CUI PROTEST? / PROteste de respirație. VIII – La MRTLAS: autoexilul în ”Pădurea fără rost”

Laura apăsă butonul de interfon şi formă „013”. Un sunet metalic strident bubui din interfon. Aproape la fel de prietenos ca alarma lui Radu cu Inna, ”Sun is up”... Oare cât o să dureze? În cele din urmă, după câteva minute de aşteptare, un glas aspru şi iritat de femeie îi răspunse:

– Nu mai suna! E deschis.

Laura apăsă pe clanţă, dar uşa nu se deschise. Apăsă apoi cât putu de tare, împingând uşa. Încercă şi să ridice puţin uşa şi să apese pe clanţă, dar toate eforturile fură zadarnice. Zgâlţâi uşa, dar nimic nu se întâmplă. Sună din nou la interfon.

– E deschis! zbieră femeia. Intră!

– Îmi pare rău, nu pot să deschid uşa.

– Hai că vin eu, îmi strici uşa, proasto. Aşteaptă.

Peste două minute, apăru la uşă o femeie osoasă, cu părul grizonat zburlit, ochi înguşti şi cenuşii, faţa uscată şi ridată. Purta un tricou albastru decolorat, un short înflorat şi papuci de casă un pic cam scâlciaţi. Femeia avea o expresie de dezgust întipărită pe faţă şi tremura de enervare. Lângă ea se afla Răzvan, şeful mişcării. Răzvan nu părea deloc afectat de agitaţia ei, dimpotrivă, arăta calm şi maiestuos.

– Bună ziua, am venit să mă înscriu în mişcarea de rezistenţă, zise Laura, fără nicio ezitare.

– Ah, iubire, cum dracu’ vin la noi toţi ciumaţii, handicapaţii şi oligofrenii? Ai văzut, nu poate nici să deschidă uşa! zise printre dinţi femeia, agăţându-se de braţul lui Răzvan, fără să se ascundă de Laura, dar fără să-i arunce măcar o privire.

– Eu sunt Laura, întinse ea mâna, dar femeia sări de parcă ar fi fost electrocutată.

– Salutare, Laura. Ea e soţia mea, Andra, o recomandă Răzvan Laurei.

Andra continua să-şi ţină mâinile la spate, refuzând orice contact.

– Noi doi ne cunoaştem de la petrecerea de Crăciun a firmei ei. Sor-mea şi ea sunt colege. Din câte ştiu de la sor-mea, Laura e o fată de treabă, îi explică Răzvan Andrei.

– Îmi pare bine, zise Laura. Aş dori să mă înscriu la voi.

– Uită-te la tine, că nu eşti în stare nici să deschizi uşa! Ce să cauţi în mişcarea de rezistenţă? E exclus! strigă Andra, tremurând de furie şi de scârbă.

– Vă rog mult, îmi doresc enorm să fac parte din mişcare! spuse Laura cu entuziasm. O să fac tot ce spuneţi voi. Mă antrenez, poate voi reuşi să fac faţă exigenţelor.

– „Poate”... Aici nu vorbim cu „poate”, trebuie să fim siguri, rânji Andra, micşorându-şi şi mai mult ochii cenuşii şi uitându-se la Laura pe sub sprâncene.

– Voi face în aşa fel încât să fiu la înălţime şi să mă fac utilă, promise Laura, privindu-i pe cei doi cu ochi de foc.

– Da, da, da... Nu se poate! Ieşi afară! zbieră Andra. Şi nu mă mai bate la cap că mă enervezi!

– Nu vreau să plec!

– După ce că e proastă, mai e şi încăpăţânată, se plânse Andra lui Răzvan.

Laura îşi îndreptă ţinuta şi îi privi pe Andra şi pe Răzvan în ochi, zâmbind.

– Aşa e, nu vreau să plec! vorbi Laura ferm, dar fără să ridice tonul.

– Honney, las-o să încerce! Avem nevoie de voluntari, interveni Răzvan.

– Nu vreau! Nu face faţă, o s-o dăm în bară. ripostă Andra.

– Andra, te rog! Facem o probă. Hai, Laura, sus, să vorbeşti cu Andra, hotărî Răzvan.

– Iei decizii pripite şi neinspirate, comentă Andra, muşcându-şi buzele vineţii.

Răzvan le luă pe ambele de braţ şi urcară scările. Intrară într-o cameră întunecată, mobilată auster, doar cu un birou, un calculator şi un scaun.

– Vă las să vorbiţi, fetelor! zise Răzvan şi închise uşa.

Andra îi făcu semn Laurei să ia loc pe scaun, la birou, dar ea rămase în picioare.

