Examen cu Big Brother. Vol. 1. X. O șansă nesperată pentru Madame Dezastru de a asedia fuckultatea și a deveni teroristă

Cândva demult (nu mă puneți să socotesc, că o să greșesc, mai mult sau mai puțin intenționat), când eram la liceu, am reușit performanța de a nu dormi cinci zile și cinci nopți la rând. Mă aflam în vacanță la mare, în Neptun. Credeți că am petrecut în continuu? Nu, mie mi-a fost îngrozitor de rău după prima noapte nedormită, căci nu puteam închide un ochi: stăteam circa zece persoane într-o cameră de hotel cu trei paturi (spun ”circa” pentru că cele zece persoane... mă rog, nouă, cu excepția mea, se dublau miraculos, odată cu apariția câte unui partener agățat pe plajă sau la discotecă), iar eu beneficiam de un loc privilegiat pe covoraș, lângă pat. Alții mai puțin norocoși dormeau pe balcon, la budă, în dulap, în cuier ori în paharul cu periuțe de dinți, iar o prietenă, maestră în contorsionism, era capabilă să se ghemuiască pe un taburet minuscul pentru încălțat pantofii (numit ”țambal”).   

În a cincea noapte, când toți erau la discotecă, iar eu zăceam în pat (incapabilă să mai procesez ceva și, deci, să profit de momentul oportun pentru a dormi), am avut, brusc, o viziune. Rezolvarea crizei din Orientul Mijlociu sau măcar a unei sume de combinări ori a unei integrale, un meniu de la Pizza Hut/McDonald’s sau un bilet la Woodstock? Stați că ăsta a fost în anii ’60-’70, ce-am pățit? Cred că e un efect secundar al chadorului, oi mai fi posedată. Nu, nici pe departe, era doar un copac uriaș, verde-fosforescent, mișcător, care se ridica din pat amenințător și încerca să mă strângă cu crengile sale până la sufocare. Numai copacul era mișcător, eu rămăsesem ”comfortably numb” (vorba vine ”comfortably”), eram complet imobilizată, mă durea tot corpul, orice intra în contact cu mine mă curenta, nu mai puteam vorbi, nu mai puteam mișca buzele, nu reușeam nici să clipesc.

La un moment dat, din copac a țâșnit o creatură micuță cât un degețel, cu păr auriu-roșcat, o rochiță mini galbenă și aripioare strălucitoare, cu irizări de curcubeu, ca de libelulă. Zbura atât de repede că mă năucea, fâlfâind din aripi ca o pasăre Colibri. Mi s-a recomandat ca Zâna-Speranță Made in China, distribuită la McDonald’s la Happy Meal și locatară a copacului fosforescent. ”Locatară” mai mult cu numele: biata zână era mai mult pe drumuri. Muncea nonstop pe nimic, ”made in China”, normal. Mi-a zâmbit dulce și a încercat să mă trezească. Dacă aș fi putut vorbi, i-aș fi zis că singurul lucru de care aveam nevoie era să dorm. Ea însă a insistat, folosind multe dintre trucurile magice pe care le cunoștea. Din păcate, niciunul nu a funcționat.

Oricine altcineva, văzând că nu reușește, s-ar fi dat bătut. Nu și Zâna-Speranță Made in China. Dimpotrivă, s-a ambiționat. S-a hotărât să meargă în China ca să aducă de acolo un remediu pentru mine, căci credea cu tărie în leacurile tradiționale locale. A zburat până în China, a explorat puțin piața și a identificat o carte utilă, dar foarte grea... de vreo cinci kile: ”Tehnici de prevenire și gestionare a sinuciderilor angajaților” de la una dintre fabricile Apple din Foxconn City din Shenzhen, unde se confruntaseră anterior cu sute de tentative de sinucidere a muncitorilor. S-a gândit că acolo va descoperi destule metode eficiente de resuscitare – poate chiar pentru ea însăși – că era și ea surmenată, depresivă și cu intenții sinucigașe. Pe drumul înapoi, cartea s-a transformat în ”Discursurile lui Mao” (la fel de masivă, însă mobilizatoare, ce-i drept). Când s-a întors la mine avea la ea Coranul, în farsi (pe care n-o știa deloc) și un chador (văl negru integral). Se vede treaba că era atât de obosită și confuză încât ajunsese în Iran. Nici nu a mai putut să vorbească, s-a prăbușit pur și simplu la picioarele mele cu chadorul ei cu tot, nu mai dormise de 15.000 de ani. Chadorul a alunecat peste amândouă, s-a făcut întuneric beznă și ne-am cufundat într-un somn adânc.

