CUI PROTEST? / PROteste de respirație. VII – Cine a văzut Sisifi fericiți, să ridice mâna!

După ce făcură sex (”dragoste”, în termenii lui Radu) pe canapeaua roșie de la Ikea (se pare că ”sacrificiile și eforturile  supraumane” începuseră și pentru ea), Laura se gândi că e un moment favorabil (sau hai să spunem ceva mai puțin rău) pentru a-l anunța cu privire la decizia ei. Luca era la mamaie, era liniște în casă, puteau vorbi. Radu făcuse un duș rapid, ieșise din baie gol, șiroind de apă și se trântise direct pe canapeaua ei preferată de la Ikea, apoi își aprinsese țigara, cu o expresie de satisfacție intensă în ochii lui mari, verzi. Îl lăsase să fumeze ”țigara de după” pe canapeaua ei și să scuture scrumul în paharul cu vin. Trebuia să profite de moment și să inițieze o discuție serioasă:

–    Radu, trebuie să-ți spun ceva, începu ea ezitant, dar se întrerupse.

Pisica se strecurase în cameră şi se lipise, torcând, de fundul gol al lui Radu care aruncase între timp țigara în paharul cu vin și se așezase pe burtă pe canapea. El nu schiţase nicio mişcare pentru a o îndepărta.

– Spune-mi, iubito, zâmbi Radu încurajator.

Îmbrăcată în pijama, Laura se aşeză picior peste picior, pe scaun, la birou, ca să fie la o distanţă rezonabilă de Radu, să nu-i treacă prin cap cumva să reia distracția. Îşi aranjă cocul şi se jucă pentru câteva clipe cu bretonul. Părea pierdută în gânduri.

– E destul de greu. Ai văzut cât de mult îmi doream o schimbare, continuă Laura cu glas întretăiat.

– O schimbare?! Mie mi-e groază de schimbări. Mie îmi place viaţa asta banală şi rutinată. E singura care îmi oferă confort psihic. Şi eu nu-mi doresc altceva. În ultimul timp, fiecare schimbare a fost un şoc teribil. Proiectul meu cu „stăpâna” și... fără ”șefițu’”, „divorţul” tău...

– Radu, mă întrerupi! Eu am nevoie de schimbare ca de aer. Este şansa mea de a exista. Până acum am fost un „cadavru viu”, un Zombie.

– Unul, ce-i drept, foarte sexy, o tachină Radu. Probabil că am devenit necrofil.

– Şi expert în calcule, balanțe şi bugete. Şi maestru în treburile casnice. Şi părinte model. Hai, termină, Radu! Oricum, se pare că, spre norocul sau spre ghinionul tău, schimbarea asta nu e divorţul. Nici demisia. Vreau însă să fac ceva.

– Nu credeam absolut deloc că te plictiseşti. Aveam impresia că ai fost blestemată să ai o viaţă hiperactivă şi nemuritoare, cum spuneai tu.

– Radu, nu e vorba de asta. Sigur că am activitate. Uneori prea multă, asfixiantă, că nu mai pot să fac nimic pentru mine. Dar crezi că mă regăsesc în totalitate în asta: serviciu, gospodărie, familie? suspină Laura. Nu-mi trebuie o nemurire de Zombie! Ştii, aş vrea să fac ceva mai util, pentru oameni. Şi, indirect, pentru mine, normal. Viaţa trece. Mi-e teamă să nu fie prea târziu.

 – N-aş putea spune că acum eşti inutilă. Cu două luni și ceva în urmă, când mă luptam cu proiectul ăla sisific şi traumatizant, pe lângă scârbici, tu ai preluat „crucea” gospodăriei şi a familiei.

– Parcă era prima oară când am preluat-o! Crezi că asta am aşteptat eu de la viaţă? Să spăl, să calc, să duc gunoiul, să strâng după Luca, după tine şi după pisică, să merg la plimbare la mall ca să-mi cumperi tu un parfum de firmă sau o geantă de fiţe, să-mi spăl creierul cu Lady Gaga, Disney Channel şi Naruto, să cuantific totul, să nu fac niciun gest necalculat?