– Laura, mai întâi nu e mişcarea de rezistenţă, ci Mişcarea de Rezistenţă la Teroare şi Luptă Anti-Sistem, adică MRTLAS, ca să ştii cui aparţii, că doar nu ne confundăm cu Mişcarea de Rezistenţă la Teroare şi Luptă Anti-Sex, chiar dacă avem aceleaşi iniţiale.

– OK, o să ţin minte. MRTLAS, cu „Sistem”, nu cu „Sex”, repetă Laura.

– Vorbeşti prea mult. Nu mai comenta! Dacă te accept, în fiecare lună vei plăti cotizaţia de 100 de lei.

– OK.

– Şi participi la toate trainingurile şi evenimentele.

– OK.

– Trei reguli sunt de bază: 1. Asculţi orice ordin de la mine, chiar cu preţul vieţii tale, fără să comentezi. 2. Nu te plângi niciodată 3. Nu-ţi pierzi controlul. De exemplu, eu îţi zic acum: „Laura, deschide uşa”.

Laura se ridică şi încercă să se conformeze. Apăsă clanţa o dată, de două ori, de trei, de patru, zgudui uşa, dar nu reuşi să o deschidă. Urechile îi vâjâiau, iar stropi mari de transpiraţie i se prelingeau pe frunte.

– Îmi strici uşa, proasto! Ţi-am zis că nu eşti în stare nici să deschizi uşa.

– Îmi pare rău, deschide-o tu, să văd cum funcţionează! o rugă Laura.

– Cum să funcţioneze? Apeşi pe clanţă, proasto! se enervă Andra.

– Te rog, arată-mi tu!

Schiţând o grimasă de dezgust, scuturând din cap, cu aerul că se aştepta la aceste rezultate dezastruoase, Andra se ridică şi ea, apăsă pe clanţă o dată, de două ori, de trei ori, dar uşa nu se deschise.

– Iubire, ce se întâmplă? Ai încuiat tu? strigă Andra, zgâlţâind uşa tot mai agitată.

– Sigur că da, Honney. Nu faceţi training? răspunse Răzvan.

Andra îi făcu semn Laurei să se aşeze la birou. Dar ea nu luă loc, ci se învârti de paisprezece ori în jurul biroului, trăgându-se când de păr, când de cercelul din urechea dreaptă, fără să zică nimic. Laura, ca o contabilă adevărată, ţinu evidenţa turelor, fără să-i scape nimic.

– Tu ce ştii să faci? întrebă Andra brusc, cam abstract, punând-o în încurcătură pe Laura.

– V-am trimis CV-ul la adresa de office, bâigui ea. Nu ştiu dacă v-aţi uitat pe el. Vrei să-ţi povestesc despe mine ca la un interviu?

– Nu mă interesează. Nu suntem la HR-ul unei multinaţionale. Nu dau doi bani pe stereotipurile alea şi pe tehnicile alea de persuasiune. Și grăbește-te, proasto! Dacă pierd cinci secunde din episodul nou din ”Suleyman Magnificul”, te omor, numai tu ești de vină!

Laura nu mai ştia ce să spună. Ridică din umeri şi tăcu, lăsând ochii în jos, dar Andra, după ce mai făcu opt ture de birou, reveni în forţă:

– Ştii arte marţiale? se interesă ea pe un ton tăios, continuând să se învârtească în jurul biroului.

– Nu.

– Joci jocuri de strategie pe PSP sau la calculator? Măcar şah?

– Nu.

– Faci yoga sau Pilates?

– Nu.

– Te pricepi la explozibili?

– Nu.

– Ai fost cercetaş măcar?

– Nu.

– Ce lucrezi?

– Sunt contabilă.

– OK, ne poţi ajuta cu bugetul, balanțele lunare și bilanțurile trimestriale, semestriale și anuale.

– Ai copii? Soţ?

– Da, un băiat de aproape 10 ani şi un soţ.

– Asta e nu e aşa de bine, îţi mănâncă mult timp şi s-ar putea să ne trădezi pe noi pentru ei.

– Prefer să mor decât să vă trădez, zise Laura, conştientizând tonul patetic şi înroşindu-se.

– Nu fii aşa de sigură! Şi, dacă ai să-ţi vezi copilul torturat, ce, n-o să ne trădezi?

– Nu ştiu, e greu, sper că nu, spuse Laura, tot mai aprinsă la faţă şi ştergându-şi stropii de transpiraţie de pe frunte cu podul palmei. Brâncoveanu nu a trădat creştinismul nici când au fost decapitaţi fiii lui. A acceptat martirajul pentru întreaga familie. Ai nişte apă plată, te rog?

