Examen cu Big Brother. Vol. 1. VI. ”Khomeini is watching you”

Ultimele raze de soare se filtrează nostalgic prin presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia. În ploaia de aur cu reflexii purpurii și violet, fulgi trandafirii de zăpadă încep să cadă și se rotesc hipnotic, la nesfârșit peste coralul de un albastru neverosimil precum florile de cactus de pe Gliese ori ochii extratereștrilor rebeli din”Dune”. Un miros dulce-amețitor, ușor fanat, de căpșuni îmi îmbată nările. În lumina crepusculară, presse-papierul scânteiază straniu și totuși intim, amintind de o lume a inocenței pierdute după care voi tânji mereu.  

O explozie de lumină și culoare! Ca rozetele multicolore pe care le desenam cu creta pe asfalt împreună cu Ralu, prietena mea din copilărie, în fața blocului. Fiecare rozetă colora enigmatic lumea ternă, cenușie a blocurilor comuniste și ilumina nopțile grele din acele vremuri când străzile erau întunecate, bunicii noștri ieșeau la coadă cu scăunelele la trei dimineața în ger și viscol, în case era frig, apa rece era mai caldă decât apa caldă (asta în cazul fericit în care nu curgeau decât doi-trei stropi de nămol la robinet), programul TV dura trei ore și era compus exclusiv din cântece și poezii patriotice pentru tovarășul Ceașcă, vizite de lucru, pupat pioneri, Gaddafi ori Kim Ir- sen, iar în aer plutea o frică înfiorătoare care paraliza totul în jur. Dar din rozetele noastre multicolore de pe asfalt, desenate cu migală, ore în șir, țâșneau curcubee spre cerul de un albastru ireal precum coralul din Ataraxia, iar noi ne înălțam pe ele și zburam undeva departe, unde totul era deschis, nu existau Ziduri, puteam vorbi ”limba păsărilor”, cântam, dansam și ne îmbrățișam ca frații.

Petreceam mai tot timpul cu Ralu: mergeam împreună la școală, ținându-ne de mânuță, desenam prințese și animăluțe caraghioase în orele de dirigenție, făceam schimb de abțibilduri și creioane chinezești (pentru care stătusem la coadă ore bune), desenam pe asfalt, jucam elasticul, ne citeam poeziile scrise de fiecare (nu, nu erau poezii patriotice), împărțeam totul, până și Mentosanele, bomboanele cubaneze, pufarinele și ciocolata chinezească expirată. La Revoluție, desenam împreună lebede care ne-au zburat brusc de pe planșă, când s-a tras în cartier. Pe 22 Decembrie 1989, ieșisem împreună, însoțite de părinți, ca să sărbătorim, în Piața Universității, fuga și căderea lui Tovarășu’. Era o atmosferă de dragoste și comuniune paradisiacă: oamenii dansau pe stradă de parcă pluteau, cântau, se îmbrățișau, fluturau steagurile libertății cu gaură în mijloc (stema tăiată), iar copiii dădeau flori armatei fraternizate. De mână cu Ralu, zburdam, ne făceam vânt și alunecam, ca pe tobogane, fără teamă ori rețineri, pe curcubeele scânteietoare țâșnite din rozetele noastre multicolore. A fost cea mai fericită zi din viața mea. Dar, seara, când a început să se tragă în cartier, speriate, lebedele s-au zbătut să iasă din planșă, împingând buimace cu ciocul și cu aripile, sfâșiind hârtia cu mișcările lor bruște și dezordonate și au dispărut țipând, în întuneric.

Chiar și acum, după mai bine de douăzeci de ani, uneori mă uit pe geam, așteptând să apară lebedele. Sau au fost împușcate toate la Revoluție, în diversiunile special create de cei care vroiau să-și asigure și să-și legitimeze puterea? Au fost oare țintite fără milă de vreunul dintre vecinii mei entuziaști, binevoitori, dar ignoranți, care au pus mâna pe arme și au tras la întâmplare în vecinii de vizavi?