Între timp, eu m-am trezit, dar ea doarme, în continuare, sub chador. Are de recuperat, într-adevăr! Ea a vrut să mă resusciteze, însă nu a reușit. Mă întreb dacă eu aș putea să o trezesc la viață. Nu de alta, dar am nevoie de Speranță, fie și Made in China. Iluziile sunt funcționale, fără ele nu putem exista. Vai de mine, să o ia de la capăt, săraca, fără întrerupere, până ajunge din nou surmenată, în pragul colapsului? Mi-e milă de ea. Poate că o să-i dau o sticlă de votcă (pe mărimea ei) ca să nu mai facă sacrificii degeaba. O zgâlțâi zdravăn pe Zăna-Speranță, o scol și îi dau un pahar de votcă, implorând-o să nu renunțe, dar, în același timp, să ia lucrurile mai ușor. Ura, se pare că funcționează. Dă iar din aripioare la fel de vesel și de rapid ca pasărea Colibri, iar veștile bune încep să vină.

O șansă nouă, nesperată de a revedea fuckultatea și pe toți cei dragi, începând cu ”stăpâna” secretară: o studentă mă anunță că a rămas fără nota trecută în catalog, cu toate că ea a fost prezentă la examen. Verific și mă conving că nota există. Poate că a fost o greșeală de transcriere a numelui (în mailul studentei apare un nume ușor diferit de cel înregistrat de mine în agendă/tabele în Excel). Așadar, trebuie să mă duc la școală să trec eu nota sau, cel puțin, să informez secretariatul/conducerea despre această situație. Dacă aș da telefon la secretariat mai înainte? O să-mi închidă telefonul în nas. Dar dacă aș scrie un mail? Probabil că aș primi răspunsul după ce se va finaliza ancheta penală (adică în circa 10 ani, în cel mai fericit caz, deocamdată n-am primit nici numărul de dosar). Deci, mă voi prezenta personal la secretariat, să sperăm că voi rezolva ceva.

Cum, să mă duc personal la școală, la secretariat?! Mai bine aș pleca în Siria și aș lupta împreună cu rebelii să-l răstorn pe al-Assad. E ultimul loc din lume unde aș merge. Îl înțeleg pe Promy de ce nu vrea cu niciun chip să se apropie de Elbrus. Numai dacă se gândește, îi îngheață sângele în vine. Să intru de bună voie în bârlogul fiarei? Ce, eu sunt Obelix să mănânc fiara și să ies lingându-mă pe degete ca-n ”Cele 12 munci ale lui Asterix”? Oricât aș fi de leșinată de foame (că m-a lăsat pe drumuri, frigiderul meu arată acum ca alimentarele pe vremea lui Ceașcă și o să ajung să ciugulesc din gunoaie pâinea mucegăită pe care am aruncat-o eu însămi cu o săptămână în urmă), nu cred că aș putea înghiți așa ceva. Deja îmi vine să vomit. Fie și numai cafea și covrigi. M-a cuprins din nou sila aia teribilă și mă simt atât de murdară că nici apa Iordanului nu m-ar putea curăța. Și o să-mi dea ea mie vreodată catalogul? O să urle la mine și-o să mă scoată afară imediat. Nu mă mai lasă să mă apropii vreodată de dulapul cu cataloage. Iar eu nu cred că mai suport s-o mai văd o dată. Dar copilul ce vină are? Cum să rămână cu restanță?

