vreascurilor arzând în cămin, în nopțile geroase de iarnă, de la țară. Trosnetul acela blând și adormitor. Liniște... Închise ochii. Dar nu trecură nici treizeci de secunde, căci Laura dădu buzna la el în cameră, aprinzând lumina şi cântând fals, dar cât putea de tare „Mulţi ani trăiască!”. Radu tresări. Capul îi bubuia şi îl dureau ochii, lumina îl orbea. Stinge lumina! Acum!

Zâmbind în colţul gurii şi privindu-l cu ochii ei negri, scânteietori, puşi pe şotii, Laura îi întinse o hârtie A4 în care erau înfăşurate câteva obiecte.

– Hei, asta e adeziunea ta la MRTLAS. Nu trebuie decât s-o semnezi. La mulţi ani! spuse Laura.

– Iubito, dacă mai insişti cu chestia asta, vorba ta, să ştii că divorţăm, mârâi Radu şi rupse hârtia în bucăţi minuscule pe care le aruncă pe jos, fără să se uite la obiectele căzute. Şi te rog să strângi tu mizeria. Eu m-am săturat.

– Radu, ăsta era contractul pentru un City Break la Stockholm săptămâna viitoare. Treaba ta. Oricum, nu prea aveam timp.

– Nu aveai timp? Dar să te ţii de farse stupide, să-ţi cauţi jde mii de prieteni pe Facebook, să-ţi faci cauze, să trânteşti bugete peste bugete şi să mergi la traininguri ai? se răsti Radu.

– Să ştii că am pus piciorul în prag: nu o să mă mai ocup decât de aspectele financiare. Nu mai stau zile şi nopţi pe Facebook, nu mai merg atâta la şedinţe şi traininguri... Apropo, nu fabric şi nu plasez bombe, deşi chestia asta din urmă ar trebui să rămână între noi, să nu mă ia Luca de fraieră. OK, eşti mulţumit? Uită-te, te rog, şi la restul cadoului.

Radu ridică de pe jos un portofel de piele şi două CD-uri originale: unul cu „Metallica – Best of” şi altul cu „Tristan şi Isolda”. În ochii lui obosiți și goi se aprinse o lumină stranie, dintr-o altă lume.

– Nu sunt CGS, poţi să le asculţi când vrei, fără probleme. Nici nu ştii cât am căutat! E aproape imposibil să găseşti altceva în afară de Inna sau Lady Gaga!

– Mulţumesc, iubito! Hai să punem acum „Tristan şi Isolda” şi să bem împreună un pahar de şampanie sau de vin, spuse Radu încet, desfăcând îngândurat plasticul de pe CD.

Stinse lumina, aprinse o lumânare parfumată cu aromă de lavandă, apoi aduse o sticlă de vin alb, sec de la bucătărie şi două pahare curate, proaspăt spălate. Turnă vinul în pahare, ciocni şi apoi nu mai spuse nimic. Totul i se părea ireal. Mirosul de lavandă, de vin și de fum de țigară, amestecându-se cu izul de bombe puturoase și cu aroma de fructe de pădure de pe buzele Laurei. Paharul ei cu urma de ruj violet-sidefat, sticla de vin cu dopul rămas în ea, rotindu-se hipnotic, brownian, patul cu cearceafurile mototolite, carcasa CD-ului rămasă pe jos, în care ricoșaseră câteva boabe de cereale, draperia fluturând în întuneric ca o uriașă aripă neagră. ”Nevermore”. Umbrele alunecând pe pereți... Sclipiri evanescente. Se sting atât de ușor, atât de discret în oceanul tăcerii. Nu par să agonizeze ca noi.

Uvertura operei lui Wagner mă răscolește. Fiecare celulă şi fiecare neuron tânjesc, gem, se zvârcolesc... O teamă sfâşietoare şi în acelaşi timp un dor de moarte mă chinuiesc. Îmi aud fiecare respiraţie, mai întâi agitată, apoi din ce în ce mai slabă. Muzica mă face să mă simt melancolic, trist, dar, în cele din urmă, într-un fel resemnat, împăcat cu sfârşitul tragic pe care-l anticipez cu fiecare respiraţie care se stinge. Poate că iubirea şi muzica îmi vor da putere să înfrunt neantul.