Fulgii trandafirii de zăpadă din presse-papier păstrează ceva din finețea și grația lebedelor. Cern în continuu lumina și visele unei alte lumi. ”Où sont les neiges d'antan?” Nu știu dacă Ralu mai așteaptă să se întoarcă lebedele. După o serie de experiențe profesionale și personale triste și umilitoare (medic internist în țara șpăgilor, unde pacientul vine la spital cu hârtia igienică, vata și seringa de acasă, bagă banii în buzunare și tot nu i se acordă atenție mai mult decât unui câine vagabond, iar tânărul doctor rezident are un salariu care nu-i ajunge nici să-și plătească întreținerea), dezamăgită de România și de perspectivele de aici, Ralu a ales o altă cale: s-a măritat cu un profesor din Iran (Ali) și a rămas la el în țară, în Khorramabad (Lorestan). L-a cunoscut printr-un coleg de-al lui Ralu, verișorul profesorului, în România, pe parcusul vacanței de vară (când Ali își vizita vărul). Se pare că Ali o iubește cu adevărat, aproape o venerează, nu are ochi pentru altă femeie, iar șansele de a se descurca în Iran sunt mai mari decât aici, în România. Sistemul sanitar e mai bine pus la punct și oferă mai multe oportunități, deși și acolo există corupție, precum și decalaje între cei înstăriți (care beneficiază de spitale private luxoase, excelent dotate, cu personal mai bine calificat) și cei săraci (care sunt tratați la spitale de stat mai puțin performante).

Foșnetul fulgilor de zăpadă roz și al aripilor de lebădă este întrerupt brutal de un sunet puternic, strident, discordant. Lebedele țipă? Trage cineva iar? Nu, e telefonul fix. Nu se poate! Nu l-am pus pe modul ”off”? Urăsc soneriile, tonurile de apel presetate ale telefonelor mobile, precum și sunetul telefonului fix. Până când voi găsi o sonerie cu Nirvana, The Doors sau Rahmaninov, mai aștept. Mă ridic, târșindu-mi picioarele, să răspund. Merg lent, sperând absurd că poate se întrerupe până ajung la receptor. Dar nu, apelantul insistă. Se pare că are răbdare să aștepte. În cele din urmă, ridic receptorul, fără chef, strâmbându-mă de parcă aș fi mestecat un paracetamol crud. Când aud vocea, e gata să-mi scape telefonul din mână.

Ralu! Chiar mă gândeam la ea. E încântată că m-a prins la telefon, ei toți sunt bine, au acum și o fetiță, Sofia, de doi ani și trei luni. Ea lucrează la spital în Khorramabad în continuare. Vrea să mă invite la ei în oraș pentru o lună, nu poate să-mi scrie mail, căci nu merge netul, dar îmi va trimite invitația prin poștă, iar eu o să merg la ambasadă să obțin viza, se dă repede acum, vor să mai atragă turiști. Deși se bucură că mă aude, vocea îi sună reținut, ezitant, de parcă s-ar teme de ceva. Eu, după explozia de fericire de la început, când am recunoscut-o, mă închid în tăcere: nu, nu mai vreau să vorbesc nimic, discutăm când ne vedem, dacă reușim. Nu mai pot să-mi fac planuri.

