CUI PROTEST? / PROteste de respirație. X – Pierdut ”smiling face” și speranța că april va veni. Le declar nule.

      Ploua din nou. Slab şi neîntrerupt. Picătura chinezească. Blocaje peste blocaje în trafic ca întotdeauna în Bucureşti. Chiar dacă sunt doar câţiva stropi de ploaie, inevitabil, circulaţia e dată peste cap. Poţi să-l aştepţi pe Godot într-o intersecţie...

Radu nici nu se mai enervase din cauza blocajelor, se simţea atât de obosit, de parcă era anesteziat. Parcase maşina cât putuse de repede şi fugise acasă. Nu mai avea chef de cântat şi de dansat, nici de osmoze cu natura. Ajunse acasă destul de devreme, în jurul orei nouă jumătate. Avusese o zi foarte solicitantă la serviciu: raport de predat, o bază de verificat şi de corectat, şedinţă de department. Abia acum s-au convins colegii cei noi că șefițu’ există. Nu mă credeau. De fapt, mă întreb și eu adeseori dacă Vlad există. ”You may say I’m a dreamer / Maybe I’m the only one / I hope some day you’ll join us / And the world will live as one”. Ce zi! Agitaţie, tensiuni, ţipete. Mai ales atitudinea faţă de noii colegi, ăștia mici, e câteodată foarte dură şi degradantă. Uneori trebuie să intervin pentru ei. De mine nu se prea iau, mă lasă în pace. Sunt om de bază. Îmi fac treaba. Dar nu-mi mai place atmosfera. M-am gândit din nou să-mi dau demisia. Dar ce să fac? Să-mi caut loc de muncă un an şi apoi să mă angajez în domeniu, la altă agenţie, pe un salariu poate mai mic şi cu un stres poate mai mare? Şi, între timp, cine plătește ratele și facturile? Aici, cel puţin, sunt respectat şi iubit, atât cât se poate.

                  Laura, evident, nu-i acasă. De ce nu mă miră nimic? Am început ”să mă obișnuiesc”? Pe Laura poți s-o aștepți ca pe Godot... Sau ca pe Vlad... Niciodată nu vine. Niciodată nu mă bagă în seamă. Parcă numai ei? La fel și Luca. Aș prefera să mă urască, decât să mă ignore. Cred că singura căreia îi pasă de mine e Kim. Vreau s-o iau în brațe și să dorm, să nu mă mai gândesc la nimic.

Kim m-a simţit de la lift, mieunase în continuu şi, când am intrat, mi s-a frecat de picioare. I-am schimbat repede apa şi-i i-am turnat crochete noi, Purina cu somon, în castronel. L-am găsit pe Luca jucându-se, ca de obicei, pe PSP, la el în cameră. Nu mi-a răspuns la salut. A aruncat în mine cu titirezi, cornuri și pixuri. Bine că nu erau bombe puturoase, ca de ziua mea. Nu făcuse baie şi nu mâncase nimic, în afară de chipsuri. Nici eu. Aș da orice pentru o pizza: fie ea și cu șuncă din mușchii mei, ciuperci din coaiele mele tocate și ketchup din sângele meu. Vă rog, serviți-vă, cina e gata! Haide, Laura. Haide, Luca. Fac pariu că n-o să observați cu ce e.

După ce strânse pungile goale de chipsuri, Radu încercă să încropească masa de seară la repezeală, deşi aproape că nu mai ştia ce face... Vru să prăjească nişte cartofi, dar îi lăsă pe unii cu bucăţi de coajă, puse oţet în loc de ulei în cratiţă şi zahăr în loc de sare. Poate că nu era momentul pentru cartofi prăjiţi. Şi apoi Luca nu mânca toată ziua chipsuri şi cartofi prăjiţi? Ajunge. Scotoci prin sertare şi găsi o pungă cu cereale Nestle Duo. Dacă avea şi lapte în frigider, cina era gata. Umplu un castron cu cereale, turnă lapte şi îl strigă pe Luca. Acesta era deja aşezat la masă, în sufragerie şi se uita la Disney Channel.

      – Te rog, mănâncă asta repede, zise Radu. Mami ce face? Nu a dat niciun telefon?

      – Nu, tati, am încercat şi eu s-o sun, dar are telefonul închis.

La zece fără zece, sună soneria. Cine dracu’ e? N-am chef de nimic. Vreau să dorm. Sunetul ăla strident nu numai îmi deranjează auzul, ci îmi sfâșie carnea și sufletul. Îmi simt palmele însângerate. Parcă aș purta stigmate ca Iisus. Sau e numai ketchupul de la pizza?

Făcu un efort să se deplaseze la ușă, deși picioarele nu-l mai ascultau. Se uită pe vizor. Un bărbat grăsuț, cu chelie, zâmbea larg, prietenos, fluturând niște formulare. Administratorul!

– Bună seara, domnu’ Niculescu! Iertați-mă că vă deranjez, v-am căutat și mai devreme. De fapt, vă caut de multe zile și nu reușesc să vă găsesc. Nu ați depus declarația de consum. Nici luna trecută măcar.

Radu îl asculta năucit. Deschise ușa cu mâini tremurătoare. Încercă zadarnic să zâmbească. Îl privi pe administrator pierdut și îngăimă o scuză:

– Îmi pare rău, cred că am rămas fără formulare. Dacă mi-ați putea lăsa unul dumneavoastră, v-aș rămâne îndatorat. Voi completa declarația de consum chiar acum.

– Nu-i nimic, domnu’ Niculescu, dumneavoastră n-ați mai avut restanțe la întreținere. Luați un formular necomplectat de la mine, dar vă rog altădată nu mai întârziați.

– Vă mulțumesc mult și îmi cer mii de scuze. N-o să se mai repete.

Radu înșfăcă formularul și-și luă la revedere de la administrator, fără să schițeze cel mai mic zâmbet. Tanti Nuți, vecina cea durdulie de la 84, cu părul scurt, țepos, roșcat și fața veșnic congestionată ieșise să ducă gunoiul la ghenă. Era îmbrăcată cu un capot verde cu floricele și păsărele galbene și purta în picioare niște papuci de baie roz uriași și scâlciați. Când îl văzu pe Radu, îi zâmbi cu multă căldură. Radu se strădui și el să surâdă. La naiba, nu-mi mai iese, cred că mi-am pierdut ”smiling face-ul”. Nici ăsta nu mai e sub controlul meu. O să rămân pe scenă ca Thomas Buddenbrook fără mască în fața fiului său. Portretul lui Dorian Gray descoperit. O figură descompusă. Fugi, vecino, nu te uita la mine! O să ai un șoc, o să mori. Nu mai am fața aia din reclame, lookul ăla cuceritor, zâmbetul larg, fals autentic american. Am rămas fără mască. Fugi, cât mai ai timp!

