Examen cu Big Brother. Vol. 1. VII. S-o facem lată cu o bere tutti frutti!

Dacă oficial, în spațiul public atent controlat, Iranul este o lume închisă, fără posibilități de comunicare, în sfera privată descopăr oameni extraordinari, deschiși și foarte primitori: mă așteaptă la aeroport la patru dimineața, mă duc cu mașina sute de kilometri, pregătesc mese tradiționale irezistibile (orez, pui cu sos, salate, chiar și un miel tăiat în fața mea, preparat special pentru mine și servit apoi pe jos, cu un pahar de lapte bătut alături (doogh), într-o atmosferă sărbătorească, dar nepretențioasă, fără fițe, cu toată familia), mă invită să fumez narghilea și fac glume subversive. Dacă în public trebuie să taci, acasă, în compensație, poți să vorbești cu familia: mult, despre orice, oricum (inclusiv critic la adresa politicii oficiale), foarte liber.

Familiile se reunesc adeseori, accesul în casă e permis rudelor fără invitație: pur și simplu, pot intra în casă oricând doresc (și vin astfel în vizită de dimineața, la prima oră, până noaptea târziu, în fiecare zi, mai ales de sărbători). Ralu a învățat și ea să gătească specific iranian. Se pregătesc mese mari de familie pentru 15-20 de invitați, iar conexiunile între rude sunt (încă) foarte strânse, deși, treptat, se insinuează și aici disoluția modelului tradițional de familie și de comunitate, cu atât mai mult că numeroase persoane au plecat la lucru și au rămas ulterior în capitală sau în străinătate.

În timpul meselor/vizitelor, mă încântă atmosfera informală care facilitează comunicarea prin modul specific de aranjare a participanților la discuție: ne așezăm pe jos, foarte aproape unii de alții, în cerc. Seamănă cumva cu cercul din jurul focului, pe plajă, în Vamă, iar spiritul e la fel de liber și, totodată, lasă impresia unei adevărate comuniuni. E foarte confortabil să stai pe jos: te ispitesc să iei loc covoarele persane originale, moi și pufoase, cu modele elaborate, în culori vii. În casă umbli desculț, nici nu e nevoie de papuci (decât la baie, la bucătărie sau în curte), doar calci pe covoare persane care te fac să simți că-ți iei zborul cu covorul magic al lui Aladdin.

La fiecare vizită suntem serviți cel puțin cu un ceai, prăjiturele, fructe, semințe și fistic. Bătrânelele (bunicuțele de peste 70 de ani, care au mai prins și alte vremuri) par surprinzător de vesele, iubitoare, foarte naturale și umane: ne întâmpină entuziast și își exprimă sentimentele direct, recurgând la contactul fizic. Râd, plâng, te îmbrățișează și te pupă cu multă căldură (acasă, normal, pe stradă comportamentul e mai reținut), spre deosebire de cei de vârsta a doua (ca mine, Ali sau Ralu) care se poartă mai rezervat, atât în spațiul public, cât și în cel privat. E uimitor cât de mult le plac dulciurile... poate ca să mai uite gustul amar al politicii. Dar câtă nevoie aveam și eu recent de zăpada roz cu gust de căpșuni de pe Gliese!

Mai e ceva care mă șochează (pozitiv) în Iran, specific musulmanilor: igiena exemplară. Băile se prezintă impecabil: fiecare WC (turcesc sau european) e dotat cu un mic duș pentru spălat (asta, de obicei, chiar și la țară), iar musulmanii îl folosesc după fiecare intrare la toaletă. Cred că ăsta e un exemplu care ar trebui preluat, mai ales în Românica. Iar pentru mine (care aveam nevoie de purificare după supradoza de căcat din învățământ) curățenia musulmană e un adevărat balsam pentru trup și suflet.