În cele din urmă, ies din casă, blestemându-mi zilele și târșindu-mi picioarele, de parcă aș purta ghiulele după mine. Fiecare pas durează milenii. Important e că înaintez. Mi s-a tăiat răsuflarea, nu mai pot să-mi suflu șuvița, nici să zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ori ”Supercalifragilisticexpialidocious”, dar merg mai departe. Pe drum, în metrou mă rog să aibă loc un accident, să cadă curentul, orice, numai să nu mai ajung. Când intru în curtea școlii, totul parcă e ireal. Nu se poate, ce caut eu aici? Aerul vibrează de electricitate. Încerc să urc pe scări, dar mă împiedic, treptele sunt alunecoase și se topesc sub pașii mei, pereții se dezintegrează, barele sunt încinse și mă curentează. Nu contează, avansez. Totul se învârtește cu mine. De emoție, confund etajul și mă opresc la unu. Apoi, fără să mă dezmeticesc, urc la doi, poate că e aici, nu-mi aduc nimic aminte. Memoria refuză să identifice acest loc. Incredibil, e chiar la doi, scrie pe ușă. Apăs clanța, chiar dacă mă electrocutează și intru.

Secretara mănâncă liniștită un sandviș. Deocamdată. Eu mă îndrept împleticindu-mă spre ea, o salut și-i spun cu glas sugrumat că am uitat să trec o notă unei studente și că trebuie să rezolvăm urgent problema, altfel rămâne copilul cu restanță. Secretara aproape că scapă mâncarea din gură când mă vede. După ce trece faza de șoc, se ridică și se postează în fața dulapului cu cataloage, protejându-l cu brațele ei. Apoi începe să țipe: ”Nu mai pui mâna pe nimic! Să nu te-atingi de nimic! Ai plecat de la noi, ce mai vrei!? Nu mai pui mâna pe niciun catalog. Ieși afară! Ieși afară! Afară imediat!”. O rog să vorbească politicos, încerc să-i explic că nu-i o problemă personală, ci a unui student și că trebuie să găsim soluții. Am un pix albastru care nu se șterge și poate asista ea când trec nota ca să se convingă că e totul OK, iar dacă nu mai am eu drept de trecere a notei, măcar să transmit rezultatul celui care a preluat disciplina. Vorbesc, dar am impresia că buzele se mișcă în gol, fără să se audă nimic. Oricum, urlă așa de tare în continuare că, și dacă aș fi avut volum, tot nu m-aș fi auzit. Până la urmă, zbierând și spumegând de furie, mă informează că va veni șefa de departament pentru a discuta despre notă. Până atunci să ies afară, pe hol. Mă cheamă ea.

Ies pe hol și încep să procesez: reacția e absolut previzibilă (în școala asta totul poate fi anticipat în detaliu), mă simt deja gata să explodez, dar nu voi pleca până nu găsim o soluție. Din fericire, apare șefa de departament care mă cheamă înăuntru. Secretara nici nu se uită la mine și păzește dulapul ca un Cerber. Îi explic șefei de departament problema, iar aceasta îmi transmite că nu mai am drept de trecere a notei, dar că pot să-i aduc lucrarea ”copilului” luni, la decanat, între unșpe și trei după-amiaza și, astfel, cel care a preluat acum disciplina se va convinge de rezultat. Secretara stă lipită de dulap, nu vrea să verificăm dacă nota apare în catalog, nu o lasă nici pe șefa de departament să se apropie ca nu cumva să mă arunc eu și să-i smulg catalogul. Se pare că-i e mai frică ei de mine decât mie de ea. Și are coșmaruri cu ștersul notelor.

Așadar, voi veni luni cu lucrarea copilului. O să fie atunci și decanul. Perfect! ”Totul e minunat”... ”perfect”. ”Mai mult ca perfect”, cum spune Promy. Mă târăsc până acasă unde mă prăbușesc în abis... în abisul mizeriei, ca după fiecare vizită la școală. Îmi curge în vine căcat în loc de sânge, mi-e o scârbă de tot și toate și-mi vine să vomit. În același timp, reîncep să simt dorul sfâșietor de copii. E deja o rutină a căderii, dar nu vreau să mă obișnuiesc, fac eforturi disperate să mă smulg din ea. Luni nu voi vorbi nimic cu ei, voi preda lucrarea și voi pleca. Dacă mă lasă... Dacă nu, sun la poliție și anunț că sunt sechestrată. Dacă mă întreabă de sesizări și anchetă, ce să le zic: că poate la anu’ pe vremea asta voi primi numărul de dosar? Ce contează? Important e că avansăm.