– Ar trebui să fii mândră că reuşeşti să faci atâtea! Îmi pare rău, iubito, că în ultimul timp nu prea te-am ajutat, dar fac tot posibilul să nu mai fie aşa.

– „Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”... „Faci tot posibilul”, cum spui tu la birou. Nu-mi mai vorbi în jargonul ăsta corporatist de doi lei! Hm, se pare că pentru ”stăpâna” chiar făceai, dar pentru noi...

Radu se ridică de pe canapea şi încercă să o îmbrăţişeze, dar Laura ţâşni de pe scaun şi se mută pe canapeaua proaspăt eliberată. Radu vru să se ducă spre ea, dar se temu să nu fie respins şi rămase pe scaun. Laura îi aruncă o privire suspicioasă.

– Radu, laşi păr pe scaun, se alarmă ea.

– O să curăţ cu rollerul de scame, iartă-mă, iubito.

– TU o să cureţi. Pisica a stat lipită de curul tău gol, nu de al meu. Apropo, eşti sigur că mai avem roller?

– Dacă nu mai e, cumpăr mâine unul.

– Nu unul, trei, să fie de rezervă. Bine, să revenim la ce vorbeam. M-ai întrebat ce schimbare mi-aş dori. Ei bine, vreau să fac ceva mai util, zise Laura cu glas înăbuşit. Să-ți spun drept, acum mă simt groaznic. A fost arestat Adi, știi, colegul meu... Acum... câteva zile.

–    Adi... cum?! Ce s-a-ntâmplat?

–    Știi ce făcuse? Downloadase o melodie CGS și o uploadase ca fundal muzical al unui spot pe youtube. Iar eu, pur și simplu, am stat și m-am uitat, n-am făcut nimic. Îmi vine să intru în pământ de rușine, șopti Laura, lăsând ochii în jos, cu obrajii arzând.

–    Și ce vroiai să faci? Să te bați cu mascații? Să le faci un jutsu ca Naruto?

–    Nu știu, Radu, dar nu e de râs. Tu pe toate le iei la mișto. Lucrurile se agravează, iar noi stăm deoparte. Nu cred că e bine așa.

– Dar ce putere ai tu, Laura?!

– Puterea de a da jos sloganul ”Proletari din toate țările, uniți-vă!” din fața prăvăliei mele. ”Puterea celor fără de putere”, cum spunea Havel. Asta e puterea mea. Voi scoate plăcuța cu sloganul și, astfel, voi înceta să confirm sistemul. M-am săturat de minciună. Totul e fals în viața mea. Nu mă voi refugia în eforturi disperate de a-mi salva libertatea interioară, atât cât e ea, ci voi acționa. Voi avea curajul să fiu altfel și să fac lucruri diferite. Nu mai vreau să mă conformez. Voi crea o altă realitate. Una alternativă. Cred că trebuie să ne implicăm. Uite ce vreau: vreau să mă înscriu într-o mişcare pentru drepturi... civile și politice, vorbi Laura ceva mai tare şi mai clar, dar cu ochii plecați.

Radu îşi trase scaunul ceva mai aproape de Laura, intrând în zona ei personală, dar ferindu-se să pătrundă în spaţiul ei intim. O privi lung, zâmbind uşor neîncrezător. Ea simţi că se înroşeşte din nou, dar de data asta îi înfruntă privirea.

– Ce mişcare? întrebă el, ridicând din sprâncene.

– Ai văzut cum au evoluat lucrurile în ultimii ani, doar eşti sociolog. Fumătorii şi supraponderalii nu mai au acces la servicii medicale. Adică marea majoritate... că ori sunt fumători, ori sunt supraponderali... Ce economie pe vremuri de criză! Ai fost în ultimul an la doctor? îl provocă Laura.