Să-l văd pe Luca torturat? Ce prostie mai e şi asta? Nici nu pot, de fapt, să concep așa ceva. Şi, dacă, totuşi, s-ar întâmpla? Nu mai înțeleg nimic, m-a amețit Andra. Mi s-au uscat buzele, mi-e sete. Un pic de apă! 27, 28, 29 sau am pierdut deja șirul turelor?

Andra se opri pentru o clipă, suficient cât să-i arunce o privire ucigătoare.

– Lasă-mă cu exemplele astea! Oamenii ăia aveau credinţă tare! Voi în ce mai credeţi acum?! În Lady Gaga?! Dar, să continuăm. Eşti familiară cu Facebook şi Twitter?

– Nu am cont de Twitter, dar am de Facebook. Bine, l-am folosit mai mult pentru a trimite felicitări de sărbători.

– Facebook-ul îl vei folosi pentru a transmite mesajele NOASTRE şi atât. Vei lua parte la campaniile NOASTRE şi atât. Vei iniţia şi populariza cauzele NOASTRE. Clar?

– Sper că da.

– Câţi prieteni ai pe Facebook?

– 60 și ceva.

– Ah, ce dezastru! Trebuie să ai minim 10.000! Până săptămâna viitoare să ai măcar 1000. Şi să-ţi faci cont de Twitter şi prieteni şi-acolo.

– Probabil că nu ştiu să fac foarte multe, dar vreau să învăţ. Putem începe chiar acum trainingul. N-ai nişte apă plată? Te-am întrebat şi mai devreme.

– O să începem imediat trainingul. Senzații tari pe gratis. Deocamdată.

– Poftim?

Nu primi niciun răspuns. Andra continua să se învârtă în jurul biroului, fără să-i arunce măcar o privire. Deşi avea aceeaşi stare febrilă şi pierduse şirul turelor, Laura se simţea la fel de decisă ca mai înainte. Nimic nu se schimbase. Vroia să meargă mai departe cu orice preţ. Îşi îndreptă spatele şi capul. Sânii îi tresăltau ritmic, iar ochii îi scăpărau. Spera ca Andra să-şi intersecteze privirea cu a ei, pentru ca să-i demonstreze voinţa ei de nezdruncinat. Dar nu avu norocul ăsta.

Deodată, Andra se opri, se aşeză cu fundul pe birou, cu spatele la Laura, îşi aprinse o ţigară şi se lăsă învăluită în rotocoale de fum.

– Începem trainingul. Ridică-ţi mâneca de la bluză şi dă-mi mâna ta.

– Care mână? zise Laura, înecându-se uşor.

– Care vrei tu.

Laura o ascultă. Andra ridică şi mai mult mâneca şi apoi stinse ţigara, dintr-o mişcare, pe mâna stângă a Laurei. Aceasta ţipă, iar mâna îi zvâcni puternic.

– Hei, regula a doua! Ce-am spus eu? „Să nu te plângi!”

– Bine, Andra, dar nu m-am plâns verbal, am scos doar un ţipăt, protestă Laura.

– Nu se poate, nu se acceptă. Nu trebuie să te plângi nici verbal, nici nonverbal! contraatacă Andra.

– Ba nu ai zis că nu e voie să mă plâng nonverbal.

– Iubire! strigă Andra. Iubire! Avem o dilemă conceptuală. Are voie să se plângă nonverbal sau nu trebuie să se plângă atât verbal, cât şi nonverbal?

– Las-o să se plângă nonverbal, se auzi Răzvan de la uşă. Vrei să ne plece toţi voluntarii?!

– Bine, ai voie să te plângi nonverbal. Să încercăm acum din nou. Dă-mi mâna cealaltă şi ridică-ţi mâneca. Încearcă acum să nu mai ţipi şi să nu mai te zbaţi.

E doar un test, calmează-te, Laura. Respiră! Inspiră, expiră! Inspiră, expiră! Andra își aprinse o țigară nouă, trase trei fumuri din ea și apoi o stinse pe mâna cealaltă, iar Laura, strânse din dinţi, nu scoase niciun sunet, ci avu doar un uşor spasm.

– Un pic mai bine. Mergem mai departe. Dezbracă-te.

– Poftim?

– Da, ai auzit bine. Sau nu asculţi ordinul, te plângi verbal şi-ţi pierzi controlul? Dezbracă-te, se răsti Andra, aruncând săgeţi de gheaţă din priviri.