Luni dimineața încep să mă agit de parcă ar fi ultimul drum. Mă răsfăț cu cafea cu lapte și zahăr (în loc de cafea neagră, simplă cum beau de obicei)... cred că e ultima porție, dar acum e momentul s-o savurez. Beau cafeaua timp de vreo patru ore, ca să mă încurajez. Nu vroiam să mor azi. M-am săturat de numărat (ca Promy) minutele și secundele de viață, libertate și fericire, aș prefera să inventariez banii din pliculețul de salariu sau din cont... Vreau să trăiesc! Vreau să mai merg o dată în Vama-Zonă în vara asta (dacă mă sponsorizează ”stăpâna”), am și bilete la festival la Enescu și la Roger Waters (Pink Floyd, ”The Wall”), luate din iarnă. Să trăiesc măcar până la concertul ”The Wall”! De ce trebuie să mor azi? ”Die another day!”. Poate mâine? E și mâine o zi. ”Then tomorrow was another day / The morning found me miles away / With still a million things to say”  (Frank Sinatra – ”Brazil”). Îmbrac tricoul cu Metallica (”Death Magnetic”, negru, cu capete de mort): ăsta îmi poartă noroc și mă mobilizează. Ei, și îi mai sfidez puțin prin ținută.

La 14:20, ajung la școală cu lucrarea ”copilului” (notată și semnată) pentru a o preda la decanat. Urc la etajul trei, la decanat, dar nu e nimeni, iar ușa e închisă cu cheia. Ia te uită, iar mă țin la ușă. Încep să mă enervez, ceea ce e bine. Furia mă resuscitează. Ar trebui să clocotesc de revoltă (nu și de ură, eu nu am resentimente). Aștept un sfert de oră și, cum nu apare nimeni, mă duc la secretariat să las acolo lucrarea, aproape alergând de data asta. ”Speedy Gonzales”. Vreau să se termine repede. N-apuc să apăs bine pe clanță și să bag capul pe ușă, că secretara țâșnește și răcnește cât o ține gura: ”Afară! Afară! Ieși afară imediat! Afară!”. Încerc din nou să-i explic calm situația și să-i predau lucrarea, dar nu vrea să audă. Urlă de parcă ar fi posedată (nicio surpriză, doar trăiește în mijlocul fantomelor): ”Afară! Ieși afară! Nu iau nimic! Chem paza! Paza! Paza! Paza!”.

Cheamă și armata, SRI-ul, trupele speciale, ce vrei tu! Teroriștii! Săriți, ne atacă teroriștii! Vai, ce nenorocire, facultatea e asediată! De cine? De Ile. Madam Dezastru e periculoasă, nu stați în calea ei! Jill din ”Brazil” (filmul lui Terry Gilliam) a fost și ea condamnată ca teroristă pentru că a făcut o reclamație în cazul unei arestări greșite. Asta-i politica. Ăsta-i sistemul. Ce e corect? Eu recunosc: sunt o ”fată rea”. Sunt mai rea decât Al Gore, maidanezul care l-a mușcat pe fii-miu la școala de muzică. Spre deosebire de fra-su, Obama (care ”doar latră, nu mușcă”), Al Gore e rău, așa spun toți, inclusiv stăpâna sa. Se pare că nici muzica nu a reușit să-l schimbe. A rămas și vorba ”Al Gore e de vină” de fiecare dată când vrem să culpabilizăm și/sau să demonizăm pe cineva fără motiv(e). Sunt rea, am mușcat chiar mâna ”stăpânilor” care m-au ținut în lanț și m-au hrănit... cu căcat. ”Al Gore e rău”, nu ”stăpânii”. Ia să-ți citească părintele de la Tanacu moliftele Sf. Vasile, ”stăpâno”, poate exorcizăm demonii și fantomele!