– Nu, iubito. Am avut doar o vizită a doctorilor de la medicina muncii la birou: un control de rutină – oftalmologic și... tensiunea. Era la sfârșitul proiectului cu ”stăpâna”, nici nu vreau să-mi aduc aminte. Ei, legat de serviciile medicale, poate, dacă plătim mai mult şi sunt doctori mai de treabă, reuşim să mergem la o consultaţie și să ne facem analize...

– Poate cu şpăgi ca înainte! Poate, poate... Ce, astea sunt soluţii? Eu îţi spun ce prevede legea. Tu cunoşti mai bine ca mine politicile şi reglementările în sfera sănătăţii, ai avut şi proiecte, aţi testat diverse soluţii... Şi dacă ar fi numai asta! continuă Laura, ţintindu-l cu ochii ei negri, scânteietori. Telefoanele ascultate, internetul monitorizat şi cenzurat de corporații în colaborare cu guvernul! Orice mail de pe adresa personală, nu de office, e accesat de jde mii de companii și, totodată, de autorități. Orice transfer bancar, orice plată cu cardul, orice postare pe rețelele de socializare, orice spot pe youtube. De fapt, ce mai e personal?

– Toată lumea vrea ca totul să fie public. Se pare că nu mai avem nimic de ascuns. Totul la vedere. La TV sau online. Cine mai vrea intimitate?

– Eu. Te rog nu mai generaliza, că divorțăm! Au început cu SOPA, PIPA, ACTA, CISPA, Legea „Big Brother”, programul PRISM de monitorizare, proiectul Comisiei pentru Furtul Proprietăţii Intelectuale de blocare prin viruși de tip malwares a calculatoarelor care conțin documente piratate etc. A venit apoi acordul ACSPA și sistemul CGSS care detectează orice produs neoriginal, blochează computerele și chiar șterge documentele – orginale sau nu, poți să fi sigur? Nu poți accesa netul fără să ai instalat acest soft. Nici măcar nu poți deschide computerul. Mai mult, a fost reinventat delictul de opinie! Nu doar că nu mai poţi să downloadezi și că nu mai găseşti de cumpărat online decât rahaturi gen Lady Gaga, ci și nu mai poţi să scrii nimic pe mail, pe Facebook, pe Twitter sau pe blog împotriva corporaţiilor sau a partidelor parlamentare. Dacă o faci, eşti amendat şi / sau arestat, sub pretextul atacurilor cibernetice sau al procurării / utilizării de conținut piratat. Toți suntem suspecți. Și de la suspect la vinovat e un pas mic. Ţi se pare că asta mai e democraţie?

– Au fost alegeri libere. Poate că nu s-a denaturat situaţia aşa mult, încă nu putem vorbi de dictatură. Poate, cel mult, nişte derapaje...

– Au FOST alegeri libere. Cine zice că or să mai fie? O să vedem la toamnă. Hm, nici măcar libertatea de expresie nu mai există, darămite cea de asociere. Toate fundaţiile şi asociaţiile sunt aservite politic. Iar dreptul de asociere a fost și el încălcat prin faptul că nu mai pot fi lansate petiții online sau offline decât într-un cadru reglementat legal: doar de fundații care sunt foarte politizate, repet, și cu acordul autorităților. Şi aici punctez: trebuie să facem ceva. Iar acţiunile de protest nu sunt individuale, eu nu cred în luptătorii solitari, aşa că mă voi înscrie într-o mişcare ca să fiu mai eficientă.

– De ce nu te înscrii într-un partid ca să schimbi lumea din interior?

– M-ar perverti sau m-ar sufoca. E o lume coruptă şi clientelară de baroni mafioţi, ce să caut eu acolo?

– De ce nu intri într-un ONG, dacă tot vrei să faci ceva?