– Bună seara, vecine! Ce faci?

– Bine, bolborosi Radu.

– Pari cam obosit. Ce s-a-ntâmplat?

– Nimic, totul e bine.

– Doamna Laura și ăla micu’ ce fac?

Radu se sforță să evite un răspuns gen ”nu știu” sau ”Laura se antrenează să pună bombe, iar Luca mai are și el un pic și aruncă în aer casa. Mai exact, tot blocul, inclusiv apartamentul dumneavoastră. Normal, seamănă cu mă-sa, că doar n-a moștenit de la mine”. Câteva secunde buzele i se mișcară în gol, apoi zise încet:

– Bine. Noapte bună!

      Până termină Luca porţia de cereale, mai exact de seriale, se făcu douăsprezece noaptea. Radu se învârti înainte şi înapoi prin cameră şi încercă să o sune pe Laura: de numai 38 de ori, să nu spună c-o monitorizează, dar telefonul îi era, în continuare, închis. La douăsprezece, îl trimise pe Luca la baie. Băiatul se închise la baie cu PSP-ul. După o oră, încă se juca pe PSP. Radu îi bătu în uşă, pretextând că are o urgenţă, doar-doar să-l convingă să iasă de acolo. Între timp, o sună din nou pe Laura: de încă 27 ori, fără niciun rezultat. Să nu uit să verific contoarele și să completez declarația de consum când iese Luca de la baie! Dacă mai iese vreodată...

Stropi de ploaie bătând ritmic în geam, dușul curgând în continuu, apa pentru ceai sfârâind în ibric, gheruțele lui Kim zgâriindu-mi pielea, propriile mele unghii râcâind masa fără oprire, formularele foșnind... Altă dată aș fi savurat sunetele astea, mi-ar fi inspirat liniște. Acum însă îmi spun un singur lucru la nesfârșit: ”condamnat”. Condamnat la singurătate. Neglijat, uitat. Fără speranță. Fără vină. ”Vinovații fără vină / cer să se facă lumină!”.  Nimic nu e sub controlul meu. Nu pot face nimic. Sunt singur pe cruce.

În cele din urmă, Luca ieşi înfăşurat în prosop, cu PSP-ul în braţe şi cu un zâmbet triumfător pe buze:

      – Am învăţat un jutsu nou.

      – Acum hai la culcare. E foarte târziu. E trecut de unu noaptea. Fă un jutsu să vină şi mami.

      În pat, Luca îi arătă lui Radu ultimele jutsuri ale lui Naruto. Apoi, băieţelul căscă şi-l îmbrăţişă. Atingerea mânuţelor lui era înainte blândă şi mângâietoare ca ploaia de vară. Dar acum Radu nu mai avea chef de nicio ploaie. Haide, oprește-te! M-am săturat. Asta nici nu e o manifestare de afecțiune, pur și simplu ți-e urât să stai singur. Și sunt atât de obosit... Aoleu, declarația de consum! După ce te culc pe tine.

      – Tati, ce face tâmpita de mami? Ai mai sunat-o?

      – Da, da’ nu răspunde. Probabil are treabă, de-aia a închis telefonul.

      – Nu mai vine acasă la noi?

      – Ţi-e dor de ea?

      Luca dădu din cap afirmativ.

      – Şi mie. Dau eu de ea, stai liniştit. O să vină. Dacă te găseşte la unu jumate noaptea treaz, ne aruncă pe geam pe-amândoi. Noapte bună!

      În jurul orei două, când Luca abia adormise şi Radu era gata să aţipească şi el în fotoliu, în sufragerie, sună telefonul. Laura! De emoţie şi de oboseală, Radu apăsă pe închidere, în loc să confirme convorbirea. Înainte să se dezmeticească, Laura sună din nou:

      – Radu, ce pizda mă-sii faci, de ce închizi? ţipă ea.

      – Ce pula mea faci tu? Ţii tot timpul telefonul închis. Te-am sunat de sute de ori. Tu nu mă suni niciodată. Mă rog, dacă mă suni o dată pe lună, asta e numai din greşeală. Doar aşa mă bagi în seamă. Ce pula mea faci acum, la ora asta? De ce nu vii acasă? E două noaptea! izbucni Radu.

      – Ce, tu n-ai fost plecat atâtea nopţi de-acasă!?

      – Laura, eu atunci „mi-am făcut de cap” la birou, aveam urgenţe şi deadline-uri la proiecte!

      – Şi eu „îmi fac de cap” la sediul MRTLAS!

      – Nu mai spune, iubito, asta la telefon! Ştii că sunt înregistrate convorbirile! tresări Radu.

      – Nu-mi pasă. Întotdeauna am spus ce-am avut de spus. Apropo, dacă vrei să vin, vino tu să mă iei, îl provocă Laura.

      – Ce să caut eu la sediul vostru?! Ai înnebunit de tot? Și, oricum, sunt extrem de obosit. Nu mă simt în stare să conduc. De ce nu iei un taxi aşa cum ai mai făcut şi în alte dăţi?

      – Mâine nu mergem la birou, iubire. Poţi să faci un efort să vii. Promit că te las să dormi până după-amiază. Mă ocup eu de tot.

      – Atâta mai trebuia... să mergem mâine la birou! Sunt foarte obosit, iar Luca de-abia a adormit şi mi-e frică să-l las singur în casă. Chiar nu poţi să iei un taxi?

      – De-abia a adormit? La două noaptea?! Oricum, Luca doarme profund, nu ca tine. Nu o să se trezească. Şi nici nu durează mult. Iar tu ai mai venit noaptea să mă iei de la birou.

      – Da, dar nu de la „biroul” ăsta. Nu cumva vrei să vă închid şi sediul? Ai rămas iar ultima persoană şi nu mai poţi închide uşa?

      – Dacă vrei s-o iei aşa, ia-o. Şi eu sunt obosită şi mi-e foarte rău. Nu pot să iau un taxi, am nevoie de tine. Dacă nu vii acum, rămân aici, spuse Laura pe un ton ultimativ.