Igiena desăvârșită din Iran mă încântă, dar mai am mult până să-mi depășesc trauma, nici măcar nu simt o ameliorare semnificativă. Cu toate astea, după multe zile în care evit să abordez subiectul, îmi iau inima în dinți și le povestesc lui Ali și Ralu despre ultimele mele experiențe personale și profesionale din învățământ. Mă bâlbâi, mă poticnesc, tremur, mă înroșesc, dar continui. Ali mă ascultă cu interes și înțelegere, zâmbind încurajator și dând din cap aprobator. Ralu ronțăie nervos fistic, apoi, deodată, când ajung la momentul demisiei, se întunecă la față și îmi strânge mâna spasmodic, înfigându-și unghiile în ea, așa cum făcea când era mică înainte de o confesiune dureroasă sau de un test dificil la școală. La sfârșit, amândoi îmi spun că sunt alături de mine, de fapt, Ralu nu se miră de nimic, ea cunoaște bine situația din România. Ce fac acum? Las ochii în jos și oftez adânc. Nu știu, aștept un feedback improbabil de la instituții-fantomă. Dacă nu vine, voi merge la poliție, la DNA sau la Parchet. Planuri? Nu, niciunul, nu-mi permit să sper. Dar nu renunț la luptă.

Odată deschisă discuția, prind curaj și mă interesez de școala din Iran. Ali e prof universitar de psihologie la stat. Ca și la noi, universitățile de stat sunt mai bune decât cele private (chiar și salariile sunt ceva mai mari), învățământul s-a masificat (facultăți private și de stat au răsărit ca ciupercile după ploaie în ultima vreme), iar calitatea educației a intrat în declin. Și aici, în Iran, se înregistrează problema plagiatului și a ”fabricii de diplome”, deși nu la amploarea delirantă din România. De pildă, politicienii pot merge la facultăți speciale pentru a obține foarte facil diplome de master și de doctorat. Își permit să dea șpagă, au averi fabuloase, la fel ca ayatollahii, au acces la și controlează toate resursele. Din fericire, nu se manifestă o criză acută a resurselor umane pentru că se oferă salarii avantajoase, iar cadrele didactice tinere sunt atrase și cu diverse facilități (casă, mașină, teren). Pe ansamblu, și Ali, și Ralu sunt mulțumiți de condițiile de muncă, de mediul profesional și de salariu, dar parcă nu se simt acasă în Iran (nici măcar Ali) din cauza controlului politic și religios al regimului, ar vrea să imigreze în State, la fel ca milioane de alți iranieni.

– Ile, ce folos că avem bani, dacă nu avem libertate? suspină Ralu, ciufulindu-i părul Sofiei și strângând-o la piept.

S-o mai întreb dacă-și aduce aminte cum am petrecut împreună cea mai frumoasă zi din viața mea (cel puțin): 22 Decembrie 1989? Mi se pune un nod în gât. Simt că mă sufoc, am nevoie de o gură de aer sau de fum. Invitația de a ieși la plimbare pe strada copilăriei lui Ali promite să mi-o aducă. Voi evada și eu în mirajul copilăriei sale. O stradă frumoasă, liniștită, străjuită de copaci rămuroși, cu clădiri vechi, dar destul de bine întreținute: acolo, în copilărie, Ali se juca împreună cu verii și prietenii săi. Când ajungem în fața unor ziduri în paragină, Ali tresare. Acolo a funcționat un centru de detenție al poliției secrete pe vremea Șahului, înainte de Revoluția islamică, copiii auzeau adeseori țipete când se jucau, își amintește Ali, întunecându-se la față. Acum, închisoarea Șahului e în ruină. Măcar Zidul ăsta a căzut. De fapt, până la urmă, adevărul e revelat, lumina învinge întunericul și toate Zidurile se prăbușesc (ca Zidul Berlinului). Și totuși, printre ruine, prin praf și arșiță, pietrele pe care le ating par sticlă pisată, cioburi din mii și mii de presse-papiere sparte. Îmi rănesc palmele și-mi intră în carne. Un țipăt de lebădă mă străpunge – agitat, strident, dezarticulat, întâi mai tare, apoi din ce în ce mai slab, înăbușit de parcă ar fi sugrumat. Planuri năruite, vise risipite, viață futută... Ține-ți ciocul, lebădă împuțită!

***

La cetatea ”Cerul Cerurilor” (”Falak-ol-Aflak”) din Khorramabad, cât pe-aci să nu trec de portăreasă, mă apostrofează de trei ori. Eu nu înțeleg, nu vorbesc farsi. Ralu îmi spune că trebuie să-mi aranjez vălul mai bine pe cap, e prea sexy, se vede o șuviță de păr atât în față, cât și la spate. ”Supercalifragilisticexpialidocious”.”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Ce chestie, l-am așezat așa special, subversiv. Am renunțat doar la protestele în verisunea hard, nu și la cele soft. Voi da mici semne de rebeliune. Las șuvița de păr exact așa. Expusă, de parcă aș umbla goală. Nu-i nimic, mai sunt și alte câteva femei cărora li se vede câte o șuviță. Facem toate nudism. Dăm un exemplu bun.