– Sunt toate afiliate politic, ţi-am mai zis. Nu mai am încredere în nimeni și nimic. Mişcarea asta e, poate, mai curată şi mai responsabilă. L-am cunoscut pe şeful ei la petrecerea de Crăciun a firmei. E fratele unei colege, prietenă bună de-a mea. La prima vedere, mi s-a părut un tip extraordinar, inteligent, vizionar, cu spirit de sacrificiu. Lasă impresia că trăieşte doar ca să dea viaţă ideilor nobile. Mi-a inspirat ceva încredere sau, hai să zic, nu mi-a dat atâtea motive de suspiciune, aşa că o să-l contactez, măcar să văd despre ce e vorba.

Radu îşi trase scaunul un pic mai aproape de canapea. Laura se gândi să se mute în colţul celălalt al canapelei, dar asta i-ar fi dat ghes lui Radu să se aşeze în colţul eliberat de ea, aşa că până la urmă rămase pe loc. Îşi ridică genunchii la piept şi-i cuprinse cu braţele. Poziţia asta îi oferea mai multă protecţie.

– Pe tipu’ ăsta nobil şi inteligent să-l ratezi tu? zise Radu pe un ton buclucaş, făcându-i cu ochiul. Și cum se întâmplă să ai încredere tocmai în el? Ai zis că nu ai încredere în nimeni.

– Radu, nu fii gelos şi invidios, eşti ridicol! Dacă mai zici ceva, divor- începu Laura, dar se opri singură şi izbucni în râs. De câte milioane de ori am zis că divorţez? Mă interesează doar ideile lui, nu el ca bărbat.

– Fac pariu că ţi-ar fi plăcut să am şi eu stofă de erou. Măcar „Radu mamii” să fi fost! Dar, din păcate, în primul rând, sunt prea sceptic şi, în al doilea rând, mi-e frică. Chiar şi pentru tine. Ori pentru Luca. Ţie nu?

– Bravo, Radu, eşti un sceptic care crede în dragoste şi face zeci de declaraţii pe zi!

– „Nobody’s perfect”!

– Nu prea cred că eşti un sceptic adevărat. Iar în ce priveşte frica... Nu o ignor. Şi mie mi-e teamă. Şi pentru mine, şi pentru tine, şi pentru Luca. Mai puțin pentru mama...

– Pentru mă-ta nu mi-e teamă nici mie! Aș da orice să văd ceva care să o îngrozească, până acum n-am observat. Doar ea îi înspăimântă pe toți. Ei, poate că se sperie de ea însăși.

– E normal, fiecare trebuie să se teamă în primul rând de el însuși. Să ne fie mai frică de noi înșine decât de ce ni s-ar putea întâmpla. Radu, trebuie să luptăm cu frica. Mai ştii ce spunea Steinhardt: curajul fizic în faţa morţii este fundamentul dreptului constituţional? Curajul e la baza drepturilor noastre. Garanția libertăţii. Curajul îl definea şi pe Iisus. Eu una nu știu dacă îmi pot învinge frica, dar vreau să lupt cu ea.

– Dar oare merită lupta asta interioară și toate eforturile astea disperate?

– Dacă vroiam să fiu rea, ziceam şi eu: proiectele tale merită? Acum nici două luni, era să mori la birou pentru ele. Nu pot promite că merită, eu vreau doar să încerc.

– Eu mi-am pus la bătaie sănătatea, poate şi viaţa mea, dar nu pe-a altora. Şi, dacă am făcut eforturi până la limita absurdului şi a nebuniei, până la urmă am făcut-o nu atât din datorie, simţul responsabilităţii, orgoliu profesional sau dorinţa de a finaliza un proiect, cât mai ales pentru voi. Hai să fim serioşi! De ce nu mi-am dat demisia, deşi am repetat replica de adio cu Luca, la oglindă, până la epuizare? Crezi că am scăpat de greu? Şi acum e o perioadă infernală la job. Şi s-ar putea să fie tot mai rău.