      – Bine, vin să te iau, oftă Radu. I-am promis şi lui Luca, ştii, că vii noaptea asta acasă. Spune-mi adresa.

      Radu notă adresa şi apoi închise telefonul. ”Shut the fuck up / leave me alone!” Taci! Taci! Lasă-mă-n pace, curvă proastă ce ești! Ce-i cu mine? Sunt nebun? Mă duc singur în gura leului? Acţionez ca un Don Quijote dâmboviţean? Am început și eu să o caut cu lumânarea ca Steinhardt ăla al tău? Ori ca Vaclav Havel? Îl borăsc pe Sam afară din mine ca să te salveze pe tine, Jill? Că și merită Jill asta... O curvă proastă... Cât de dobitoc pot să fiu?! Singurul avantaj e că pun eu mâna, în sfârșit, pe șefițul tău cel nobil și-i arăt eu lui, să mai îndrăznească el să se atingă de tine. Îl sparg. Mai rău ca pe presse-papierul lui Winston. E un ticălos, ți-a sucit mințile. Ce pula mea fac? Mi-e somn, sunt obosit, mai bine m-aș duce la culcare. Dar ți-am promis... Încerc doar să-mi fac datoria. Fac tot posibilul. Din nou, afurisita asta de datorie!? Se pare că mă urmărește peste tot. Hai să vedem. O mică analiză SWOT: avantaje, dezavantaje, riscuri și oportunități. Situaţia se prezintă astfel: după mai bine de 65 de apeluri, îmi răspunzi în sfârșit la telefon şi mă chemi noaptea la două să te iau de la... sediul unei mişcări clandestine și teroriste. Să continui analiza? Ce căcat! Dar ți-am promis și poate că ai, într-adevăr, nevoie de mine. Iar Luca te așteaptă acasă, în noaptea asta. I-am spus că te aduc înapoi.

      Radu îşi muşcă buzele până la sânge. Fața i se înroșise, venele de pe frunte i se umflaseră, iar tâmplele îi zvâcneau puternic. Înghiți în sec de mai multe ori, mărul lui Adam, supradimensionat, se mișca bizar, gata să iasă afară. Dădu tare cu pumnul în masă. Singurul pahar de cristal (care supravieţuise miraculos până atunci şi unde Laura găsise şoseta lui murdară, înfiptă artistic, ca o umbreluţă de cocktail) căzu de pe masă şi se făcu ţăndări. Îl sparg pe Răzvan, îl sparg, îi arăt eu lui. Dar dacă mă sparg eu și nimeni nu va găsi niciun ciob din mine? Nici măcar Kim – ca să joace fotbal cu el și să-l bage, pur întâmplător, în lădița ei cu excremente.

Bombănind, fără să adune cioburile împrăştiate pe jos, Radu mâncă în fugă un sandviş cu şuncă şi caşcaval, îşi făcu o cafea tare, fără zahăr şi fumă o ţigară. Calmează-te, controlează-te, Radu! Calmează-te, controlează-te! Și nu am completat nici declarația de consum. Lasă, Radu, după ce o iei pe Laura.

Luă o Ranitidină, căci îl înţepa puternic stomacul, se îmbrăcă repede (în blugi şi cu un tricou şifonat) şi ieşi apoi pe uşă, asigurându-se că și-a pus în buzunar post-it-ul pe care notase adresa. Afară continua să plouă mărunt. Se urcă în maşină, dar, din motive de securitate, nu activă GPS-ul. Oricum, nu era trafic, iar locaţia era uşor de găsit, aşa că merse lejer direct până la sediul MRTLAS. Parcă în faţă şi o sună pe Laura, fără să coboare din maşină. Bizar, din nou avea telefonul închis. De data asta ar fi trebuit să fie pe recepție. Mai încercă de câteva ori să sune, dar Laura nu răspunse.

      Îngrijorat, Radu ieşi din maşină. Dădu o vreme târcoale sediului MRTLAS, în timp ce încerca să o contacteze pe Laura. Părea o clădire obişnuită, mai veche, în stil neoclasic, dar destul de modestă, de patru etaje. Nu era, așa cum se așteptase, ca sediul „Ku Klux Klan” din „Apolodor”, strălucitor, luxos şi cu o firmă mare, luminoasă la intrare pe care să scrie „Aici e sediul Ku Klux Klan – organizaţie secretă”.

      O sună din nou pe Laura, dar telefonul rămăsese închis. Își aprinse o țigară, chiar la intrare. Poate vede mașina și coboară singură... Și-așa m-am compromis iremediabil: convorbirea telefonică de acasă, mașina parcată în fața sediului. Toate, cu siguranță, înregistrate. Cine ar mai intra înăuntru, în sediul MRTLAS? Cred că nici Steinhardt ăla al Laurei, nici Vaclav Havel n-ar face-o. Nimeni. Mi-e teamă că nu mai ies de-acolo viu niciodată. Posibil da, dar foarte probabil nu. Noroc că sunt atât de obosit încât nu mai simt nici frica în parametri normali. Poate că Laura va răspunde totuși la telefon sau va veni singură. Ce tot face? Simt că înnebunesc. Vreau să o văd odată. M-am săturat să aștept. Voi suna acum la interfon. ”The show must go on”. Cu sau fără ”smiling face”. La urma urmei, nu poate fi mai rău decât proiectul ăla nenorocit.

Cu inima strânsă, Radu se apropie de interfon şi formă „013”. Sunetul metalic, strident fu de natură să-l mai trezească. Poate răspunde chiar Laura. Sub niciun chip, nu intru în clădire. O aştept pe Laura la uşă, nu mă mișc de-aici.

Deşi nimeni nu răspunse la interfon, se auzi zgomotul deschiderii uşii. Radu așteptă minute bune să coboare cineva, dar nimeni nu veni. Aşadar, sunt invitat înăuntru! Poate că mă întâmpină câinele din Baskerville. Mi-e teamă că o să fie dezamăgit: pizza cu carnea și organele mele s-a consumat deja.

Inima îi bătea gata să se spargă precum paharul de cristal cu şoseta-umbreluţă de cocktail, simţea o apăsare ca o gheară în piept, iar durerea de stomac se înteţise. Stropi de transpiraţie i se prelingeau pe frunte şi pe tâmple. Picioarele i se tăiaseră. Unde mă duc? Ce prostie mai fac?