O strânse în braţe pe Laura aproape să o sufoce, apoi o sărută apăsat, sorbindu-i buzele ca pe o cupă binecuvântată cu otravă. Îi sărută halucinat părul, fruntea, ochii, urechile, sânii, pulpele şi chiar tălpile picioarelor. O zgârie şi o muşcă, sfâşiindu-i carnea, adulmecându-i sângele şi îmbătându-se cu el. Corpul ei atât de fragil şi atât de fierbinte zvâcnea ritmic sub atingerile lui. Îşi plimbă limba răvășit, înnebunit, îndelung şi lent în vaginul ei până la clitoris. Apoi o aşeză pe pat şi o pătrunse de parcă ar fi fost ultima oară, strângându-i spasmodic mâna şi privind-o în ochii ei mari, negri, care străluceau iar ca nişte supernove. Lumina tulburătoare a sfârșitului. Lumina se stinse şi alunecară amândoi în abis, ţinându-se de mână.

***

      Rămaseră un timp faţă în faţă, îmbrăţişaţi, fără să rostească niciun cuvânt. Laura privea fix o pată neagră, minusculă de pe tavan: un ţânţar ori poate un păianjen storcit. Mâna stângă, fără verghetă, cu care-l ţinea pe Radu de gât, îi tremura uşor. Tâmplele îi zvâcneau şi simţea înţepături puternice în ele. La un moment dat, rupse tăcerea:

      – Radu, mă frământă ceva, şopti Laura, privindu-l palidă, dar cu ochi scânteietori.

      – Spune, iubito, o încurajă el.

      – Ce... ce ai face tu dacă... ai fi a-a-restat? spuse Laura încet, cu glas întretăiat.

      – Poftim? De ce anume?

      – Din cauza mea, de pildă. Ce ai face?

      – Aş apela MRTLAS, adică Mişcarea de Rezistenţă a Tăticilor Lus-ă... Linşaţi de Autorităţile de Stat. Asta pentru că tu, cu siguranță, nu ai observa că lipsesc, glumi Radu cu jumătate de gură.

      – Nu, Radu, spune-mi pe bune! Eşti pregătit?

      – Doamne, iubito, niciodată nu poţi fi pregătit pentru aşa ceva! sări Radu.

      – Eu, una, m-am gândit întotdeauna la asta, de când eram mică. Dacă aş fi pregătită... murmură Laura.

Făcu o pauză lungă, parcă interminabilă. Întreg corpul i se încordase, iar fruntea şi tâmplele erau îmbrobonite de sudoare. Privind în continuare, fascinată, insecta presată de pe tavan, oftă şi îşi reluă confesiunea. Spuse repede, înghiţind silabele, aproape fără să respire:

– Steinhardt s-a dus singur să fie arestat, iar închisoarea a fost cea mai fericită perioadă din viaţa lui. Acolo s-a regăsit şi s-a botezat. Dar eu nu ştiu dacă sunt pregătită, dacă aş rezista. Anchete sub tortură, apă viermănoasă, arpacaş, frig, o grămadă de persoane într-o cameră minusculă, cu igrasie...

      – Parcă şi Steinhardt al tău o căuta cu lumânarea.

      – Steinhardt avea şi un tată care l-a încurajat, un fel de variantă masculină a „Mumei lui Ştefan cel Mare”. I-a zis: „Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!”, rosti Laura ceva mai detensionată, încercând să schiţeze un zâmbet.

      – Aşa să faci şi tu cu Luca când o veni rănit de la război ca mă-sa lu’ Ştefan! Să sperăm că nu e cazul... Ah, cultul ăsta al eroilor, al părinţilor duri şi argumentul autorităţii! Ce aş mai putea eu să spun în faţa lui Steinhardt, a lu’ ta-su şi a mă-sii lu’ Ştefan? Ciocu’ mic, Radu! În ce mă priveşte, eu nu mi-am dorit să ajung la închisoare niciodată... N-am multe pretenţii, dar nu aş putea să stau fără duş, bere, pizza şi ţigări. Cred că nici n-aş putea să dorm în alt pat. Ştii ce păţesc în excursii, nu închid un ochi.