– Cum adică ţi-ai riscat numai viaţa ta? Ce, viaţa ta e separată de a noastră? Nu există conexiuni? Iar demisia nu ţi-ai dat-o pentru că, trecând peste acest proiect cu care ne-ai terorizat şi pe noi, ţie îţi place ce faci. Nu ţi-e greu să continui. Ai avut de înghiţit doar căcatul ăla de proiect. Pe când eu mă îndop cu căcat în fiecare zi. Şi nu-mi reproşa că eu vreau să fac ceva din raţiuni egoiste, ca să am motive să-mi umflu ego-ul strivit de căcat! Vreau să-l eliberez, într-adevăr, dar atât. Nu vreau să fac din el o păpuşă gonflabilă! Chiar vreau să fac ceva pentru oameni. Printre ei, sunteţi şi voi, desigur.

– Lucrurile astea pentru oameni la modul general sunt, de obicei, găunoase şi fără finalitate. Mai era în Dostoievski, nu mai ştiu exact în ce roman, un personaj care iubea oamenii la modul general, dar în particular nu putea să-i sufere.

– Mulţumesc, Radu, personajul ăla era chiar modelul meu.

– Scuză-mă, Laura, dacă te-am jignit! Poate că am şi eu o gândire viciată. Am urmat o facultate cam cinică: am învăţat mai frecvent cât de răi, proşti, violenţi, perverşi sau manipulatori sunt oamenii. Întotdeauna pun răul în faţă.

– Hai să vorbesc în termenii tăi ca să înţelegi. Ăsta e proiectul meu. Lasă-mă să mă implic aşa cum faci şi tu cu proiectele tale. Lasă-mă să investesc în el o parte, da, numai o parte din viaţa mea! Lasă-mă să-mi urmez calea, chiar dacă o să mă rătăcesc în labirint şi o să mă mănânce Minotaurul... din parcarea de la mall sau de unde o fi! Lasă-mă să greşesc şi iartă-mă anticipat, dacă eşti mai bun!

Laura se dădu jos de pe canapea şi-l îmbrăţişă scurt pe Radu, bătându-l uşor pe spate. Îi mângâie părul şaten-auriu uşor ondulat, cu doar câteva fire albe, se jucă cu câteva şuviţe şi-l sărută apoi pe obraz. Radu îi luă mâna într-a sa şi o sărută apăsat. Vru s-o cuprindă şi el în braţele lui, dar Laura se smulse şi se aşeză înapoi pe canapea.

– Da, ai dreptate cu mofturile mele de eroină. De când eram mică, visam să fiu o eroină: o fecioară sacrificată zeilor care, eventual, devine ea însăşi o divinitate, Ioana D’Arc sau, pe meleagurile noastre, Ecaterina Teodoroiu. Astea erau exemplele disponibile în copilărie. Mai târziu, în adolescență, m-au inspirat, dintre femei, Ana Blandiana şi Monica Lovinescu. Nişte luptătoare. Mi-ar fi plăcut să mă molipsesc de energia şi entuziasmul lor în lupta anti-comunism. Visam mereu la o moarte frumoasă, eroică. Cât mi-aş fi dorit să mor într-un război sau într-o revoluţie! Știu că toate revoluțiile se fură, dar... Ce n-aş fi dat să fi murit împuşcată la Revoluţia din Decembrie ’89, chiar dacă eram şi eu o victimă absurdă a loviturii de stat iliesciste şi a diversiunilor machiavelice de preluare a controlului politic! zise Laura, roşie în obraji şi aruncând flăcări din priviri.

– Laura, m-ai înnebunit! răspunse Radu, încruntându-se uşor. Credeam că a trecut vremea fecioarelor sacrificate zeilor... Şi, scuză-mă, mie practica asta nu mi se pare deloc eroică şi nobilă, ci de-a dreptul abuzivă, dezgustătoare şi oribilă. Şi de ce vorbeşti numai de moarte? Viaţa nu te inspiră?

– Viaţa nu are sens decât în anumite condiții.

– Ce condiții?

– Atâta timp cât ești uman.

– Ce înseamnă ”uman”? Te rog să operaționalizezi conceptul.