Laura tresări la fel de tare ca la prima ţigară stinsă pe mâna stângă. Ce legătură are asta cu trainingul? În plus, nu înțeleg de ce trebuie să mă dezbrac în faţa unei femei. Dacă m-ar fi văzut un bărbat era parcă mai OK. Poate Răzvan în persoană... Dar o femeie... Şi... nu mai am 20 de ani de vreo 20 de ani şi mi-e ruşine. Nu sunt grasă, dar puţină celulită, vergeturi, sânii un pic căzuţi... Poate că totuşi am eu prea multe prejudecăţi şi complexe. Trebuie să mi le depăşesc. La urma urmei, e doar un test, nimic mai mult.

Deşi nu avea niciun chef, Laura începu să se dezbrace cu mişcări lente şi nesigure. În cele din urmă, rămase în chiloţi şi sutien, dar Andra o admonestă:

– Ţi-am spus să te dezbraci. Dă jos şi chiloţii şi sutienul. Și mai repede că începe Suleyman la opt jumate, proasto!

– Dar am celulită şi vergeturi...

– Nu mă interesează, dezbracă-te complet.

Cu inima strânsă, Laura o ascultă. De emoţie, lăsă chiloţii şi sutienul pe jos, fără să le mai aşeze pe scaun ca pe celelalte lucruri. Când se văzu goală în faţa Andrei, îi veni să intre în pământ de ruşine. De ce nu se deschide acum un portal – ca-n jocurile lui Luca – pe unde să dispar pentru totdeauna? Sau măcar o gaură în podea? Sunt sigură că Andra are măcar o trapă în cameră, poate reuşesc să declanşez mecanismul de deschidere...

Vru să se ghemuiască pe scaun ca să-şi ascundă goliciunea, dar Andra o ridică imediat, o bătu pe spate şi încercă să-i îndrepte umerii.

– Nu mai sta cocoşată! ţipă Andra. Ce ţinută e asta? Stai dreaptă, urmează ceremonia de învestire! De azi înainte, vei fi XT-3019, ăsta e numele tău! Uite, îl introduc chiar acum pe calculator şi în reţea. Să fii demnă de el!

– Bine, dar ce e asta? Nu e cam impersonal ca la puşcărie sau ca în armată? Sau e un nume de extraterestru?

– Regula numărul 2! Ce ţi-am zis să nu te plângi? Hello, este mişcarea de rezistenţă, mai exact Mişcarea de Rezistenţă la Teroare şi Luptă Anti-Sistem, ţine minte, normal că e militarizat! Şi sunt şi motive de securitate! Ei, şi-acum eu îmi dau jos șortul şi tu mă pupi în cur, zise Andra. La propriu.

– Poftim?!

– Regula nr. 1! Execuţi orice ordin! De unde să ştiu eu că mă pot baza pe tine? Trebuie să mi-o demonstrezi. Mă pupi în cur.

– Chiar e degradant şi mili-... începu Laura, tremurând de dezgust.

– Nu te plângi verbal! o întreupse Andra. Execuţi ordinul! Nu-ţi pierzi controlul!

Laura privi hipnotizată fundul cam zbârcit şi vineţiu al Andrei. Cu groază, scârbă şi, în acelaşi timp, fascinată. Îi pot număra fiecare coş (mai mult sau mai puţin purulent) şi fiecare striaţie. Îi pot înregistra toate variaţiile de culoare: de la vineţiul dominant la roşu, gălbui, portocaliu deschis şi maroniu. Îi pot urmări fiecare gropiţă, mai mică sau mai adâncă. Andra are mai multă celulită şi vergeturi decât mine. La 40 de ani, eu arăt chiar foarte bine, cu aceeaşi siluetă zveltă din adolescenţă.

Fundul Andrei îmi provoacă silă şi oroare, însă le pot învinge, ştiu asta. Regula numărul 3! În final, nu deţin eu însămi controlul? Am ascultat până acum toate aberaţiile Andrei şi m-am conformat, plângându-mă mai mult sau mai puţin verbal. E doar un test. Cum să aibă altfel încredere în mine? Nu trebuie cu niciun chip să renunț. De ce n-aș putea s-o fac şi pe-asta? Închid ochii, număr până la zece, mă aplec puțin şi, pur şi simplu, o fac.

Dar oare asta e decizia mea? Vreau s-o fac, într-adevăr, sau mă mulțumesc să execut un ordin? Incredibil, aici m-au adus fuga mea de conformism şi dorinţa de a mă împotrivi sistemului?! Nu i-am reproșat eu lui Radu că gândește cu capul ”stăpânei” sau al lui ”șefițu’”? Nu-l învăţ eu pe Luca să gândească liber şi să acţioneze independent, în ciuda presiunilor de grup? Nu îmi spun eu mereu că al doilea lucru important, după curaj, este libertatea? Libertatea de a pupa curul şefului?