      – Da, tu nici în patul tău nu poţi să dormi de multe ori, îl tachină Laura.

Radu o sărută uşor pe buze. Apoi îşi apropie nasul de al ei şi îi dădu un „sărut de eschimos”. Laura îi atinse şi ea părul des, ușor încâlcit, cu reflexii aurii. Apoi, pentru o vreme, îi mângâie în tăcere spatele masiv şi aspru, înfigându-și în el unghiile ei discret şi impecabil manichiurate.

– Eu una nu mă sperii atât de durerea fizică... continuă ea pe un ton din ce în ce mai hotărât şi mai puternic. Pe asta, uneori, ţi-o provoci chiar tu însuţi. Nu ştiu, de exemplu, îţi smulgi părul din cap sau te dai cu capul de pereţi ca să mai uiţi că ţi-a murit cineva drag sau că te-ai despărţit de cineva, că te-ai lăsat umilit la serviciu sau că ai închis ochii în faţa unui comportament degradant adresat altcuiva. Ca să nu te mai gândeşti la ceva îngrozitor sau ca să te pedepseşti pentru ce ai greşit...

      – Adică vrei să spui că suferinţa fizică poate fi un ritual de purificare sau un mijloc mai mult sau mai puţin eficient de conversie şi de ameliorare a durerii sufleteşti... Însă eu aş propune în loc de perete calculatorul. E mai practic şi mai discret, râse Radu.

      – Merci pentru propunere! Ai experimentat personal, nu? Eu m-am confruntat de câteva ori cu suferinţa fizică acută. Dureri din astea de la circulaţie, de la rinichi, de la ficat, de la ciclu sau cauzate de alte probleme de sănătate am avut mereu. Ei, bine, poate că astea nu sunt cine ştie ce. Dar, să nu uităm, am născut natural şi am fost cusută după naştere fără anestezie. Oricum, mai mult mă înspăimântă durerea psihică. Pe tine nu?

      – Eu mă tem de toate durerile. Şi dacă mă doare măseaua.

      – Nicio durere fizică nu se poate compara cu cea psihică, tranşă Laura. În special, sentimentul ăla sfâşietor de vinovăţie. L-am trăit când a murit tata şi eu n-am fost lângă el, apoi când am vrut să... să mă despart pe bune de tine. Un pic și când a fost arestat Adi. Acum, dacă nu continui... „proiectul” meu, acelaşi sentiment mă va face să ard în infern.

– Vrei să mori pentru MRTLAS?! Ori pentru şefiţu’ tău?! Te simţi obligată?

– Nu, Radu, nu pentru MRTLAS, nici pentru şefu’, ci pentru că eu cred că trebuie să merg pe drumul meu până la capăt. Pentru ”proiectul” meu. Vreau să cred că merită sacrificii. Tu n-ai făcut sacrificii pentru proiectele tale? Oricum, moartea nu e cel mai rău lucru. Mie ştii de ce mi-e teamă cel mai tare?

      Radu îi mângâie părul fin, despletit şi o luă de mână, jucându-se cu degetele ei lungi. Mâinile ei păreau încă atât de proaspete, de tinere, nepigmentate, fără striaţii... Ar fi putut cânta şi ea la pian, mâinile erau potrivite, păcat că nu avea ureche muzicală. Laura îi strânse mâna puternic, convulsiv. Apoi îşi puse piciorul stâng peste coapsa lui dreaptă şi se lipi de el.

      – De ce ţi-e teamă? De ce anume? repetă Radu, surâzând încurajator.

      – Nu mă tem în primul rând de tortura în sine sau de confesiune, nici atât de moarte, ci... să... să nu-mi pierd sufletul, şopti ea, fixând în continuare insecta storcită de pe tavan.

      – Care suflet, iubito? Nu mai eşti Zombie? Ţi-ai găsit sufletul? zise Radu cu vocea întretăiată, încercând să-și păstreze zâmbetul.