– Sincer, ești uman cât timp 2+2 fac 4, ca-n Orwell, în ”1984”. Cât te porți cu bun simț. Cât aplici logica normalității, și nu pe cea a absurdului. De exemplu, arestarea lui Adi intră în logica absurdului. Mai simplu spus, e ceva de căcat ce n-ar trebui să-nghițim. Și dacă nu-nghițim, asta înseamnă că rămânem umani. Așa viața capătă sens.

– Asta înseamnă un sens, doar unul. Mai sunt și multe alte sensuri. Fiecare poate avea propriul sens sau chiar mai multe sensuri. Asta numai la nivel personal, subiectiv. Ce să mai vorbim la nivel suprapersonal, comunitar, intersubiectiv... Nici nu cred că 2+2 fac 4 întotdeauna. Pot da oricât. Uite, căsătoria copiilor, pentru noi ceva strigător la cer din perspectiva ”2+2=4”, e acceptată și promovată în multe alte culturi. Chiar și la noi, la țigani.

– Radu, indiferent de relativismul tău, din perspectiva propriei tale culturi, în timpul proiectului ăla nenorocit al tău, ai suferit mult dintr-o problemă de tip ”2+2”.

Radu simți că i se pune un nod în gât, bău o gură de bere și-și aprinse o altă țigară. Laura nu îi zise nimic.

– Și de ce ne trebuie neapărat un sens? întrebă el.

– Pentru că altminteri ajungi ca mine. Un Zombie, acționat cu telecomanda sau mișcându-te din inerție. Te învârtești la nesfârșit într-un cerc de foc. Fierbinte ca Gheena. Asfixiant. Amețești, cazi, îți ștergi transpirația și lacrimile grele ca ghiulelele care îți lasă cratere în obraji, te ridici și continui până te prăbușești din nou.

– Nu putem trăi o viață absurdă? De Sisif? Nu spunea Camus că viața lui Sisif încetează să mai fie absurdă în momentul în care o investim cu sens? Dacă eu, Sisif, dau sens mișcării la nesfârșit a bolovanului, înseamnă că am anulat absurdul. Am dat sens, astfel, vieții mele infernale. Sunt fericit.

– Radu, uită-n jurul tău și spune-mi câți Sisifi fericiți ai văzut!

Radu tăcu și trase adânc din țigară. Fața i se întunecă, buzele și mâinile îi tremurau. Câte eforturi și sacrificii fără limite... ”Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”, dusă la absurd. Nu îmi doream decât să avansez un pic. Un mic pas înainte. Un procent, o etichetă în grafic, un cuvânt, o virgulă, un punct. Dar totul se făcea praf într-o clipă, la un simplu gest al ”stăpânei” și nimeni nu mă asculta. Singur pe cruce! Singur cu bolovanul la deal. Fericit, da.

– Sau poate ești TU un Sisif fericit..., continuă Laura, cu un zâmbet amar. Radu, mie toată povestea asta îmi sună a mușamalizare, autoiluzionare, masochism extrem și dezumanizare. E tot o problemă de tip ”2+2”. Cel mult, Sisif e fericit pentru că i-a înfruntat pe ”stăpâni”, pe zei. L-a păcălit pe Zeus (divulgându-i lui Asope secretul răpirii Aeginei), pe Thanatos, zeul morții (înlănțuindu-l în Tartar cu lanțurile destinate lui însuși), pe Hades prin întreruperea jertfelor către el și refuzul de a-i fi îngropat trupul conform datinilor.

– Vai de mine, câte a făcut și Sisif ăsta! Cred că și-a cam meritat pedeapsa. Și, din câte îmi aduc aminte, Sisif era el însuși un ”stăpân”, un tiran lacom și avar care-și omora până și oaspeții de la palat și care conducea cu o mână de fier.

– Sisif nu a fost pedepsit pentru că era ”stăpân” pe pământ, în cetatea lui, ci pentru că i-a înfruntat pe zei. Asta o știa și el. Sigur, avea un ego hipertrofiat, rivaliza cu zeii. Însă pedeapsa lui o avem și noi, cei din ziua de azi. Să nu zic toți, marea majoritate. Noi de ce suntem pedepsiți?