Laura veni în faţa Andrei, fără să-şi mai ascundă goliciunea, dreaptă şi mândră precum o amazoană sau ca zeiţa Artemis la vânătoare. Era mai înaltă ca Andra, acum o domina. De la înălţimea ei suverană, Andra i se părea acum un arici ţâfnos, un ghem de riduri, celulită şi vergeturi, pe care l-ar fi putut azvârli pe geam cu un simplu şut. Îşi plimbă privirea lent şi ironic, de sus în jos, asupra Andrei. Apoi spuse tare şi solemn ca şi cum ar fi rostit o sentinţă divină:

– Andra, nu o să fac asta niciodată, indiferent dacă mă daţi afară acum sau mă omorâţi. Nu-mi pasă!  

– Ai încălcat toate regulile! zbieră Andra. Cel mai grav, n-ai respectat ordinul. Te-ai plâns verbal şi nonverbal. Ţi-ai pierdut controlul.

– Şi o să le mai încalc dacă mai îmi dai astfel de ordine! tranșă Laura.

– Iubire, ţi-am spus, nu e doar proastă, încăpăţânată şi obraznică, e imposibilă, nu pot scoate nimic din ea! ţipă Andra înfuriată, în timp ce pete roşii se iveau tot mai multe pe pielea ei cu aspect pergamentos.

– Vezi că te plângi şi-ţi pierzi tu însăţi controlul, o avertiză Laura.

– Ai auzit, iubire?! Chiar n-am ce să fac cu ea! O dau afară sau îi iau gâtu’, că ştie deja prea multe despre noi? se alertă Andra.

– Las-o, Honney, că rămânem fără voluntari! Şi e doar prima lecţie! se auzi Răzvan conciliant.

Andra tăcu şi-şi aprinse o ţigară. Ascunzându-se printre norii de fum, îi spuse Laurei, cu o voce hârâită, de roboţel ruginit:

– OK, XT-3019! Cred că e suficient pentru prima lecţie. Între timp, îţi faci tema – ştii tu, targeturile pentru Facebook şi Twitter. Data viitoare, vom începe artele marţiale – la noi e stilul ninjutsu, îţi arată şi Răzvan, apoi vom face comunicare pe Facebook şi Twitter, vom discuta de evenimente şi vom analiza bugetul. Iar la sfârşit, vom testa rezistenţa ta la electroşocuri. Distractiv, nu? Sper că nu ţi-ai pierdut entuziasmul.

Se uită apoi impacientată la ceasul de pe mobil:

– E ora 20:30’45’’! urlă Andra. Uite ce mi-a făcut curva asta proastă, o omor! A început Suleyman!

– Las-o, Honney! Fugi să vezi episodul, e încă genericul.

Andra ieși val-vârtej din cameră, iar Laura se îmbrăcă și se îndreptă spre ușă. Surprinzător, o deschise dintr-o mișcare. Era și trainingul bun la ceva! Pe scări, se întâlni cu Răzvan:

– Care e procentajul de supraviețuire la primul training? 5-10%?! sări Laura.

– Vai, îmi cer mii de scuze, n-o să se mai repete. Ai avut noroc cu Suleyman, altfel nu supraviețuiai.

– Cu ce?!

– Cu ”Suleyman Magnificul”. A încheiat mai repede trainingul ca să nu piardă episodul. Asta a fost șansa vieții tale. Îmi pare foarte rău, i-am zis că așa nu merge, o să fugă toată lumea.

– Toată lumea care supraviețuiește. Apropo, ai avut dreptate. O întrece pe maică-mea.

– Ți-am zis?!

– Eu nu înțeleg... Un tip atât de inteligent și de rafinat ca tine și o femeie așa...

– Ei, am avut și eu ”săptămâna oarbă”. Nu sunt chiar perfect. Am făcut și eu o greșeală. M-am însurat. Aș zice că singurul meu defect e nevastă-mea, râse Răzvan.

– Păi, de ce nu te desparți de ea? Ar trebui să fie simplu. Nu aveți copii, nici avere. N-aveți ce-mpărți, se hazardă Laura să comenteze, fără să fie deloc sigură că face bine ce face.

– Bine, mă, Laura, să-ți spun drept, m-am cam obișnuit cu ea.

– Păi, tu-mi spui mie să nu fim simple cărămizi din Zid și să ne desprindem, să nu ne obișnuim cu orice, iar tu ce faci, ce exemplu dai?