      – Ah, Radu, iar mă ridiculizezi? Bine, reformulez. Mi-e teamă să nu-mi pierd bruma aia de suflet care mai e sau pe care am reconstituit-o cât de cât în ultima vreme, să nu mai fiu eu însămi, să mă schimb... zise ea, zguduită de emoţie. Să-mi pierd libertatea de gândire şi de expresie, dragostea, visele, speranţele... Un corp strivit nu e cel mai rău lucru, dar un suflet distrus... Nu e important să trăieşti oricum, ci doar uman. Aşa spunea şi Winston în „1984”. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit.

      – Din fericire, nu cred că mai e timp sau... buget (că tot ești tu contabilă) pentru „reeducare” sau pentru creat „oameni noi”. S-au schimbat vremurile. Cine crezi că mai stă de asta? Cine are bani de așa ceva? Şi, în plus, ştie cineva exact ce înseamnă „om nou” acum? Poate or să ne spele pe creier cu muzică house, râse Radu.

      – Sper să ai dreptate! Dar dacă totuşi s-ar întâmpla să fie sufletul tău în pericol, ce-ai face?

      – E greu de spus... Şeful tău cel nobil, bărbatul ideal...ist nu ţi-a dat nicio sugestie?

      – Radu, vorbesc serios şi vreau să ştiu să ştiu părerea ta! Ce ai face tu?

      – Ce să fac?... Ce-aş putea să fac? O, Doamne! M-aş... gândi la tine şi la Luca. Apoi... aş încerca să-mi găsesc refugiul în muzică.

      – Dragostea, arta... Da, cred că pot fi ambele nişte resurse eliberatoare foarte puternice. Apoi visele, poveștile, memoria, credinţa... Puterea creației, a vieții care o depășește pe cea a distrugerii și a morții... Prometeu a rămas un spirit liber chiar și în lanțuri, pe Elbrus datorită dragostei de oameni și puterii creației: a știut că civilizația pe care o dăruise muritorilor va rezista și îi va ajuta să supraviețuiască, ba chiar să evolueze, și a sperat că povestea lui va fi dusă mai departe. Sam din „Brazil” a reuşit să-şi păstreze și el spiritul liber, chiar dacă a fost ucis și nu a mai putut s-o salveze pe Jill: a evadat simbolic în lumea imaginaţiei, cu ajutorul iubirii. Creştinii martiri s-au salvat prin credință... Şi intelectualii din închisorile comuniste care organizau adevărate cenacluri culturale în mediul concentraţionar...  au rezistat prin cultură. Spiritele lor nu au putut fi învinse.

      – Vezi că ai găsit tu însăţi atâtea exemple? Aş adăuga simţul umorului, inclusiv în varianta „haz de necaz” românesc. Înseamnă că există o şansă... Ba chiar mai multe!

      – Bine, dar oare iubim destul? Visăm destul? Creăm desul? Evadăm destul prin artă? Ne amintim destul şi cum trebuie? Credem destul?! Mai știi, în filmul lui Tarkovski, ”Călăuza”, după ce și-au riscat viața intrând în ”Zona” interzisă și înfruntând nenumărate pericole pentru a ajunge la ”Cameră”, ”Scriitorul” și ”Profesorul” au ratat șansa regăsirii și a învierii. ”Scriitorul” nu a găsit nimic în ”Cameră” pentru că nu mai credea în nimic, iar ”Profesorul” (care dorise să distrugă ”Camera” pentru a nu fi folosită abuziv) a renunțat la planul său, ascultând argumentele ”Scriitorului”: ”Camera” e complet inutilă. Iar acolo, în ”Cameră” era Dumnezeu! Degeaba s-a chinuit ”Călăuza” să-i aducă acolo, cu prețul atâtor sacrificii. Dacă suntem și noi tot niște ”Profesori” sau ”Scriitori”?!

– Da, probabil suntem toți ”Profesori” sau ”Scriitori”...

– Poate că nu toți. Nu mai generaliza, că divorțăm! Și ”Camera” de ce ne lasă să ajungem la ușa ei, cu sau fără ”Călăuză”, să intrăm și să nu vedem nimic sau poate s-o aruncăm în aer? ”Camera” ar trebui să se apere și nu o face, deși puterile ei sunt fără margini. Se lasă vandalizată, badjocorită, terfelită, poate chiar distrusă.