– Poate că ai dreptate, iubito. Noi suntem Sisifi pedepsiți fără să știm măcar de ce. Aș zice că e chiar ”mai bine” decât pe vremea lui Sisif din mitologie. Ăla măcar știa de ce. Atunci, da, exista un sens. Dar acum nu. Și nici n-o să fie. Așa că mai bine proiectez propriul meu sens, fie și pur subiectiv, fragil și volatil, asupra chinului meu: poate că o să mă împac cu soarta mea. Măcar pentru cinci minute.

– Nu, Radu. Nu poți așa. Propriul tău sens nu are nicio putere. E doar o iluzie care se va face și ea praf și pulbere la următoarea întâlnire cu Big Brother. Vei fi strivit. Nu vrei să recunoști că ai nevoie de sens. Sens, nu sensuri. Unul deasupra ta. Pe cât de simplu, pe atât de greu de aplicat. De tip ”2+2=4”. Prea mult orgoliu, autocentrare, indiferență față de ce-i în jur, autoprotecție, teama de a părăsi sfera de confort, vorba vine confort, de a sparge placenta asta otrăvită și de a ieși la lumină, fie și cu riscul de a orbi. Poate că ne e teamă să ne smerim... Să ne recunoaștem vulnerabilitatea... Să îngenunchiem și să ne rugăm. Și apoi să aruncăm bolovanul.

– Mi s-au rupt blugii de cât m-am târât în genunchi, crede-mă. Nu era așa modelul blugilor mei. Poate că acum sunt mai pe trend. Mă dor genunchii și am rămas înțepenit. Să mai îngenunchiez o dată? Încă o dată?! Să îngenunchiez și să mă rog să am putere să arunc bolovanul?! În ”stăpânii” mei?

– Nu, Radu, nu vreau să aruncăm bolovanul în ”stăpânii” noștri. Nu cred în paradigma asta: ”stăpâni versus sclavi”. Nu vreau să moară ”stăpânii”, să ajung eu ”stăpână”, dar nici ”sclavă” nu mai sunt dispusă să fiu. Nu vreau decât să mă rog să am putere să fac asta: să abandonez bolovanul.

– Să ne rugăm cui? Cine ne aude? Poate bolovanului: să pară mai ușor și mai prietenos. Să ne lase măcar să luăm o pauză de bere, pizza sau țigară.

– Vezi, iar arunci totul în derizoriu. Eu nu cred că poți să ai garanția sensului, nici să-ți iasă corect ”2+2=4” fără o instanță superioară, supraumană.

– Eu sper că oamenii au suficiente resurse în ei înșiși să calculeze corect ”2+2”, fiecare în interiorul propriei sale culturi, fără să recurgă la ceva din exterior. Mai lasă vrăjeala mistică sau metafizică. Sensul vine de la noi, oamenii, nu din forme abstracte, universalii platonice ori din cer.

– Și totuși eu nu cred că putem calcula corect ”2+2=4” singuri, fără Dumnezeu. De unde știm sigur cât dau? Cine ne dă certitudinea? Cine ne susține în efortul nostru de a calcula, măcar văzând ce facem atunci când alții nu observă nimic? Chiar dacă murim.

– Dar de ce vorbești numai de moarte?

– În perspectiva morţii, viața capătă mai mult sens. Ne bucurăm de viaţă mai mult pentru că ştim că o să murim. Trăim viaţa chiar mai intens când suntem aproape de moarte. Şi ar trebui să ne pregătim permanent pentru ea. La urma urmei, că tot mă întrebai mai înainte, asta e finalitatea.