Într-un sfârșit, văzând că n-o scot la capăt cu secretara sub nicio formă, iar paza se apropie și lucrarea copilului e în pericol, fug din nou la Decanat: poate e cineva acolo acum, ca să-i dau lucrarea. Viteză. ”Speedy Gonzales”. Simt răsuflarea fetidă a bestiilor în spate. Mă mai joc mult de-a James Bond? La Decanat, tot nu a apărut nimeni, iar ușa e în continuare închisă. În disperare de cauză, introduc lucrarea pe sub ușă. Gata, am reușit. Acum să fug la mașină, înainte să mă prindă bodyguarzii, că nu m-am spălat pe cap cu ”Wash & Go” ca să pot trece de ei ca-n reclama cu Andreea Raicu.

În mașină, răsuflu ușurată, apoi mă îngrijorez iar. Vai de mine, lucrarea asta era probă în ”dosărelu’ puturelu’”, trebuia să fac o copie măcar după ea! Dar acum e prea târziu. Acasă, după 5-10 dușuri care au doar un vag efect purificator (e cam mare consumul, să vedem cine plătește întreținerea, poate sponsorizează ”stăpâna”), îi scriu un mail decanului în care îi explic situația, deși nu-mi fac iluzii. Răspunsul decanului vine a doua zi, exact cum anticipasem: ai anunțat prea târziu (trebuia acum 5 luni!), ai procedat total incorect (însă ce mă mai miră la tine?), ai fost obraznică la secretariat cu ”stăpâna”, nu ai ce căuta acolo, bine ți-a făcut că a chemat paza, tu ești de vină pentru tot (nu doar că ai creat conflictul, dar îl menții și îl amplifici), să nu te mai prindem că mai calci pe la școală. Logic, nu?

Ce mă doare cel mai mult nu e modul în care se poartă cu mine, ci faptul că ura asta față de mine se răsfrânge și asupra copiilor. Nu vreau să sufere copiii. Sunt pedepsită și indirect, prin copii. Ce sadic! Stau iar pe jos și plâng de se zguduie tot blocul. Și totuși trebuie să observăm și partea plină a paharului: dacă ura e atât de puternică și sunt atât de periculoasă că trebuie să cheme forțele speciale, înseamnă că ceva s-a mișcat un pic, i-am zgândărit puțin, am făcut o fisură micuță în Zid. ”Je ne regrette rien”. Fiecare lovitură trebuie să ne facă mai puternici, să ne stimuleze să continuăm. ”Django Unchained”. Promy Unchained. Mă ridic, îmi îndrept coloana și mă uit în oglindă: îmi regăsesc fața umană, demnă, cu ochii vii, strălucitori și zâmbetul mândru, fericit. Fie și pentru 5 minute.

Nu trebuie să-l chem pe Promy, e chiar lângă mine, niciodată nu mă lasă la greu. ”Împreună și la bine, și la greu”. Nu prea crede el în Zâna-Speranță, cu atât mai mult Made in China, nu vrea să evadeze într-o lume de iluzii, preferă să înfrunte răul direct. A tot zgâlțâit Cutia Pandorei și n-a găsit Speranța. Dar nu a renunțat s-o caute. Chiar dacă nu a găsit-o, el încă se poartă normal, ca și cum ea ar exista. Ca și cum ceva mai poate fi făcut. Pentru că el nu doar visează, ci trăiește visurile, le pune în practică. În ciuda tuturor Zidurilor și Big Brotherilor. Din dragoste și disperare.

– E aceeași poveste, la o scară mai mică, într-adevăr, dar, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Ile, îmi spune Promy consolator, luându-mă de mână. Am fost și eu șocat și intrigat atunci când oamenii au rămas expuși total, în pielea goală, fără gheare, fără colți, fără blană măcar, pentru că deșteptu’ de frate-miu, Epi (Epimeteu), împărțise aiurea  calitățile date de Știi Tu Cine... Zeus animalelor și nu mai era nimic disponibil pentru muritori. Nu-mi venea să cred. M-am supărat pe frate-miu, dar mai rău pe Știi Tu Cine. Cu ce-a vrut el să doteze oamenii? Cu gheare, colți și blană, să fie niște bestii... mă rog, relativ ”după chipul și asemănarea lui” sau nu prea departe de el?