      Laura îl privi cu ochi mari şi rătăciţi. Buza de jos îi tremura. Sânii năduşiţi îi tresăltau nebuneşte. Radu îi simţea bătăile zbuciumate, neregulate ale inimii, de parcă ar fi fost ale sale. Stropi de transpiraţie picurau precum ceara fierbinte pe corpul lui. Trupul Laurei ardea din nou şi-l făcea şi pe el să ia foc. Îi luă mâna stângă, o duse la buze şi o sărută lung şi apăsat.

– Radu, tu... tu... ai intrat vre-vreodată în... în „Camera 101”? spuse Laura cu glas înăbuşit, de parcă şi-ar fi scos cuvintele cu cleştele din gură.

– Poftim?

– „Camera 101” din „1984”, camera unde eşti obligat să te confrunţi cu temerile tale cele mai mari. Camera torturilor personalizate, unde fiecare întâlneşte lucrul care îi inspiră cea mai mare groază şi scârbă. Când intri acolo, trădezi, te trădezi, nu rezişti.

– Nu știu dacă am intrat, iubito, dar cred că proiectul ăla nenorocit al meu mi-a oferit ceva din atmosfera ”Camerei 101”...

Laura își ridică ochii și îl privi ușor surprinsă. Apoi oftă adânc.

– Hm, atunci poate că tu ești chiar mai pregătit decât mine... Văd că ai reușit să treci cu bine prin ea. Poate învăț și eu ceva de la tine. Eu, sincer, nu mă simt acum în stare să mă confrunt cu ea.

– Bine, iubito, dar poate că soluţiile de rezistenţă de care am vorbit acum ajută oarecum... Şi nici nu cred că sunt acolo lucruri atât de personale... Poate doar ca formă... Fondul trebuie să fie universal, arhetipal.

– Nu ştiu, Radu. Aş vrea să putem rezista, să nu ne schimbăm acolo, oftă Laura din nou, privindu-l cu aceeaşi privire pierdută. Să găsim ”Camera” din Zonă chiar în ”Camera 101”. Orice e posibil atunci când crezi. La finalul filmului ”Stalker”, ”Călăuza” își acceptă soarta și nu renunță la ce are de făcut, deși era și ea foarte frustrată din cauza oamenilor care nu înțeleg sau resping misterul. Își dă seama că numai așa viața ei are sens. Altfel e o lume a absurdului, a haosului, a entropiei, lumea lui Big Brother. Indiferent de sacrificii, ”Călăuza” e împlinită. Mie mi-a plăcut finalul. Fetița ”Călăuzei”, paralizată, dar cu puteri telekinezice, mișcă paharele de pe masă fără a le atinge. Se aude apoi ”Oda Bucuriei”. Noi când o s-o mai ascultăm? Se suprapune peste ea alarma cu Inna. Ai văzut, doar Zona și scenele cu fetița sunt color. Restul e alb-negru. Așa e lumea în afara Zonei: cenușie, ștearsă, supusă rutinei sau dominată de absurd.

– Unu, mie îmi place rutina: micile mele tabieturi – muzica mea, pianul, dansul, berea, pizza, țigările, dușul fierbinte... o revistă Playboy și altele. Doi, eu nu trăiesc în Zonă și totuși lumea mea e destul de colorată...

– Culori agresive, stridente de mall, supermarket, de reclame sau de showuri TV. Kitsch. Zona nu e agresivă, deși accesul e permis, de regulă, prin intermediul unei ”Călăuze”. Zona e plină de pace și de liniște. Nu vorbește mereu de liniște ”Călăuza”? Zona oferă dragoste și intimitate. Ceea ce internetul de azi nu-ți mai dă.

– Dar nu mai există intimitate, Laura! E o iluzie. În primul rând pentru că nimeni nu mai are nevoie de așa ceva.