Cu mâna tremurătoare şi lipicioasă de năduşeală, Radu apăsă pe clanţă. La contactul cu ea i se păru că ieşiră aburi... ca într-o spălătorie de secol XIX. Înăuntru, aparent nimic suspect... Un interior de casă obişnuită, poate un pic prea auster. Mobilă puţină şi veche, din lemn de nuc. Singurele decoraţiuni: două milieuri ca pe vremea bunicii. Nu se vedea nimeni. Radu îşi şterse faţa încinsă cu un şerveţel şi rămase pe hol cu tenişii în picioare, neştiind dacă să se descalţe sau nu.

      – Laura! o strigă el cu glas sugrumat. Laura, unde eşti?

      Din întuneric, se desprinse o siluetă zveltă şi o mână rece şi lucioasă ca o reptilă se întinse spre el.

      – Salutare, Radu! Laura e sus cu nevastă-mea, lucrează la bugetul pentru un proiect important. Eu sunt Răzvan, îmi pare bine să te cunosc.

      – Bună, Răzvan! Eu sunt Radu, dar văd că-mi ştii numele, spuse el încet, întinzându-i mâna caldă şi lipicioasă.

      – Cum să nu? Laura vorbeşte foarte frumos de tine, mai ales că acum ai atâta grijă de casă şi de copil. Sunteţi binecuvântaţi, noi n-avem copii. Eu sunt înnebunit după copii.

      – Da, dar e foarte greu, e mare bătaie de cap. Şi voi nu cred că sunteţi prea frustraţi din cauza asta. Compensaţi prin munca voastră. Aveţi atâtea activităţi nobile, dezinteresate, luptaţi pentru o lume mai bună, rosti Radu cam nesigur, convins doar că trântise o serie de stereotipuri galante.

      – Ei, facem şi noi ce putem, zâmbi modest Răzvan. Hai în birou la mine să bem un ceai sau o cafea, că ești la volan, nu? Altfel ți-aș fi dat o bere. Nu mai sta pe hol! Nu e nevoie să te descalţi... Şi te rog să te simţi comod ca acasă.

      Răzvan îl luă de braţ pe Radu, îl conduse în birou şi-l invită să stea pe o canapea de modă veche, acoperită cu o husă verde, decolorată. Răzvan luă loc pe scaun, la biroul său simplu şi cam scorojit din lemn de nuc, pe care se aflau doar un laptop, un multifuncțional cu imprimantă, scanner și copiator şi un teanc de dosare. Îl întrebă dacă prefera o cafea, ceai cald sau ice-tea, dar Radu îl refuză politicos. Oboshit... rău. Epuizat, ce mai! Îmi vine să-mi întind picioarele cu tot cu tenişi pe canapea. Pe punctul de a adormi chiar în sediul MRTLAS. Și nu am completat nici declarația de consum. Nu mai pot. Mi-e somn. Stai puțin, cum să dorm aici? Am uitat pentru ce am venit? Unde e nevastă-mea? N-a coborât încă. Și de ce m-a pus Răzvan pe canapea ca la psihanalist, iar el stă pe scaun? Şi cine ştie ce mai pune în băutură... Dar poate că sunt paranoic, iar mi se pare că toată lumea complotează contra mea. ”Ilana cea Sufocantă și Paranoică”, nu spune așa Laura?

După îndelungi rugăminţi, Radu acceptă de voie de nevoie un ice-tea Lipton de lămâie. La început, se uită o vreme în jos, apoi prinse ceva curaj, își ridică privirea și studie, cu o insistență care friza impolitețea, figura lui Răzvan, în timp ce amesteca absent cuburile de gheaţă din pahar. Părea un domn distins, la vreo cincizeci şi ceva de ani, jovial şi simpatic. Avea părul argintiu, bogat, obrajii rumeni şi ochi albaştri, prietenoşi. Numai mâinile îi erau îngheţate. Cine ştie, poate de la circulaţie. Şi Laura are mâinile reci. Chiar și vara. Se încălzesc numai când facem dragoste.

– Sper că nu te superi că te-am instalat pe canapea... ha-ha-ha, ca la psihanalist. Sincer, nu au fost cine știe ce intenții ascunse. Am vrut doar să stai mai confortabil, râse Răzvan.

Parcă mi-ar citi gândurile. Şi are o voce surprinzător de caldă, contrastând cu mâinile lui de reptilă.

– A, nu, dimpotrivă! răspunse Radu. Chestia cu canapeaua e doar un clişeu din filmele americane, nici nu mai e de actualitate. Apropo, canapeaua asta mă îmbie la somn. Dacă mai întârzie Laura, s-ar putea să rămân la voi să dorm tot weekendul. Sunt extrem de obosit, trebuie să recuperez.

– Îmi cer scuze, canapeaua asta e mai comodă decât scaunul, dar nu e de la Ikea ca ale voastre, zâmbi Răzvan uşor provocator.

– E, nu-i nimic. Oricum, mai bine că nu aveţi canapele de la Ikea, eu sunt spaima lor, am un mare talent de a distruge asemenea obiecte de artă. De pildă, am vărsat bere şi vin pe canapeaua „Purple” de la Ikea din biroul Laurei. Cred că nu o să uite niciodată.

Radu izbucni în râs, mai mult uimit şi amuzat de confesiunea sa neaşteptată, decât de conţinutul ei în sine. Efectul canapelei?

– Bravo, Radu! Încă o lovitură dată corporatismului şi societăţii de consum! aplaudă Răzvan.

– Da, bine, dar... Uite, şi eu lucrez într-o corporaţie.

– Incredibil, lucrezi într-o corporație... la vârsta ta! Nu înțeleg cum ai supraviețuit până la vârsta asta, cred că ai depășit de mult speranța de viață, râse Răzvan. Care e secretul?

– Știu să mă bucur de viață, în ciuda a tot și toate. Încă mai știu. Oricum, dacă ar fi să mor, sper să se întâmple repede, să fac stop cardiac sau accident vascular și gata. Sunt fumător și n-am acces la servicii medicale. N-am chef să agonizez fără un agocalmin măcar, că nici ăla nu se mai dă fără rețetă. Dar, legat de corporații, crede-mă, n-aş arunca totul la gunoi... ripostă Radu.

Oops, cred că tocmai l-am contrazis pe „bărbatul ideal...ist”. Să continui?