– O să mă mai gândesc. Să profit acum, cât se uită la serial. Poate că între timp fuge ea singură... mă rog, cu sultanul Suleyman.

Răzvan îi strânse mâna lung, de parcă n-ar mai fi vrut să-i dea drumul. Atingerea lui o curentă. Au început deja electroșocurile?  

***

Ploua incredibil, halucinant, torenţial, de trei ore, fără să se oprească. Venind din parcare, Radu cântase şi dansase pe „Singing in the Rain”, schiţând piruete şi sărind din baltă în baltă. Pe drum spre casă nu fusese cine ştie ce trafic, doar mici blocaje din cauza ploii. Într-un fel, îşi dorise ca drumul să dureze cât mai mult, să mai întârzie... Iar când coborâse din maşină, nici nu mai deschisese umbrela. Ţopăise prin băltoace, ridicând în aer jeturi de stropi şi privindu-i cum străluceau tainic în întuneric. Aerul proaspăt îl îmbăta. Răpăitul ploii, puternic, dar monoton, îl liniştea. L-ar fi ascultat la nesfârşit. Se lăsă pătruns de ploaie până la ultima fibră şi ultima celulă,  se contopi cu ea în vârtejul ei regenerator până deveni şi el un strop din dansul lubric şi, în acelaşi timp, inocent al ploii.

Intră în casă fără să se şteargă pe picioare, cu hainele ude leoarcă, lipite de corp şi cu părul şiroind de apă, încă fredonând „Singing in the rain”. Ud și senzual... Irezistibil. N-o să mă refuze de data asta. E şi vineri, a doua zi nu trebuie să mergem la birou. Nici eu? Nu, nu de data asta. Atunci o să... Unde-i Laura? Iat-o pe Laura... cocoşată la birou asupra laptopului! La unsprezece noaptea! La ora asta, de obicei, era la bucătărie sau se pregătea de baie.

Intră în cameră la ea să o salute, dar îndată ce păşi în cameră, Laura trânti capacul laptopului.

– Bună, iubito.

Se aplecă să o sărute măcar pe obraz, dar câţiva stropi de apă din părul său picurară pe laptop.

– Ce faci, Radu? Vrei să-ţi spun eu? Unu: mă deranjezi, am treabă. Doi: îmi distrugi laptopul. Du-te imediat și schimbă-te. Trei: fac pariu că ai intrat încălţat în casă şi fără să te ştergi pe picioare. Nu-i destul că mă dor groaznic capul, mâinile şi picioarele de la vremea asta nenorocită, faci și tu numai tâmpenii, rosti Laura printre dinţi.

Oare cum ştia şi vedea totul?

– Sunt Argus, am ochi peste tot, zise Laura. Te-am văzut şi te văd şi acum. Schimbă-te imediat în pijama şi dă cu mopul pe unde ai călcat.

– Bine, iubito.

La baie, Radu îşi aruncă hainele ude la nimereală. Câţiva stropi îi alunecară din păr pe abdomen şi pe picioare. Închise ochii pentru a savura voluptatea atingerii. Simţea în tot trupul energia, vitalitatea şi erotismul ploii. ”I’m singing in the rain / Singing in the rain”. Gol, dansând în ploaie... Aș vrea să rămân aşa ud, în pielea goală, dar îmi e teamă să nu se supere Laura, aşa că mă voi șterge cu prosopul, mă voi îmbrăca în pijama și voi da cu mopul. Am stropit peste tot.

După ce se șterse bine cu prosopul, Radu îl aruncă întâi pe jos, apoi îl ridică și-l puse pe calorifer, la locul lui. Se uită dezamăgit la pijama și întârzie momentul îmbrăcării cât putu de mult. Ar fi vrut să rămână gol, dar i se stricase deja un pic cheful. În cele din urmă, oftând, își puse pijamaua şi dădu cu mopul prin toată casa. Merse la bucătărie să ia o bere, dar acolo dădu nas în nas cu Laura. Stătea pe scaun, cu un picior îndoit sub ea şi fuma o ţigară în semi-întuneric.

– Radu, aş vrea să renunţ, zise Laura cu jumătate de gură, parcă vrând să se oprească din ce spunea, dar nereuşind.

– Ce să faci, iubito? o privi nedumerit Radu.

– Să... să renunţ, continuă ea la fel de nesigur.

– La ce? întrebă Radu, trăgând distrat de cheiţa cutiei de bere Tuborg.