– Ba da, eu am. Așa spuneau și ”Profesorul” și ”Scriitorul” de ”Cameră”. Nimeni nu are nevoie de ea. Dar eu am. Și ”Călăuza” are. Acolo e casa ei, în Zonă. Aș vrea și eu să găsesc drumul spre casă și un strop de liniște. Apropo, tu ce i-ai cere ”Camerei”, dacă ai ajunge acolo?

– Știi bancul ăla cu pescarul și peștișorul de aur care îndeplinea trei dorințe? 1. O sticlă de votcă. 2. Încă o sticlă de votcă. 3. Încă o sticlă de votcă. Cred că așa e mai practic și mai sigur.

– Haide, Radu, nu se poate să nu-ți dorești altceva! Trebuie să-i spui cea mai intensă și mai autentică dorință a ta. Izvorâtă din suferință și dor sfâșietor. Născută din disperare și care să te elibereze.

– Ce, iubito, crezi că-mi strică trei sticle de votcă? Hm, acum pe bune, i-aș cere să stau în Vamă cu cortul la nesfârșit și să fie vară mereu! Adică să fie ”VamăVară”. Nonstop. Dar eu nu prea cred în ”Cameră”, poate doar în ”101”... Deși nu aș supralicita, nu-s numai ”Camera” din Zonă și ”Camera 101”. Tu ignori mereu spațiul profan, te raportezi continuu la un spațiu sacru: paradis versus infern. Tu ai tendința să vezi așa, maniheist, în alb și ngeru, când, de fapt, sunt multe nuanțe. Mi se pare epuizant să trăiești cum zici tu. Cel mai frecvent, din fericire, ne ducem viața în spațiul profan.

– Spațiul profan? Ce înseamnă ăla?! Sunt nuanțe, într-adevăr, dar numai de cenușiu. Crezi că asta e viață? Eu prefer să văd întunericul și apoi, sper, lumina. Tânjesc după ea. Sper să o găsesc în ”Cameră”. Totul e atât de simplu la intrarea în ”Cameră”! Nu zic, drumul până la ea e greu. De-aia ai și nevoie de ”Călăuză”. Dar când ai ajuns la ”Cameră”... Tot ce trebuie să faci e să intri. Ușa e deschisă. Nici măcar nu există ușă în sine și clanță. E un loc lăsat liber în Zid. Vezi, asta e diferența între ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă. ”Camera 101” te sechestrează și e baricadată, fără scăpare, pe când ”Camera” din Zonă e deschisă mereu, în ciuda amenințărilor și te lasă să intri când vrei. Dacă vrei. ”Camera” din Zonă nu are Zid de protecție. Zidul există doar în lumea lui Big Brother.

– Vrei să spui că-ți respectă liberul arbitru și rămâne deschisă tuturor, chiar și monștrilor. Își asumă riscuri. Aruncă toate armele. Nu se apără. Nu așteaptă decât un strop de credință pentru a-ți dezvălui paradisul.

– Ah, da, sper că o să intru și o să recunosc paradisul. Dar o să te întreb acum altceva. Ai fost vreodată... exilat în „Pădurea fără rost”? Ştii, aia din „Oblio”... Ne-am uitat împreună cu Luca acum câțiva ani. Vorba vine ne-am uitat cu toții, Luca nu a văzut prea mult, se juca pe consolă. Dar sper că măcar tu ai fost atent.

– O, am avut şansa să fiu trimis acolo, sub diverse pretexte, aproape în fiecare zi, zâmbi amar Radu.

– Şi eu. Ştii că în povestea din „Oblio”, „Pădurea fără rost” era absurdă doar din perspectiva locuitorilor din „The Pointed Village”, ăia obtuzi din satul lui Oblio, care l-au exilat pe copil acolo pentru că avea capul rotund în loc să fie ascuţit ca la ceilalţi, deci pentru că era diferit şi că reacţiona demn în faţa atitudinilor discriminatorii.