Până la urmă, portăreasa îmi permite să trec, cu tot cu șuvițele afară din hijab. Înăuntru, în cetate, pe lângă vestigiile vechi de 3000 de ani, descopăr spiritul Lorestanului: viață (semi)nomadă, cu corturi, păstorit, vânătoare și țesut covoare. Femei cu tatuaje pe mână (în formă de cruce, roata soarelui etc.), purtând băsmăluțe colorate, prinse la spate (care le lasă părul liber sub ele!), îmbrăcate cu rochii largi, lungi, la fel de colorate ca băsmăluțele. Nu seamănă deloc cu femeile sobre și încruntate de azi, acoperite complet cu chadorul lung, negru. Dimpotrivă, sunt mai aproape de stilul hippie. Chiar mama lui Ali are un astfel de tatuaj specific Lorestanului pe mână (făcut în copilărie), poartă (acasă) băsmăluță prinsă la spate și rochie lungă, cu modele florale, în stilul tradițional local. O figură luminoasă și umană, vie, dezinvoltă, plină de căldură și amuzantă, total diferită de spiritul regimului islamic, deși e și ea credincioasă.

A doua zi după vizita la cetatea ”Cerul Cerurilor”, mergem la țară, în zona Khorramabadului, la unul dintre unchii lui Ali. Pe drum zăresc munți înalți, pietroși, cu lanuri nesfârșite de grâu la marginea lor, de un verde aprins, fosforescent. ”Verde crud, verde crud”... Surprinzător de verde pentru Iran. Acasă la unchiul lui Ali, facem picnic cu grătar de vită, pui, miel, orez, salate și specialități iraniene. Fetele din grup joacă volei afară, în poieniță, fără hijab sau cu vălul așezat doar simbolic. Voleiul e un sport popular atât pentru fete, cât și pentru băieți. Că doar n-o fi înotul! Soare puternic, năucitor... simți că te topești. Noroc că se servește doogh, lapte bătut cu efect răcoritor. Caniculă ca-n Bucureștiul caragialesc. Îmi dă o stare de amețeală și confuzie. Sau mai bine zis, îmi accentuează starea de amețeală și confuzie. ”Da’ eu cu cine votez?” Dacă acum e așa la munte, cum o fi în august? Și toată lumea îmbrăcată până-n gât. În special, femeile. La un moment dat, cei mai tineri se duc într-o cameră mai retrasă ca să se răcorească. Mă cheamă și pe mine. Înăuntru, o fată își scoate vălul, își scutură părul și zice, uitându-se fix la mine: ”Free!”

După masa delicioasă și copioasă de nu mai putem respira, urmează desertul: clătite tradiționale preparate pe o plită uriașă, în curte, sub ochii noștri. Am mâncat prea mult, nu mai pot... după clătite. Sunt mai groase, mai crocante și cu un gust ușor mai sărat ca la noi și se consumă cu o cremă dulce. Nu mai aștept crema, le devorez simple, sunt irezistibile. După ce am hăpăit clătite până mi-a venit rău, merg la cules de shang cu fetele. E o verdeață care se consumă simplă, crudă, foarte bună pentru tensiune și ca anti-oxidant. La mine la țară n-am cules nimic niciodată, nici măcar un fir de pătrunjel din grădină. Ce mă fac? Culmea, reușesc să găsesc și eu câteva frunzulițe de shang și, de aceea, le mănânc cu și mai multă plăcere.

Ronțăind ultimele frunze de shang, mă plimb în jurul casei. Lângă casa unchiului se află o livadă de piersici la poalele munților înzăpeziți: zici că ești în Japonia, lângă Fuji. Un roz orbitor în care mă topesc de plăcere. Zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, piersici roz... Un pic de răsfăț după atâtea examene cu Big Brother. Când eram mică, pictam obsesiv primăvara livezi de piersici. ”La vie en rose”. Scot hijabul, îmi despletesc părul și-l las să fluture în vânt. Simt adierea vântului în păr, mângâindu-mă ca o ploaie de vară. Cu pletele lăsate pe spate, mă întind pe iarbă, lângă piersici și inhalez adânc aerul tare de munte. Petale roz ning asupra mea lent, fără întrerupere, dezmierdându-mă în tăcere. ”Free” și eu, ce bine! Pe drumul de întoarcere, rozul piersicilor în floare curge în valuri, amețitor.