Când primesc invitația, primul impuls e s-o arunc, dar mă abțin. Totuși, mi-e dor de Ralu, nu ne-am mai întâlnit de opt ani, aș vrea s-o revăd, iar asta e una dintre puținele ocazii. În plus, așa îmi voi găsi altă activitate și mă voi elibera, măcar într-o anumită măsură, de dorul sfâșietor de copii. Iar soțul ei, Ali îmi poate povesti despre școala din Iran, e profesor acolo, la facultatea din Khorramabad. Pe de o parte, vreau să aflu mai multe, pe de alta, nu am depășit încă șocul experienței recente și am tendința să resping vehement orice discuție despre educație. Fără prea mult entuziasm, dar hotărâtă să fac pasul ăsta, mă duc la ambasadă, depun dosarul și obțin viza rapid, în câteva zile, apoi îmi cumpăr biletele de avion. Promy, ca doctor la bază și inițiator al medicinei, îmi recomandă și el un concediu cât mai lung. Trebuie sau e recomandabil? De data asta, Promy susține nu doar că trebuie, ci e și recomandabil în cazul meu, așa că-l ascult. Dacă e vreo urgență, îl pot chema. Să sperăm că nu. În aeroport, în lumina proaspătă a zorilor, mi se taie răsuflarea de emoție: s-a întors cel puțin una dintre lebede. Avionul își deschide poarta către mine. Abia aștept să zboare.

***

Într-adevăr, un concediu relaxant, cel puțin călătoria până la Khorramabad: drum fără sfârșit, epuizant, cu avionul de la București la Teheran (cu o escală lungă la Istanbul) și apoi încă 8 ore cu mașina până în orașul lui Ralu. La Istanbul mă întâmpină un aeroport cosmopolit, cu o atmosferă aproape paradisiacă: oameni din toate colțurile lumii, trăind parcă fericiți împreună dintotdeauna. La Teheran totul se schimbă: în aeroport mă așteaptă pozele ayatollahilor (liderii deopotrivă spirituali și politici) și sala de rugăciuni, femeile poartă hijab (șal/batic pe cap), unele au și chador (văl negru care acoperă complet corpul, de la cap la glezne), fustele sunt interzise chiar dacă sunt lungi, nu trebuie să se vadă nicio formă sub haine, așa că se pun mantouri peste pantaloni, nu trebuie să rămână descoperită decât fața, iar călătorii sunt... ghiciți de unde? De unde să fie, normal, marea majoritate din Iran.

Împreună cu soțul ei, Ali (cu o mogâldeață în brațe), Ralu mă întâmpină la ieșirea din aeroport. Poartă un mantou negru, un hijab gri și are o față la fel de cenușie ca vălul, uscățivă, cu pomeții ieșiți în afară, cearcăne adânci și ochii ei albaștri, odinioară atât de vii și strălucitori, acum stinși și goi. Dar poate că e doar foarte obosită, la fel ca mine: n-a dormit toată noaptea ca să mă aștepte pe mine, lucrează la spital, într-un mediu solicitant, cu un program încărcat și are copil mic. Ralu mă îmbrățișează strâns, cu ochii în lacrimi, fără să spună nimic. Apoi îmi șoptește să nu uit să-l salut pe soțul ei, un individ mic, dar solid, cu fața smeadă, ochi negri melancolici și chelie, îmbrăcat într-un costum negru. Traduce ea din română, soțul vorbește farsi, limba oficială, plus laki și lori, dialectele din Lorestan, nu și engleză, iar ea a învățat farsi. Să-i dau bună dimineața, dar nu care cumva să-l ating în public. Cum așa? Să nu dau mâna cu el? Nici să-l îmrățișez ori să-l pup pe obraz? Doar pe obraz... Nu, e haram! Niciun contact fizic în public cu o persoană de sex masculin! Nici ea nu-l atinge pe Ali în public, chiar dacă e soțul ei.

E o lume reglementată strict, în special sub aspectul sexualității: de la interzicerea pornografiei la acoperirea completă a corpului și absența contactelor fizice cu persoanele de sex opus în public. Recent, președintele Ahmadinejad a fost admonestat de cler că a atins o femeie din familia lui Chavez: a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe obraz pe bătrâna mamă îndurerată a lui Hugo Chavez la înmormântarea fiului ei. Acum circulă și bancuri inspirate de această situație.