Eu nu mi-am dorit niciodată ca oamenii să fie fiare sălbatice... așa ca Știi Tu Cine. Am simțit o furie cumplită. 2+2, cum zici tu (după Orwell), dădeau foarte departe de 4, undeva în jur de minus un milion. Mi-a fost milă de oameni când i-am văzut așa goi și vulnerabili, n-ar fi rezistat nici la prima ploaie, darămite la potopul lui Știi Tu Cine. M-am îngrozit când m-am gândit la ce se va întâmpla, așa că am încercat să salvez ce se mai putea. Din dragoste și disperare. Am convins-o pe Atena să-i înzestreze pe muritori cu liber arbitru și rațiune. La rândul meu, le-am dăruit artele și științele civilizatoare – matematica, medicina, scrisul, agricultura, am căutat soluții, i-am învățat tot ce știam, ba chiar am inventat acolo unde nu exista nimic înainte. Am vrut ca oamenii nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze.

Apoi m-am gândit că nu le-ar strica deloc focul pentru a progresa. M-am dus la Știi Tu Cine de nenumărate ori să-l rog să-mi dea focul sacru pentru oameni, fără să-l pup în cur, bineînțeles, dar am fost mereu scos afară în șuturi: ”Ce vrei tu? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție de împuțiții de muritori? Cum îți permiți? Ciocu’ mic! Afară! Ieși afară!” Iar mie îmi era milă de oameni și mă scotea din minți atitudinea lui Știi Tu Cine. De-aia am luat focul singur și nu regret nici acum.

Știi Tu Cine m-a pedepsit cel mai mult prin darurile lui către fiii săi dragi, muritorii: Cutia Pandorei (prin care a infestat lumea, otrăvind-o cu răul de acolo) și apoi potopul. Asta m-a durut mai mult decât înlănțuirea și vizitele păsărelelor antropofage. Știi Tu Cine s-a răzbunat pe mine, lovindu-i pe cei mai slabi, pe care eu îi iubeam. Am asistat la asta paralizat și ceva s-a frânt în mine pentru totdeauna. Starea aia de șoc din nou: cum e posibil să facă așa ceva, el, un stăpân care ar trebui să-și ocrotească supușii?! Nu puteam să cred, nu era adevărat! Anticipasem răzbunarea lui Știi Tu Cine, dar nu m-aș fi gândit niciodată că o să meargă atât de departe.

Și senzația aia de neputință în fața răului, orice ai face. Am trăit-o și eu! Și știi cine era de vină pentru toate? Eu, normal. Eu și numai eu. Cum mi-am permis, de ce m-am băgat, de ce m-am luat în gură cu el, de ce am furat, de ce l-am înșelat, de ce l-am trădat, de ce am distrus totul? Eu trebuia să mă târăsc în genunchi în fața lui și să cerșesc îndurare. Da, mi-am zis inițial, sub avalanșa de acuzații, poate că are dreptate, poate că am făcut greșeli de neiertat și nicio pedeapsă nu e prea mare pentru mine. Apoi am început să mă dezmeticesc. Cum așa?! Ce-i cu mine? Eu am produs tot răul? Eu am vrut să creez, să construiesc, să inovez, să dau viață viselor, să fac ceva pentru oameni, iar el nu m-a lăsat. A încercat să distrugă tot ce am creat din dragoste și disperare, el nu știe ce-nseamnă asta, nu cunoaște decât ura și răzbunarea. Știi ce, Zeus... uite că-ți zic pe nume? Da, mi-am permis, dar nu-mi pare rău. Și nu eu trebuie să-mi cer iertare, ci tu. Tu trebuie să-ți ceri iertare. Mie și oamenilor.