În ziua următoare, sărbătorim Sisdah Bedar (a treisprezecea zi după Nowruz, pe 2 aprilie), ziua comuniunii omului cu natura. Toată lumea iese la picnic, la pădure (la Sar Margh). Chiar și cei mai săraci (care n-au mașină) merg cu autoturismul rudelor, cu motocicleta sau cu bicicleta. Seamănă izbitor cu picnicurile de la noi de la pădure: aglomerație în trafic, bară la bară și blocaje, mașina parcată printre copăcei și grămezi de gunoaie, muzică dată la maxim în mașinile deschise (”tradițional” house, pop, hip-hop, dar și muzică populară etc.), grătărele (doar că, în loc de mici și bere obișnuită, se servesc carne de vită/pui și bere fără alcool, cu aromă tutti frutti), puști care joacă mingea (volei mai mult), cântă și dansează. Sunt surprinsă să văd că o mașină foarte populară aici e Loganul (Renault Londar) care se fabrică local. Chiar noi ne deplasăm cu un Logan și mai există și altele în familie. Și mașinile marca Peugeot (modele mai vechi sau mai noi), asamblate tot în Iran, sunt frecvente, la competiție cu Loganul.

În timpul picnicului, observ câteva fete cu vălul pus doar simbolic. Puștii cântă și dansează (inclusiv hore, la care fetele ating, inevitabil, băieții) pe melodii populare, pop, house sau mixte. Sunt disperați să se distreze, pentru ei e o ocazie rară pe care nu trebuie s-o rateze. Petrec de parcă ar face-o pentru ultima oară (tot ce e posibil, dacă-i fotografiază/filmează cineva și-i pârăște autorităților), nu au blazarea tinerilor de la noi, iar o simplă bere tutti frutti, fără alcool poate declanșa ”orgii”, îi poate stimula să cânte și să danseze dezlănțuit, dionisiac, fără să respire, până cad din picioare.

Tinerii din Iran nu se confruntă, de regulă, cu lipsuri materiale. Deși salariul mediu e pe undeva pe la 300 de Euro ca la noi, prețurile sunt foarte accesibile. ”O singură persoană cu jobul ei hrănește 10 guri”, spune un văr de-al lui Ali, iar eu răspund că în Românica ”o singură persoană muncește zi și noapte, de luni până duminică și nu se poate întreține nici pe ea însăși”. Ralu oftează și mă strânge de mână convulsiv, știe și ea. Restricțiile politico-religioase (îmbrăcăminte, contacte, consum de alcool etc.) îi deranjează pe cei tineri, nu șomajul sau sărăcia, așa că profită de orice ocazie ca să-și ”facă de cap”.

***

”Și-altă dată, și-altă dată / o s-o facem și mai, și mai lată”

Apropo de distracție și consum de alcool, foarte interesant, aici se produce o bere fără alcool, normal, cu extract de fructe: tutti frutti. Un fel de Frutti Fresh cu aromă de bere. Sau bere cu aromă de Frutti Fresh. Iau o înghițitură și simt că-mi vine să vomit: gustul de hamei, cel de fructe, aromele artificiale și dioxidul de carbon se amestecă scârbos. Poate că asta e și intenția: să te saturi de bere.

Alcoolul e dificil de procurat, chiar și în varianta sanitară. Am descoperit asta când mi s-a înfundat ”pufăitoarea” (țigara electronică pe care o folosesc alternativ cu cea obișnuită) și am avut nevoie de puțin alcool pentru a o curăța. Am rugat-o pe Ralu să meargă la farmacie să-mi cumpere. La prima farmacie, s-au uitat lung la ea și-au întrebat-o: ”Nu cumva vreți să-l beți?”. Degeaba a spus că e medic și a arătat și parafa, nimeni nu a crezut-o. La a doua farmacie, la fel. La a treia, Ralu a renunțat. În ultimă instanță, am luat un pic de after-shave de la Ali și am curățat cu el ”pufăitoarea”. Când am scos ”pufăitoarea” din after-shave, nici nu trebuia să trag din ea: mirosea de la o poștă. Aromatherapy. O nouă super-aromă de propus fabricanților și comercianților de țigări electronice: Fa after-shave. Persistă timp de o săptămână.