Corpul femeilor trebuie acoperit integral, cu excepția feței. Dar și bărbații, de principiu, trebuie să procedeze similar. Totuși, îi văd pe mulți cu tricouri cu mânecă scurtă, deci, pentru bărbați se tolerează o vestimentație mai lejeră. Deja e soare puternic, s-a făcut vreme de plajă, aș rămâne în maiou și pantaloni scurți, însă trebuie să-mi pun obligatoriu o jachetă lungă, groasă, încheiată până în gât sau un mantou. Și dacă e așa acum, la sfârșitul lui martie, nici nu vreau să mă gândesc cum e vara pentru sărmanele femei. Cu chadorul pe ele e ca și cum s-ar arunca în flăcările Mordorului.

Vălul de pe cap (hijab) trebuie purtat de femei oriunde afară din casă, chiar și în mașină. Multe femei își lasă vălul pe cap și în casă (din credință/respect față de legea musulmană, obișnuință sau spirit practic, căci e incomod să te schimbi mereu). O fată care stă fără hijab acasă, când are invitați, e deja una îndrăzneață, destul de modernă. Ce să mai vorbim de una care poartă tricou cu mânecă scurtă acasă! E chiar provocatoare.

Accesul la internet! Un nou coșmar. De fapt, de ce spun acces, așa ceva nu există. Poți să stai ore, zile, săptăluni să prinzi o conexiune, care va dispărea în următoarea fracțiune de secundă. Așa că ai trei posibilități: a. să te saturi și să renunți la internet, b. să continui să încerci să te conectezi ori c. să pui o bombă ayatollahilor. Foarte probabil că se optează frecvent pentru prima alternativă.

Cum ajung în Iran, deși am auzit de performanțele netului de aici, încerc să mă contectez pe Gmail, ca să iau legătura cu maică-mea și cu fii-miu. ”După lupte seculare” de peste 6 ore, în sfârșit, se întâmplă ceva, îmi apare mesajul: ”You’re trying to sign in from an unusual location”, apoi conexiunea se taie brusc. Very unusual, of course. Mi-e atât de rău de oboseală că nici nu mai pot să mă țin pe picioare, ochii îmi sunt roșii, împăienjeniți și lăcrimează continuu, mă doare stomacul îngrozitor, iar inima mă înțeapă puternic, dar nu pot să renunț, trebuie să vorbesc acasă. Recurg, în ultimă instanță, la SMS. În sfârșit, ura! Se pare că a ajuns. Din păcate, nu primesc feedback. Între timp, tot încerc să mă conectez la net și să sun. Nu merge. Intru în panică. Totul se învârtește cu mine, mâinile îmi tremură, mouse-ul îmi alunecă dintre degete, iar lacrimile țâșnite din ochii încețoșați și injectați par raze laser care găuresc tastele. Mă rog lui Dumnezeu să pot comunica cu cei de acasă. În următorul minut, un nou SMS! Fii-miu îmi răspunde că sunt toți OK acasă (inclusiv mâța, Guru) și că se bucură că am ajuns bine. Ochii mi se umplu iar de lacrimi... poate că sunt totuși de oboseală. Nu-mi vine să cred, am ajuns să apreciez un simplu SMS. Când n-ai nimic altceva la dispoziție, un SMS poate fi un miracol.