– Sunt şi lucruri OK, nu trebuie să aruncăm totul la gunoi, reveni Radu, prinzând curaj. Aportul inovator... care e foarte important în „societatea cunoaşterii”. Un model de eficienţă şi de profesionalism care, între anumite limite, poate fi preluat şi de alţii. Responsabilitatea socială şi dezvoltarea sustenabilă. Investiţii, locuri de muncă în zone sărace, cu o democraţie fragilă şi fără alte şanse de dezvoltare. Lumea merge înainte şi datorită corporaţiilor. Dar ce să mai comentez acum, nu putem intra în detalii, e târziu, pe ansamblu, poate că aveţi voi dreptate. 

      – Lasă, Radu, vrăjeala! tranşă Răzvan, privindu-l intens şi poznaş cu ochii lui albaştri vioi şi aruncându-i un zâmbet condescendent, de la înălţimea scaunului lui mai mult sau mai puţin directorial. „Şi marmota învelea ciocolata în staniol”. Mai exact, ciocolata cu cacao produsă de copiii-sclavi de pe Coasta de Fildeş. Hai s-o luăm mai simplu. Dacă ai putea să-ţi dai demisia acum din corporaţia ta, ai face-o?

– Poftim?

– Dacă ai putea să-ţi dai demisia acum, ai face-o?

– A, da, cred că da, îngăimă Radu buimăcit, înroşindu-se.

– Şi de ce să aruncăm totul la gunoi? Cine a zis asta? De unde abordarea asta anarhică, distructivă? Ce, noi suntem anarhiști? Mai bine recuperăm şi redistribuim. 1% deţin 99% din resurse, deci, automat, ştii, că te pricepi la procente, 99% au doar 1%. Nu e cazul să inversăm raportul ca să echilibrăm lucrurile?

– Ei, şi voi de unde aţi scos procentele alea? Sunt mai curând sloganuri. Asta cu ”We are the 99%”. Aş verifica foarte atent metodologia şi calculele, contraatacă Radu destul de timid, încă năucit de reacţiile lui Răzvan şi de propriile confesiuni.

– Hai, verifică tu ca să te convingi cum sunt distribuite resursele acum. Cred că se vede și cu ochiul liber, nu e nevoie să faci calcule complicate, iar diferențele cresc continuu. În State, 1% dețin mai mult ca restul 90%. Dar poate că tu faci parte din cei 1%.

– Da, cu siguranță și nu-mi voi dona proprietățile sub nicio formă. Constituția apără dreptul de proprietate. Glumesc. Păi, tu te pronunți anti-societate de consum și anti-corporații, dar, totodată, pui în centru resursele și redistribuția, adică lucrurile materiale. Trebuie să ne îmbogățim neapărat noi, ăștia 99%? Pe mine, sincer, nu mă interesează aşa de mult proprietăţile personale. Sunt mulţumit dacă am strictul necesar: cafea, ţigări, bere, pizza, un duş cu apă caldă, un calculator cu internet. Nu am pretenţii prea mari. Acum, fie vorba între noi, am chiar prea mult.

– Poate că tu n-ai nevoie de nimic, foarte bine... hm, deşi nu prea cred că eşti mulţumit de internetul actual. Dacă l-ai evalua pe o scală de la 0 la 10 sau de la 0 la 100, ce notă i-ai da?

– Să rămânem la scala NPS, de la 0 la 10. Sincer, i-aș da un 5, iar asta pe scala de recomandare NPS reprezintă ”detractors”, înțelegi. Dar restul pentru mine e OK.

– Hai să zicem că la tine lucrurile stau mai bine. Asta e super, mă bucur pentru tine. Însă nu trebuie să fim egoişti. Nu e vorba de îmbogățire, uneori e chiar de supraviețuire. Strictul necesar: cafea, ţigări, bere, pizza, un duş cu apă caldă și un calculator cu internet?! Uau! Sunt mulți care nu au nici pâine şi apă. Apă rece. Sau un acoperiş deasupra capului. 3 miliarde de oameni de pe planetă se zbat în sărăcie, trăiesc cu mai puțin de 2,5 dolari pe zi. 1,29 miliarde chiar în sărăcie absolută, potrivit statisticilor ONU din 2008. Peste 20.000 de copii mor zilnic din cauza sărăciei pe pământ. Copii... ca Luca. Scuză-mă, poate că e prea târziu. Te deranjează că întârzie? întrebă Răzvan foarte direct, privindu-l în ochi iscoditor.

      – Uneori da. De ce să te mint, şi acum e foarte târziu, chiar aşa e, zise Radu, coborându-şi privirea şi consultându-şi ceasul de pe mobil. Şi am lăsat copilul singur acasă.

      – Ei, copilul doarme! Ce, tu n-ai stat niciodată târziu la birou?

      – Ba da, dar aveam urgenţe.

      – Şi noi avem de finalizat bugetul pentru un proiect important, e destul de urgent.

– Da, dar mi se pare că... vă confruntați destul de des cu astfel de urgențe.

– Poate, dar nu le putem ignora. Dacă ne facem că nu vedem o problemă (cu atât mai mult o urgență), nu se rezolvă de la sine. Ba chiar se agravează. Apropo, ție îţi place ce faci? La tine, la ”scârbici”? E interesant?

      – Da, poate că nu e aşa de interesant şi de util ca ce faceţi voi, dar, în general, îmi place. De-asta am şi acceptat unele sacrificii...

      – Poate că şi Laurei îi place ce face. Şi ea acceptă unele sacrificii. Trebuie s-o înţelegi şi pe ea. Merită, e o adevărată luptătoare.

      – Ştiu. De-asta am şi lăsat-o să se implice. Dar tu nu te duci sus să avizezi bugetul? întrebă Radu uşor şovăitor, în speranţa că aşa s-ar putea accelera lucrurile şi ar pleca odată acasă.

      – Am încredere în Laura, se descurcă şi fără ajutorul meu. Cred că o să coboare fetele dintr-o clipă în alta.

      – Abia aştept. Sunt extrem de obosit. Nici nu mai pot lega două cuvinte, scuză-mă, Răzvan. Poate par nepoliticos.

      – Stai liniştit, nu ne formalizăm! Hai, bea-ţi ceaiul! Să-ţi mai aduc un pahar?