Într-o seară, aduce unul din frații lui Ali o sticlă de vin. Vin... cu alcool, roșu, demi-sec, franțuzesc, original, cumpărat la negru, cu 20 de Euro. ”Bun îi vinul ghiurghiuliu”... Aveți grijă de el, să nu vadă mama! Aoleu, da’ ei câți ani au? Nu știu, aici mamele supraveghează și ”băieții” de 50 de ani și peste să nu facă vreo prostie. Vreun păcat. Când mama sforăie de se cutremură pereții, hai să scoatem sticla. Trebuie s-o deschidem repede și să bem până se trezește mama: dacă se scoală să se ducă la toaletă? Să nu vă imaginați cumva că se poate achiziționa de undeva un desfăcător specializat, fie și pe sub mână. Așadar, încercăm cu briceagul, dar se rupe. Apoi cu cuțitul. Se rupe și el. Apoi al doilea cuțit. Aceeași soartă blestemată. Vai de mine, mama o să-și dea seama că s-a întâmplat ceva cu cuțitele. Cuțitele se rup rând pe rând, dar afurisita de sticlă opune rezistență.

Deodată, o umbră amenințătoare planează asupra sticlei și a grămezii de cuțite rupte. Mama! Eram sigură că o să se trezească, legile lui Murphy, nu-i așa, iar sticla nu e nici măcar desfăcută. Mama se uită uluită la sticlă și la cimitirul de cuțite. In vino veritas. Nu-i vine să creadă. Nici nouă. Ne ceartă și confiscă sticla. Nu se duce la poliție să ne pârască, dar e foarte supărată, am păcătuit. Pentru ea e un mare păcat. A doua zi, proceduri complicate de recuperare: zici că-i anchetă polițistă, Sherlock Holmes e mic copil. În cele din urmă, noaptea, apare fratele lui Ali cu sticla de vin și pahare pentru fiecare. Evrika! Nu stăm să ciocnim, dacă se trezește mama? Așa că fiecare își ia paharul și caută un loc ascuns să-și consume băutura. Separat, fiecare pe riscul lui. ”Și-altă dată, și-altă dată / O s-o facem și mai, și mai lată!”.

Într-o altă seară, ne trezim cu o sticlă mare de votcă Absolut, cu un dop de vin pus deasupra și o chestie roșiatică, destul de tulbure în ea. Încerc să gust și-mi vine să scuip. Nu mă resemnez. Îmi spun rugăciunea și mai încerc să iau o gură. Am testat eu pe mine și lucruri mai tari. De exemplu, berea tutti frutti. Până la urmă, îmi dau seama: e un fel de vin foarte oțetit, acru de îți face gura pungă. De unde o mai fi apărut și ăsta și cum îl bem? Brusc, îmi vine o idee genială. Mi-am adus aminte de nașa lui fii-miu: ea amestecă mereu vinul cu Cola, iar eu o cert că strică băutura. Poate că acum Cola va face minuni! Incredibil, cu Cola chiar poate fi băut. O treime vin și două treimi Cola. Mai târziu, aflu și sursa elixirului miraculos: un nepot de-al lui Ali (un băiat de 20 de ani) a preparat vinul, acasă, după o rețetă de pe net. La cum merge netul aici, cât de disperat trebuie să fi fost sărmanul nepot ca să obțină rețeta! Și foarte probabil să fi fost primul pahar de alcool pentru el. Că doar n-o să-i dea cineva spirt la farmacie.

Apropo, nepotul care a făcut vinul acasă după rețeta de pe net, își ia inima-n dinți și-mi cere și alte rețete de băuturi. E convins că eu știu foarte multe și că pregătesc tot felul de băuturi acasă, la bloc, la București. Când aude că eu cumpăr băutură de la magazin, nu-i vine să creadă. Mă pune să repet de câteva ori la rând. Cum e posibil să se vândă așa ceva la magazin?!

După 4-5 zile, deja am uitat gustul berii, eu care consumam bere aproape zilnic. Oare cum o fi o bere adevărată? Îmi vin în minte numai clișee din reclame, de tip ”gustul aspru și amărui”. Abia aștept să ajung acasă să-l redescopăr. Ce minunată și autentică o să mi se pară berea la pet!