Într-o lume globală a (inter)conectării, Iranul pare o insulă complet izolată. Îngrozitor de frustrant, iar îmi aduc aminte de comunism, când toate legăturile externe erau tăiate. Mă simt de parcă aș fi naufragiată, fac semne disperate și nimeni nu observă nimic. Și aici, asta e politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Convorbirile telefonice sunt dificile și potențial periculoase. Trebuie să-ți supravghezi fiecare cuvânt și să te autocenzurezi la nevoie. Aici e fundamentalism islamic, dar stilul de control corespunde celui comunist: cultul liderilor (în același timp) religioși și politici, controlul accesului la mijloacele de comunicare, descurajarea interconectării și a asocierii, controlul conținutului comunicării etc. Ei, și dacă am reuși prin absurd să ne conectăm cu cineva, poate spunem ceva ce nu trebuie. Mai bine nu vorbim. Cel puțin pe canalele publice sau inerent făcute publice de autorități (de tip net sau telefon). Da, netul și telefonul sunt publice, nu private. Tot un fel de Big Brother, fie și cu mască islamică. Dar, și la noi, în țările europene și în State, ”Obama is watching us”, cu excepția faptului că nu ești arestat pentru o simplă postare pe net a unei poze pornografice... adică a unei fete în tricou cu mânecă scurtă ori cu o șuviță de păr la vedere. Și, la urma urmei, cine din lumea asta își mai dorește în ziua de azi ”privacy”?   

În Iran, singura sursă de informare e televizorul. Pentru cine are satelit, să zicem că e cât de cât mai bine (poți să te uiți la BBC, Voice of America etc.), altfel ai la dispoziție doar canalele TV oficiale, de propagandă islamică. În fiecare sufragerie se găsește un televizor mare (plasmă, LCD), chiar și la țară, iar oamenii urmăresc împreună cu familia canale TV de seriale gen Acasă TV (telenovele turcești – Gem TV) sau canale generaliste, axate pe divertisment de tipul Pro TV-ului sau Antenei 1 (Manoto). Ultima senzație în Iran e telenovela ”Suleyman Magnificul”, difuzată și în România pe Kanal D. Seara, când se transmite pe Gem TV, lumea stă lipită de televizor, sunt în transă, nici nu îndrăznesc să respire. La știri (BBC Farsi sau Voice of America Farsi) se uită mai rar, nu-și întrerup, de regulă, serialele pentru știri, iar în timpul pauzelor publicitare nu zappează (dar e și normal pentru că vizionarea TV are loc în familie, în grupuri destul de mari). Pe canalele TV cele mai populare (Gem TV, Manoto), deși emit din afara țării, nu apar reclame la băuturi alcoolice (nici măcar bere), cu toate că ar exista un potențial target: sunt până la 7 milioane de emigranți iranieni, iar cei mai tineri (până în 40 de ani) sunt destul de favorabili consumului de băuturi alcoolice.

În rest, netul ”e admirabil, e sublim, dar lipsește cu desăvârșire”, vorba lui Cațavencu. Dacă ai mare noroc, multă voință și zile și nopți de pierdut, reușești poate să accesezi un site de știri din Românica (ex. Mediafax) sau pagini ale diverselor instituții (ex. ARACIS, ministere etc.), chiar dacă sunt cenzurate și se închid aproape instantaneu pentru că se pierde conexiunea. Orice are conținut ”erotic/pornografic” (imagini nepotrivite) e din start exclus. Iar ”pornografic” poate însemna o fotografie a unei fete îmbrăcate în tricou cu mânecă scurtă sau cu o șuviță de păr la vedere, nu mai vorbesc de contacte între persoane de sex opus (de exemplu, o fată care ține un băiat de braț)! Ia să încercați să intrați pe site-ul Libertatea, Click sau Cancan! În filmele difuzate pe canalele oficiale, nu pot fi arătate două persoane de sex opus ținându-se de mână sau sărutându-se (fie și pe obraz), darămite făcând sex, iar, dacă se transmit filme importate, se operează o cenzură drastică asupra lor. La Facebook, youtube sau bloguri, de asemenea, interdicție totală. Nu pot să-mi accesez propriul blog: când, în sfârșit, prind semnal de net, încerc să introduc adresa, www.illumirata.blogspot.com, dar îmi apare un mesaj de eroare. Nu că e cenzurat, e interzis. Să fac reclamație și aici?