      – Nu, merci. Deşi aş fi preferat o Cola, râse Radu. Am glumit, nu, nu mă dau în vânt după Cola, prefer bere, da’ acum sunt la volan. Ce să zic, m-aţi surprins un pic cu brandurile: cafea Jacobs Alintaroma de la Kraft, ceai Lipton de la Unilever, continuă el, accentuând nemilos numele mărcilor şi al companiilor. Multinaționale, bineînțeles. Ceai de la plafar nu aveţi?

– Radu, cutia de Lipton e de mai bine de jumătate de an, doar pentru oaspeţi. Eu beau ceai de la plafar. E și mai sănătos. Ai fi vrut să te servesc şi pe tine? Ar fi fost politicos din partea mea? Ai fi avut încredere? Dacă vrei, îţi aduc acum.

– Nu, merci. Scuze, cred că par nesimţit. Ceaiul ăsta e foarte bun. Şi nu vă acuz de nimic. E târziu şi sunt foarte obosit.

– Nu-i nimic, stai liniștit. Și eu aș avea aceleași rețineri. Ai grijă doar să nu verși ceaiul Lipton de la Unilever pe tricoul tău de la H&M. Nu de alta, dar probabil că pentru tricoul tău au murit arse de vii 3 femei de la fabrica H&M și alte 10 sunt spitalizate în stare gravă în Bangladesh.

– Vai de mine, o să am mare grijă. Apropo, pot să fumez?

      – Sigur că da. Şi nevastă-mea fumează. Uite aici o scrumieră.

      Radu se uită ameţit la paharul de ice-tea. Oboseala îl amorţise aproape complet, nu se mai temea aşa de mult să bea. În plus, îi era foarte sete. Îşi aprinse o ţigară, luă paharul cu gesturi uşor ezitante şi dădu pe gât câteva înghiţituri, înecându-se.

      – Hai să-ţi zic ceva, Răzvan, dacă tot suntem la ora confesiunilor, spuse Radu pe un ton coborât, privindu-l aproape cu căldură. Ştii, când te-am văzut, am avut un şoc. Nu mă aşteptam să fii aşa.

      – Ei, dar cum credeai că sunt?

      – Păi, m-a surprins apariţia ta aşa... umană. Mă gândeam că trebuie să fii un Naruto, un Superman, un Batman, un Spiderman... ori vreun hacker genial, minor, plin de coșuri, ochelarist şi obez care trăieşte în lumea virtuală! râse Radu.

      – Cred că te-am dezamăgit, zâmbi Răzvan.

      – Nu, dimpotrivă. Prefer oamenii obişnuiţi super-eroilor și geniilor neînțelese.

      Radu mai bău câteva guri de ceai, trase ultimul fum şi stinse ţigara. Chiar atunci, se auziră paşi pe scări. Laura! În sfârşit! Laura intră şi ea în birou şi se aşeză pe canapea lângă Radu. Era singură, fără Andra. Avea faţa pământie, descompusă de un rictus amar şi tremura uşor.

      – Am terminat, spuse ea cu glas întretăiat. Mergem, Radu?

      – Da, i-i-iu-iu-bi-bi-ito, i-i-i-me-diat! zise Radu, bâlbâindu-se, uitându-se la ea pierdut, cu ochii injectaţi şi cu pupilele dilatate.

      Încercă să se ridice de pe canapea, dar nu reuşi. Îl cuprinsese o stare de epuizare teribilă. Vedea în ceaţă şi parcă nici nu mai auzea ce i se spunea. Ce zici, Laura? Paharul, pachetul de ţigări şi scrumiera s-au mărit în mod straniu şi se învârtesc în jurul meu. Scrumiera mai ales ameninţă să mă lovească. Să-mi spargă capul. Aşa cum am făcut ţăndări şi eu ultimul pahar de cristal cu şoseta-umbreluţă de cocktail! Parcă sunt zidit în ciment. Nici Yoda din „Războiul Stelelor” nu m-ar putea ridica. Ei, acum să vedem dacă Răzvan e mai tare ca Yoda! Laura şi Răzvan s-au aplecat asupra mea, mă fixează cu ochi de extraterestru, iar gesturile lor îmi par deformate, bizare, de parcă ar vrea să mă imobilizeze şi să mă sechestreze acolo.

      – Păi, mi-e mie rău sau ţie mai mult? bombăni Laura.

      – Ţi-am zis c-că s-sunt f-f-foaaar-te o-o-bo-, bolborosi Radu, fără să se audă.

      În cele din urmă, cu un efort suprauman, susţinut de Laura şi de Răzvan, reuşi să ajungă la maşină. Laura începu să-l pipăie şi să-l caute în buzunare. Ce dracu’ îmi fac, mă percheziţionează? Caută formularul pentru declarația de consum? Nu simt nimic.

Într-un sfârşit, Laura găsi cheia şi deschise maşina. Radu se prăbuşi pe canapeaua din spate, peste câteva pungi de chipsuri şi un titirez. Laura îi făcu semn de la revedere lui Răzvan şi închise geamurile. Apoi demară în viteză.

      – I-i-iu-iu-bi, p-par-că s-sunt d-d-rooo-gat, nu pot să co-co-con-duc... cea-iu’... se chinui Radu să vorbească.

„Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane” iar nu mai dă rezultate?

      – Lasă, Radu, conduc eu, n-am băut nimic, nici ceai, nici altceva. Suntem deja pe drum spre casă. Şi să ştii că mi-am dat demisia de la MRTLAS. Vorbim mâine.

      Radu auzi ca prin vis de demisie pentru că se afla deja în plin concert Lady Gaga. Uau, Lady Gaga e îmbrăcată doar cu un sutien de caşcaval cheddar şi chiloţi string făcuţi din bacon. Acum îşi va arunca sutienul de caşcaval şi chiloţii de bacon către public. Am noroc, prind în dinţi chiloţeii de bacon şi îi mânânc. Mi-era foame. Păcat că nu avea costum din pizza. Fie ea și cu propriile mele organe. Lady Gaga mă invită pe scenă să cântăm împreună. Mă lasă chiar la pian, iar eu fac un show incendiar. La un moment dat, femeia de serviciu urcă pe scenă cu măturoiul şi începe să mă lovească sălbatic. Laura! Fug în braţele lui Lady Gaga şi zbor împreună cu ea, căci Lady Gaga are şi aripioare negre de înger al morţii. Din nefericire, ne ciocnim de un panou publicitar electoral al lui Prigoană: „Plici de-aici! Vine Prigoană!” şi ne prăbușim. Urlu de groază, dar cineva ne prinde imediat. Doar pe mine, nu şi pe Lady Gaga. E Superman care se transformă în Spiderman, apoi în Batman şi în final în Dracula. Acesta din urmă mă bagă într-un sicriu păzit de lilieci şi se pregătește să mă muşte. Când se apropie, văd ochişorii albaştri şi obrăjorii suspect de rumeni pentru un vampir ai lui Răzvan!   