– Nu, eu nu privesc viaţa ca pe un drum cu o anumită finalitate – moartea, cum zici tu. Vezi, iar ai tendinţa să ordonezi, să sistematizezi, să dai un sens lucrurilor întâmplătoare şi să construieşti structuri complicate. Pentru mine e doar o selecţie aleatoare de evenimente, un vârtej al contingenţelor. Eu am o viziune mai fragmentară şi mai haotică asupra vieţii, dar am impresia că sunt mai fericit sau, hai să zicem, mai puţin frustrat. O văd ca pe o succesiune de clipe mai vesele sau mai triste. Încerc să mi le amintesc mai des pe alea vesele. Dar le gust pe toate, dulci sau amare. Trăiesc mai simplu, în prezent şi nu aştept nimic.

– Nu te cred. Cu proiectele tale nu eşti aşa, eşti chiar la polul opus.

– Ceea ce înseamnă că nu mă identific complet cu jobul. Nu mă reduc la job.

– Cu proiectul ăla de acum două luni și ceva nu mi-ai demonstrat deloc asta. Nici cu altele. Am văzut că tu crezi în proiectele tale și că nu te lași până nu le duci la bun sfârșit. Eu, la rândul meu, am nevoie de un proiect cu care să mă identific și în care să cred.

– Dacă tu vrei asta, n-ai decât să mergi pe calea ta. Sper că nu te duce în gura Minotaurului. Apropo, mişcarea asta e clandestină?

– Da, dar bine organizată şi inteligent camuflată.

– La fel de anonimă ca „Anonymous”? zise Radu, temându-se puţin să n-o supere pe Laura şi să declanşeze o serie de ameninţări cu divorţul.

– La fel de anonimă ca tine! Oricum, trebuie să ne asumăm riscuri, altfel n-am mai face nimic! Sigur, orice acţiune e potenţial letală şi invariabil ridicolă. Îmi stă pe limbă să spun că voi, bărbaţii, sunteţi atât de negativişti încât adeseori „îngheţaţi în proiect”, evitaţi să acţionaţi, preferaţi să rămâneţi în zona voastră de confort, dar ai să mă acuzi iar că vorbesc stereotipic. Ce să mă mai mir de reacţiile lui Luca? Bine, mai sunt şi excepţii.

– Ca bărbatul ideal...ist?

Laura îşi muşcă buzele ca să nu spună ceva legat de divorţ, dar Radu nu mai putea fi oprit. Se legăna cu scaunul, ameninţând să-l rupă. Deodată, îşi duse mâna la frunte şi se scărpină uşor. Chipul i se întunecă pentru o clipă. Apoi îşi încrucişă braţele şi zise încet şi apăsat:

– Dacă e o mişcare teroristă, te-ai gândit? Cum ar putea apăra o mişcare teroristă drepturile omului şi democraţia? Ar încălca şi ar nega însăşi esenţa democraţiei şi a statului de drept.

– Radu, eşti paranoic, exagerezi! Nu degeaba-ți spun ”Ilana cea Sufocantă și Paranoică”. Nu ştiu detalii acum, o să mă mai informez. Tot ce ţi-am zis a fost că tipu’ mi-a inspirat cât de cât încredere şi că o să-l contactez. Crezi că personal mă voi implica în acţiuni teroriste?! Dacă e aşa, o să te rog pe tine să vii să detonezi explozibilii.

– Iubito, dacă asta e noua ta strategie de divorţ, să ştii că mai ai un pic şi mă convingi. 

 Fără să-şi pună nimic pe el, Radu se ridică de pe scaun şi ieşi din cameră. Reveni în câteva minute cu un pahar de vin şi îşi aprinse o nouă ţigară.

– Radu, fumezi la mine în cameră! Se fumează numai la bucătărie! După ce că umbli în curu’ gol prin casă şi că mi-ai umplut scaunul de păr, acum scuturi şi scrum pe el, se răsti Laura, aruncând săgeţi de gheaţă din priviri.

Radu continuă să fumeze, în tăcere, fără să o bage în seamă. Laura rămase ghemuită în colţul canapelei, cu genunchii strânşi la piept, tremurând.

– Radu, am nevoie de susţinere, nu de scepticism, frică şi ridiculizare!