Câteva nopți mă chinuie iar conștiința și nu pot să închid un ochi: simt nevoia să protestez tare, vocal, în public, la adresa regimului. Să-mi smulg hijabul și să urlu ”Jos ayatollahii! Jos Ahmadinejad!” într-o piață aglomerată. Nu mi-am propus ca, de fiecare dată când văd ceva în neregulă, să intervin? Sau nu e nimic în neregulă? Nu mi-e mie foarte frică, dar cred că nu e contextul potrivit (nu s-a terminat încă revelionul (Nowruz, de echinocțiu, pe 21 martie), sărbătorit vreme de două săptămâni), am venit doar într-o scurtă vizită turistică într-o altă țară, cu altă cultură, nu am timp să mă documentez suficient și să caut biroul corespunzător pentru a depune reclamație (și cine m-ar duce acolo și m-ar ajuta să redactez plângerea?). Mai mult, ar afecta întreaga familie a lui Ali... adică mii și mii de unchi, verișori și nepoți. Păi, stai puțin, Madame Dezastru, cine îi arestează pe ei dacă protestezi tu? Tu? Tu ești de vină? Nu, regimul, sistemul... care, la rândul lui, e reprezentat prin persoane, mă rog, indivizi identificabili.

Apropo, de fiecare dată când încerc să fac poze, rudele tresar și țipă: aoleu, doar n-o să le pun pe Facebook! Se albesc la față, tremură puternic și mă fixează cu ochii bulbucați de groază. Cu un zâmbet crispat, Ralu își strânge tare în brațe fetița cea frumoasă, cu ochi ei mari, albaștri, inocenți de E.T., fața creolă și părul negru, cârlionțat. Le simt frica, mă trec și pe mine fiori: un val de spaimă îngheață totul în jur, ca pe vremea comunismului de la noi, din România. Nu pot fi condamnați pentru că le e frică. Nu pentru jobul sau bunăstarea lor materială, ci pentru viața lor și a familiilor lor. Îi asigur că pozele rămân doar de uz intern, strict pentru familie, nu și pentru prietenii de pe Facebook.

Singurul mod de a-mi mai calma (fie și superficial) conștiința e scrisul. Și Promy, pe care l-am chemat într-o noapte de urgență, mi-a recomandat să mă exprim prin scris: e mai eficient, mai sigur, mai elegant și mai puțin primejdios pentru cei de aici. Îmi smulg hijabul, îmi suflu șuvița, deschid laptopul și tastez repede, cu degetele umede de emoție, o avalanșă de texte anti-regim, în încercarea disperată de a mă elibera și de a nu lăsa nimic important nespus. Un fel de ”rezistență prin cultură”. Documente parolate, pentru care tremur la rândul meu: nu aș vrea să fiu percheziționată, să-mi confiște laptopul, să-mi dispară texte din el. Nu știu cum a reușit Steinhardt să reconstituie ”Jurnalul fericirii”, confiscat de Securitate (a rescris circa 760 de pagini dactilo din 570 de pagini dactilo, versiunea inițială, reținută de securiști), e un miracol, eu n-aș mai putea să refac nimic. Până la urmă, a fost recuperat și textul originar și publicat. Eu una m-am chinuit odată, mai demult, ani de zile să rescriu o povestire, ștearsă accidental de cineva din familie (circa 50 de pagini), am crezut că n-o să reușesc niciodată, dar, într-un final, am refăcut-o puțin câte puțin, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca pe o imagine dintr-un vitraliu restaurat. Acum n-aș mai suporta să se atingă cineva de laptopul meu și să-mi șteargă un singur cuvânt. Aș resimți asta ca pe un viol psihic.  

Gata? Lebăda și-a încheiat zborul? A fost împușcată deja sau urmează să...? Mi-e teamă că nu are bani de taxe de tortură sau de glonț. La protestele din anul 2009, generate de falsificarea alegerilor (câștigate atunci de Ahmadinejad), taxa de glonț plătită de familiile manifestanților uciși se ridica la circa 3000 de Euro. Nici lebedele nu mai au voie să moară!