Cutia de bere se deschise cu un fâsâit puternic şi o împroşcă pe Laura, dar ea nu zise nimic. Radu scoase două pahare, le clăti şi turnă berea în ele. Laura dădu paharul de bere pe gât, fără să răsufle.

– În niciun caz la MRTLAS, adică vreau să spun „Mişcarea de Rezistenţă la Teroare şi Luptă Anti-Sex”, urmă Laura ceva mai alert şi pe un ton mai şugubăţ. Chiar dacă seamănă iniţialele, nu se confundă.

– Eşti membră a lu’ LASă-mă să te LAS ăsta?! spuse Radu intrigat.

– Eu?! Nu ţi-am spus că nu se confundă, Radu? sări ea.

– Nici nu mi-aş fi putut imagina vreodată că o să devii membră a MRTLAS sau NRTLAS, ăla cu... anti-sex... Doar eşti o mare fană a sexului! Şi poate vrei să mi-o demonstrezi chiar acum, zâmbi Radu, privind-o provocator şi îndrăznind să o mângâie pe faţă cu mâna udă de bere.

– Ah, voi, bărbaţii, numai la sex vă gândiţi! se revoltă Laura. Eşti oribil! Şi spală-te pe mâini, puţi a bere.

– Din păcate, am şi ajuns să-l practic doar de unul singur, oftă Radu.

– Cum puteţi să vă gândiţi numai la asta? Altceva n-aveţi în cap? E, mai sunt unii care se gândesc şi la altceva. Excepţiile. Sunt unii care au gânduri nobile, mai presus de simplele instincte...

– Ca, de exemplu, şeful tău de la ”LASă-mă să te LAS” ăla al tău sau cum i-oi fi zicând.

– Da, sunt unii care gândesc şi fac lucruri nobile dezinteresat, asumându-şi mari riscuri, pentru o lume mai bună... suspină visătoare Laura.

– La-la-la, bla-bla-bla. Hm, şi ţie îţi plac doar ideile lui nobile, el în persoană nu te prea atrage...

– Radu, eşti penibil! Iar începi cu crizele de gelozie! Să ştii că chiar divorţăm! Îmi plac ideile, pe el îl admir. E cu totul altceva. E un tip foarte respectuos şi civilizat. Apropo, e şi însurat. Din păcate, nevastă-sa e cam sălbatică.

– Bine, încerc să mă controlez, deşi, orice aş spune, te jigneşte. Cum se cheamă mişcarea ta şi de ce vrei să renunţi?

– Nu pot să-ţi spun.

– Te-a păruit nevastă-sa?

– Eşti tâmpit!

Radu deschise o nouă cutie de bere şi umplu paharele. Laura îl bău pe-al ei dintr-o înghiţitură şi-şi aprinse o nouă ţigară.

– Da, bine... Atunci o să-ţi spun eu ce-am observat, pur întâmplător, reluă discuţia Radu. Cu riscul să te superi. La urma urmei, nu m-ai îndemnat tu să fiu deschis şi să spun tot ce am pe suflet? Am văzut alaltăieri noapte că ai deschis Facebook-ul şi-ţi căutai prieteni. Ai lăsat fereastra minimizată şi laptopul deschis. Era să adormi cu capul pe birou. Ultima oară când te-am văzut pe Facebook a fost acum 8 luni.

Radu lăsă capul în jos. Era sigur că nu fusese suficient de diplomat, niciodată nu ştia să menajeze îndeajuns susceptibilităţile Laurei. Aceasta ripostă imediat:

– Nu înţeleg de ce te bagi tu şi de ce mă monitorizezi mai rău decât sistemul CGSS! se înfurie Laura. Poate asculţi şi telefoanele! Da, sunt pe Facebook, îmi caut prieteni. 1000 de prieteni noi până săptămâna viitoare!

– Ai înnebunit?! strigă Radu şi izbucni în râs. Acum înţeleg de ce vrei să renunţi. Mai ai şi alte taskuri la fel de trăsnite?

– Nu am spus că renunţ, chiar dacă am nişte dificultăţi. Da, mai am şi alte sarcini. Nu ghiceşti?

– Bugetul...

– Sigur că da, bugetul, închiderile lunare, bilanțul trimestrial, semestrial și anual, se putea altfel? spuse Laura cu un zâmbet blazat.

– Vai de mine, doar n-oi vrea să ajungi până la bilanțul anual, sper să te saturi până la cel trimestrial! Şi, apropo, cu cât contribui tu la buget?

– Lasă-mă, Radu, eşti indiscret! Doar n-am luat de la gura copilului. Mă privește ce fac cu banii mei. Și eu decid câtă vreme îi investesc, nu tu.