***

      Radu se trezi după-amiaza, zgâlţâit de Luca. Adormise îmbrăcat, cu tenişii în picioare. Încercă să se ridice, dar nu reuşi. Totul se învârtea cu el. Nu se putea ţine pe picioare. Rămase pe pat în fund, făcând eforturi să menţină cât de cât poziţia verticală a coloanei ca să nu se prăbuşească la loc.

      – Ce e, tati? Te simţi bine? îl întrebă Luca, îmbrăţişându-l.

      – Da, a-a-pro-ximativ, se bâlbâi Radu. Cred că mi-a pus ceva în ceai nenorocitul ăla, parcă m-a drogat...

      – Te-a drogat? Uau, ce tare!

      – Nu ştiu, puiule! N-am mai fost drogat până acum. Dar tu ce faci? Ai mâncat?

      – Da, tati, chipsuri şi cereale. M-am descurcat singur.

      – Bravo, dar mami ce face? Nu ţi-a pus ea masa?

      – Nu, tati. Mami n-a venit acasă. Şi eu vroiam să te întreb de ea.

      Radu încremeni. Cum adică mami nu-i acasă? Nu am plecat împreună de la sediul MRTLAS? Nu m-a condus ea şi m-a ajutat şi pe mine să mă urc până în apartament? Cum a dispărut între timp? Poate a plecat la cumpărături... Unde să plece, la ”plimbare la mall”? Exclus, urăște mallul. Poate că s-a dus pur și simplu la plimbare, afară. La plimbare în ploaie, ea care are probleme cu circulația? Nu prea cred. Poate că s-a dus de urgenţă la sediul MRTLAS. De fapt, ce să mai caute acolo, nu a spus că și-a dat demisia? Am înțeles eu bine, chiar și-a dat demisia? Şi, dacă da, de ce oare? Îmi vin în minte sute de motive, nu are sens să-mi bat capul singur. Le vom clarifica împreună. Dacă vrei, Laura. Dacă nu, nu. Mi-e și teamă să te sun, că zici că te monitorizez. Eu sunt Big Brother. Da, eu. Ce tare! Acum o să fiu și terorist. Big Brother și terorist. 2’n’1. Ce tare! Mă băgați în seamă doar atunci când trebuie să găsiți un vinovat. Toate se sparg în capul meu. O să-ți zic eu vreo două când ne vedem, Laura, ca să nu mă mai acuzi că nu spun ce-am de spus. Da, când ne vedem. Păi când? Unde ești acum? Vreau să te văd. Sau măcar să te aud la telefon. Să știu că ești bine. Laura! Unde ești, Laura? Mi-e frică, Laura. Dar nu trebuie să iau totul în tragic. Nu încă. Calmează-te, controlează-te, Radu! Calmează-te, controlează-te!    

– Luca, ai sunat-o pe mami? întrebă Radu agitat.

      – Ești un prost, nu se poate, tati. Am încercat. Şi-a lăsat telefonul acasă când a plecat.

      – Hai să mâncăm ceva, poate apare între timp şi mami.

      Radu reuşi să se ridice şi se târî până la baie. Se spălă pe faţă, pe mâini şi la subraţ cu apă rece. I se păru că avea o faţă sălbatică de diavol tasmanian. Se pieptănă puţin, încercând să-şi descâlcească şuviţele lipite. Vru să se bărbierească, dar, în ultima clipă, renunţă. Nu avea timp. Trebuia s-o găseasă pe Laura. Să o aducă pe mami acasă, așa cum a promis.

      Se îndreptă cu paşi împleticiţi spre bucătărie.  Cioburile paharului cu şoseta-umbreluţă de cocktail erau încă acolo. Luca şi pisica s-ar fi putut înţepa. Chiar şi el, că umbla desculţ. Cu un efort de voinţă (de ce trebuia să facă mereu asta?!), se aplecă, deşi îl durea spatele şi era anchilozat, adună cioburile şi mătură. Apoi se uită pe geam, să verifice dacă mașina era în parcare. Nu, mașina era acolo, nu plecase cu ea. Dacă se dusese la maică-sa?

– Luca, sună, te rog, la mamaie, să vezi dacă-i mami acolo!

– De ce nu suni tu, răule? Trebuie să termin nivelul.

– Pentru că, dacă nu e acolo, intră la idei și o să vină cu o falcă în cer și alta în pământ să mă omoare. Eu sunt de vină, orice s-ar întâmpla.

– Ți-e frică de mamaie, tâmpitule! Ți-e frică de mamaie! Ți-e frică de mamaie!

– Exact. Cui nu-i e frică de mamaie?

– Numai ție ți-e. Ești dus! O sun numai dacă-mi cumperi o consolă nouă Xbox.

În cele din urmă, Luca acceptă s-o sune pe mamaie, cu promisiunea consolei. Laura nu era nici acolo, dar, din fericire, mamaie nu se impacientă prea mult. Oftând adânc, Radu pregăti dejunul: şniţele cu cartofi prăjiţi. Chiar dacă era ameţit, nu mai greşi ingredientele, căci Luca era lângă el şi-l monitoriza. La fiecare zgomot, tresărea crezând că a venit Laura. La cinci fără un sfert, luară prânzul la televizor, la Disney Channel. Laura tot nu apăruse.

      – Tati, ce face mami? Iar a plecat de la noi? De ce nu vine? se alertă Luca.

      – Nu ştiu, Luca. M-aş duce eu după ea, dar nu prea ştiu unde... Hai să mai aşteptăm un pic, poate vine ea singură.

      După masă, Radu spălă vasele și dădu cu mătura în bucătărie. Apoi se întoarse în sufragerie și şterse pianina de praf, mângâind-o ușor. Atingerea ei îl alina. Blândă și caldă ca ploaia de vară. Luă partitura de la „Cântecul lui Solveig” din „Peer Gynt” de Grieg. Avea chef să cânte la pian. Păcat că vedea totul în ceață și-i tremurau mâinile. Probabil că nu o să nimerească nicio notă.