– Adică, din punctul de vedere al celor din „The Pointed Village”, deci, din perspectiva... „șistemului”, exilul în „Pădurea fără rost” însemna dezonoare, marginalizare, excluziune, chiar moarte. Dar, aşa cum va descoperi Oblio, „Pădurea fără rost” nu era absurdă, ci plină de semnificaţii. Fiecare lucru îşi avea rostul său. Chiar Oblio şi-a găsit şi şi-a confirmat propria identitate, diferită de a celor din „The Pointed Village” acolo. A învăţat să gândească liber și să-şi asume diferenţa.

– Tocmai. Mă gândeam dacă „Pădurea fără rost” nu ar putea fi o rezervă de resurse pentru rezistenţa anti-sistem...

– Desigur. Doar că eu mă rătăcesc cam des prin ea şi nu ajung să mă regăsesc, oftă Radu.

      – Hai să-ţi spun o poveste din „Pădurea fără rost”. Anchetatorul şi deţinutul (un „terorist” ca mine) s-au rătăcit în „Pădurea fără rost” şi trebuie să colaboreze. Deţinutul iniţial refuză, dar anchetatorul îl forţează, folosind toate mijloacele sale. În final, după ce străbat împreună păduri încâlcite, monstruoase şi vii ca Fagorn a enţilor din „Stăpânul Inelelor”, râuri de smoală, cascade gigantice, creste abrupte, prăpăstii fără fund, deşerturi amăgitoare, în faţă li se deschide o potecă aurie ca-n „Vrăjitorul din Oz”. Când ajung la vrăjitor, anchetatorul spune: „Bă, boule, iată capătul călătoriei noastre. După cum ai văzut, nu există curaj, nu există suflet, nu există minte, nu există casă. Toate au fost nişte iluzii. Sper că te-ai convins, spre binele tău.”

Laura avu un spasm şi se strânse mai tare la pieptul lui Radu. El o privi tulburat şi spuse cu glas tremurător:

– Laura, ce-i cu povestea asta deprimantă? Deţinutul pierde totul aici? Nu-i răspunde nimic? Nu-i spune că şi ideile lui ar putea fi la fel de false? Să se plaseze într-un punct de vedere relativist...

Laura tăcu o vreme, apoi faţa i se lumină, iar ochii negri îi străluciră straniu şi extatic:

– Radu, poate că aşa se termină de obicei, exact cum am spus eu. Dar eu aş vrea să nu se încheie aici. Deţinutul îi spune anchetatorului: „Da, toate astea ar fi fost false dacă mi-aş fi pierdut credinţa. Dar nu, nu mi-am pierdut-o, ci, dimpotrivă, mi-am întărit-o.” Şah mat. Iar varianta relativistă nu-mi place deloc, aruncă totul în derizoriu.

– Da, dar, cel puţin în cazul meu... şi al tău, aş vrea să rămână o chestie pur teoretică. N-aş vrea să experimentez. Tu eşti sigură că ce faci e bine?

      – Radu, iartă-mă dacă greşesc şi dacă vă pun în pericol pe tine şi pe Luca! Nu ştiu sigur dacă fac bine. Simt doar că trebuie să fac asta. Chiar dacă nu s-ar vedea niciun rezultat, eu tot aşa aş face. Surprinzător, în acest moment, nu acţionez ca să obţin rezultate palpabile. Și nici nu mă gândesc la consecințe. Asta îmi spune conştiinţa acum.

      – Chiar dacă, în continuare, nu sunt de acord cu tine, îţi respect punctul de vedere. Poate că la început te-am luat la mişto sau am făcut aluzii la bărbatul ideal...ist, mici crize de gelozie, dar acum m-ai convins. Urmează-ţi conştiinţa, eu nu mă voi opune, să ştiu că voi bea apă viermănoasă şi voi mânca arpacaş ca Steinhardt!

– Visez să fim amândoi două cărămizi desprinse din Zid... „Hey you! Don’t help them to bury the live / Don’t give in without a fight”

– Iubito, chiar dacă ne-ar zdrobi, poate tot ar rămâne 42 de grame îngemănate. Știi tu ce, că te pricepi la calcule?

– Ce anume?

– 21 de grame, sufletul tău + 21 de grame, sufletul meu. Nu știai că un suflet cântărește 21 de grame?

– Radu, nu consum telenovele! Dacă mai verși siropuri de-astea, divorțăm!