– A, şi la mâini ce-ai păţit? Intră şi astea în taskuri sau e doar trainingul?

– Radu, nu te mai băga! La fii-tu nu te uiţi să vezi ce semne are! se mânie Laura, înroşindu-se şi aruncând flăcări din priviri.

– De ce? Pe mine nu ar trebui să mă intereseze? Nu ţi-ai dori să ader şi eu la mişcare? Nu ai vrea să mă transform într-un bărbat nobil care visează la o lume mai bună, care nu se gândeşte la proiecte de căcat şi la sex, ci la transpunerea în practică a idealurilor?

– Asta ca să ai o şansă să întinezi tu idealurile noastre, nu-i aşa? îl provocă ea, strâmbându-se de dezgust.

Radu bombăni ceva și ieși din bucătărie. Laura îşi turnă singură un nou pahar de bere şi-l dădu pe gât pe nerăsuflate. Fumă şapte ţigări, una după alta, fără să-şi schimbe poziţia. Scutură mucurile de ţigară din scrumieră la coş direct de pe scaun, fără să se ridice. Unul din mucuri căzu lângă coş, pe gresia porţelanată, dar Laura îl lăsă acolo, privindu-l ca prin vis, ca pe o dovadă incontestabilă a neputinţei ei. Don Quijote nu mai poate lupta. Nici măcar cu mucurile de ţigară.

După o oră, Radu se întoarse tremurând uşor, cu obrajii îmbujoraţi. Ochii îi străluceau:

– MRTLAS, Mişcarea de Rezistenţă la Teroare şi Luptă Anti-Sistem, asta e, cu siguranţă, am searchuit, zise Radu.

– Ţi-a spus oracolul Google?

– Mi-a şoptit el şi mi-au mărturisit şi alte câteva site-uri. Cam prea uşor de găsit mişcarea asta! E mai anonimă ca Anonymous! Nu ştiu cum o să vă apăraţi clandestinitatea... Şi mişcarea asta mi se pare cam dubioasă, aşa, un pic paramilitară. Te bagi în căcat. Ai, totuşi, soţ şi copil...

Laura oftă şi strivi unul dintre mucurile de ţigară din scrumieră între degete, urmărind absentă cum se murdăreşte de scrum. Inevitabil. Oare?

– Copilul nu e o scuză, spuse Laura sec, aproape mecanic, ca şi cum ar fi recitat în somn o poezie repetată îndelung. Nu putem să refuzăm implicarea şi să ne ascundem în spatele lui. Și ce exemplu dăm copilului atunci când mâncăm căcat în fața lui? Trebuie să facem ceva, indiferent de riscuri. Eu mi-am asumat riscuri. De fapt, nici cu tine nu ştiu ce-o să se întâmple, eşti cam indiscret. Dacă mai cauţi mult pe Google şi pe tot soiul de site-uri, s-ar putea să te nimereşti tu însuţi taxat ca terorist şi umflat.

– În cazul ăsta, cred că nici nu ai observa că lipsesc.

– Radu, şi tu ai soţie şi copil.

– Şi nu numai atât. În fiecare zi, am minunata îndatorire să duc gunoiul! Șeful tău ăla nobil are idei înalte şi planuri măreţe, dar, iubito, nu-ţi duce el gunoiul...

– Radu, termină cu scenele de gelozie şi de autovictimizare! Mă scoţi din minţi! Chiar o să divorţez!

– Mă duc să arunc gunoiul. Sau te aştepţi să-l ridice șeful tău ăla nobil?

 Fără să observe mucul de ţigară căzut lângă coş, Radu zvârli gunoiul la ghenă şi schimbă sacul de plastic. Bău ultima gură de bere din pahar, aruncă de la distanţă cutia şi nimeri exact la coş. Apoi se închise în baie şi dădu drumul la duş. Un jet puternic, eliberator. Stropi fierbinți țâșniră în toate părțile, inundând baia. Să iau mopul să șterg? Uau, călare pe mop stă o vrăjitoare periculoasă, complet goală – soția șefului mișcării, o brunetă creolă, cu pielea foarte lucioasă și părul lung, creț, încâlcit, șiroind de apă. Bruneta se azvârle asupra mea, mușcându-mă și zgâriindu-mă cu unghiile ei lungi și murdare. Mirosul de transpirație care emană din subrațul neepilat mă excită. O trântesc pe coşul de gunoi răsturnat şi-i ling flocii sălbatici şi vaginul până la clitoris. Apoi ne tăvălim împreună în mizerie, fără să ne pese de Laura, care se află chiar la uşă, înarmată cu un cuţit de bucătărie.