La început, melodia sună greoi, împleticit, cu note sărite şi uneori cu acorduri disonante. Apoi ceaţa se ridică, degetele se descleştară şi melodia se auzi din ce în ce mai clar. În infinitul, nedeterminatul „apeiron” se trasară limite, se conturară chiar figuri... Haosul se făcu ordine, iar întunericul – lumină. Vreau să treacă iarna și să vină april. Vreau să trăiesc... Prin ciobul de presse-papier de cristal încep să  întrezăresc lumea aceea pierdută, în nuanțe de sepia. Structura devine vizibilă. Sepia explodează într-un curcubeu de culori. Puritate. Strălucire. Limpezimea de cristal a viselor adolescenţei. La liceu, cu pletele în vânt, cântând seara la chitară la focuri de tabără, cu capul unei puștoaice la picioare, ascultându-mă cu ochii închiși de plăcere. Pe scenă, interpretând Concertul pentru pian și orchestră în la minor de Grieg, cu Orchestra din Sankt Petersburg și dirijor Zubin Mehta, la Festivalul Enescu, în aplauzele publicului. Laura, Luca, și cu mine pe plajă în Vamă, în golfulețul de lângă Cherhana. Zac la soare, gol, cu o bere în mână... Cu cealaltă mână, te țin pe tine, Laura. Mâinile tale sunt încă reci, chiar și la soare. Știu remediul, vrei să ți-l arăt? Valurile îmi dezmiardă tălpile obosite. Ascult ca prin vis muzica de la terasă de la ”Stuf”. Sunt acasă. E atâta lumină și liniște... Mă las învăluit în lumina blândă a învierii. Vreau să trăiesc!

      – „Va trece şi iarna şi-april va veni”, fredonă Radu, cu lacrimi în ochi.

      – Cânţi frumos, tati, dar mai tare e Lady Gaga. Şi Hanna Montana. Şi Selena Gomez.

      – Mulţumesc pentru încurajări, Luca. Oricum, m-ai plasat într-o companie selectă. A, ai uitat-o pe Inna.

      – Şi, ca idee, ești dus, e toamnă deja, comentă Luca.

      – Eşti mai acid şi mai cinic ca mă-ta uneori. Lasă-mă să visez. Pentru mine vine primăvara.

      Se ridică de la pian iluminat. Toată oboseala, spaima și confuzia dispăruseră. Ochii verzi îi străluceau extatic. Obrajii i se îmbujoraseră. O stare de îndrăgostit. Din nou atât de fericit de parcă plutesc. Mă simt ușor ca un fulg. Un fulg albăstriu, scânteietor din presse-papierul cu delfin al lui Luca, zburând fericit, fără griji și topindu-mă pe buzele cu miros de țigari mentolate și aromă de fructe de pădure ale Laurei.

      Sunetul strident al interfonului îi întrerupse visarea, dar Radu nu se supără. Dimpotrivă, ţâşni în sus de bucurie. Laura!

                  – Luca, cred că e mami. În sfârşit! Hai să vedem.

      Fără să mai asculte vocea, apăsă pe buton şi deschise. Luca se învârtea şi el înainte şi înapoi, agitat, iar pisica mieuna şi li se freca de picioare. Când auzi liftul, Radu alergă să se uite pe vizor. Dar ceea ce văzu îl făcu să i se zbârlească părul de groază. Rămase lipit de perete, mut, imobilizat, în timp ce soneria suna şi se auzeau bubuituri în uşă. Făcu un efort extraordinar să-şi revină puţin şi să-l atenţioneze pe Luca:

      – Luca, nu e mami! Fugi, ascunde-te în cameră şi încuie uşa! zise Radu cu vocea gâtuită.

      Luca se foia în continuare pe hol, iar zgomotul soneriei şi bubuiturile în uşă se înteţiseră.

      – Ce e, tati? De ce să fug? Stau cu tine.

      – Fugi, n-auzi? Du-te în cameră! urlă Radu, tremurând ca de friguri, dar abia îşi auzi vocea.

      Apoi se adună un pic şi spuse cât putu mai demn:

      – Vă deschid imediat, nu e nevoie să spargeţi uşa.

      Şi de data asta, vocea i se stinse. Pulsul, în schimb, i se accelerase. Frisoane cumplite îl zgâlţâiră. Cu mâinile îngheţate, reuşi totuşi să învârtă cheia în broască. Nici n-apucă să deschidă zăvorul, că doi mascaţi năvăliră asupra lui, lovindu-l pe unde nimereau, şi-i puseră cătuşe. Luca nu se ascunse, ci încercă să-l apere şi să-l tragă înapoi spre el, dar mascaţii îl zvârliră cât colo pe holul apartamentului şi copilul se izbi de perete.

                  Respirând alert şi sacadat, aproape pietrificat de groază, Radu ieşi pe holul blocului încătuşat şi flancat de mascaţi. Pe drum spre lift, se întâlniră cu tanti Nuți de la 84, cu fața ei veșnic congestionată și papucii ei roz scâlciați, care ducea gunoiul la ghenă. Cum se uită la mine! Vecina mea, o femeie de treabă, atât de drăguță până acum și cu care nu am avut niciodată vreun diferend.... O privire cumplită, insuportabilă, crede-mă, Malraux! Ceva s-a frânt în mine. Pentru totdeauna. O privire mai dureroasă decât loviturile mascaţilor, mai crudă decât ultimul „divorţ” al Laurei, mai nemiloasă ca pretențiile „stăpânei” şi mai tăioasă ca privirea şefițului atunci când venisem la birou la ora douăsprezece! Nu doar o privire plină de ură, ci şi una plină de dezgust. A văzut un monstru, un vierme, un ciumpalac, un golan... şi mă fixează cu o silă înspăimântătoare. În acelaşi timp, îi privește pe mascaţi cu recunoştinţă, cu admiraţie şi chiar cu adulaţie, ca pe nişte eroi salvatori. De ce să-şi pună alte întrebări? Eu sunt bestia, iar mascaţii – Feţii-Frumoşi. Așa e scris, trebuie să ucidă bestia. Trebuie să mă ucidă. E un mod avantajos de a codifica şi a simplifica realitatea. O privire de gospodină din anii ’90 care împărţea flori minerilor şi care scuipa protestatarii bătuţi de aceiaşi mineri... Mai bine m-ar fi scuipat. Privirea asta nu o voi uita niciodată.

***

Pierdut ”smiling face” și speranța că april va veni. Le declar nule.