Examen cu Big Brother. Vol. 1. VIII. ”Let me breathe!”

Din cei minim o mie de verișori ai lui Ali, găsim unul în Teheran disponibil pentru a ne caza rapid, căci trebuie să vizitez și capitala, doar n-o să ratez ocazia. La ce dintâi plimbare prin Teheran (un oraș, din nou, surprinzător de verde, plin de flori, destul de curat și îngrijit, așa cum l-am surprins la prima vedere din mașină) mă îmbrac cu mantou lung și cu chador, vălul negru care acoperă complet corpul (împrumutat de la mama lui Ali). Pe sub chador, ca să ascund mai bine părul, să nu mai țâșneasă nicio șuviță rebelă, îmi pun o băsmăluță neagră, legată la spate – incredibil, asta e din Vamă! În Iran obligatoriu e doar hijabul, dar recomandabil e chadorul. Rămân cu chadorul să văd cum e și să o stresez un pic pe Ralu, îi e rușine cu mine sau nu? Ralu (care poartă exclusiv hijab) e scandalizată: insistă să-mi las chadorul acasă, nu are chef să iasă în oraș cu mine îmbrăcată așa ca o mamaie. Soțul ei, Ali, se uită la mine zâmbind ironic, dar se abține să comenteze ceva.

Pe drum, mă tot împiedic în chador, oricât aș încerca să-i reglez lungimea, așa că îl ridic un pic ca să nu-mi rup picioarele și să-i fac de râs și mai tare pe Ralu și Ali. Oricum l-aș ține, îl suflă vântul și trebuie să-l aranjez mereu. De grija chadorului, las la Ralu și rucsăcelul, și aparatul de fotografiat, ba chiar și țigările și bricheta (inclusiv ”pufăitoarea”). Toată atenția mea e concentrată pe chador, îl țin bine cu ambele mâini să nu-l scap. Ralu când chicotește, când se uită în jos, rușinată, cu obrajii aprinși, când îmi aruncă priviri speriate sau chiar foarte îngrijorate pentru că risc să pic lată în mijlocul intersecției și să-mi zboare chadorul. Iar atunci o să fie un Dezastru mai mare ca mine: o să rămân în pielea goală într-o piață aglomerată, adică expusă în fața tuturor, în mantou și cu băsmăluța din Vamă pe cap, în huiduielile publicului, sub privirile reprobatoare ale ayatollahului Khomeini care scrutează necruțător spațiul public.   

Dezastru? Las-o baltă, Madame Dezastru! Cum? Să ratez șansa unică de a face nudism de sub chador într-o piață publică? Ah, mi-e rușine, îmi vine să dispar cu totul sub el, iar chadorul pare un mijloc excelent ca să te ascunzi dacă nu ai chef de nimic, dacă nu vrei să ți se vadă moaca sau ți-ai pierdut ”smiling face”-ul. Îți conferă o senzație de protecție și de superioritate. Nu mai se holbează toți cocalarii la tine, darămite să pună mâna. Și se vede destul de elegant: negru, lung, seamănă cu o haină de călugăriță de la noi din România, doar că aici zărești la tot pasul. Cam multe călugărițe! Dar lasă, nu mi se zicea mie înainte Morticia sau Vampirița? Așa negru și lung, arată destul de gotic. Poate îmi voi recupera ceva din imaginea goth, grav avariată de consumul de zăpadă roz de căpșuni.

De îndată ce m-am mai obișnuit să-l țin cât de cât, mă opresc pentru o clipă și arunc o privire în jur. Îmbrăcată cu chadorul, văd totul altfel. Ce curve par fetele astea cu pantaloni, mantou și hijab! Ia te uite, li se observă câte o șuviță de păr, unora chiar și gâtul. Până și Ralu mi se pare curvă! Le-aș omorî pe toate cu pietre. Cred că aș fi prima care ar arunca piatra. Iar pe bărbații ăștia cărora le curg balele ca la fiarele sălbatice în călduri i-aș toca mărunt și le-aș băga organele la borcanul cu formol. Să fac o expoziție de tipul ”Human Body” de la Antipa – am auzit din presă că sunt expuse țesuturi și organe de la deținuți chinezi torturați și executați/ Bravo, o idee genială! Sau hai, în cel mai fericit caz, să le castrez pe putorile astea libidinoase.

Adâncindu-mă tot mai mult în noaptea neagră a purității de paradă, îmi continui drumul. La biserica armenească a Maicii Domnului, unde ne oprim să aprind eu lumânări, când mă văd cu chadorul și remarcă alura mea surexcitat-ascetică, credincioșii creștini de acolo se uită la mine de parcă au băut o dușcă zdravănă de bere tutti frutti și le vine să borască pe mine. La fel și la biserca zoroastriană, unde mergem să contemplăm focul sacru, veșnic viu, adus de la Yazd. Să mai zică cineva că nu haina face pe om! ”Nu contează cât de lung am vălul / Important e cât și cum gândesc!” Ha-ha-ha...

Continui să mă deplasez poticnindu-mă, împiedicându-mă în chador și alunecând, cu Ralu și Ali la o distanță igienică de câțiva metri de mine, aruncându-mi amândoi priviri amuzate, ambarasate sau îngrijorate. Avansez greu, dar nu mă dau bătută. Când ajung în cele din urmă la obiectivul vizat, palatul regal Niavaran al dinastiei Pahlavi, sunt mândră de mine, nu-mi vine să cred de ce performanțe sunt capabilă, chiar dacă e aproape ora închiderii. La Niavaran au locuit regii din dinastia Pahlavi înainte de Revoluția islamică.  Aceștia au inițiat o modernizare și o occidentalizare forțată a Iranului (de pildă, vălul era interzis pe vremea lor), dar n-au dărâmat biserici cum s-a făcut la noi în timpul comunismului. În palat(e) domină stilul occidental fastuos, din secolele XVII-XVIII, baroc: mobilier și tapiserii franțuzești, multe decorațiuni somptuoase, oglinzi (există și o ”Sală a oglinzilor” ca la Versailles și Peleș).

În bibliotecă descopăr rafturi întregi cu cărți englezești și franțuzești pentru copii: Jules Vernes – ediție completă (în engleză și franceză), cărți de povești, fabule, atlase geografice etc. În camera micului Reza, pe lângă fotografii, pot fi văzute și desenele lui din copilărie: rachete, farfurii zburătoare și avioane. Nu doar micul Reza era fascinat de spațiul cosmic, ci și părinții: dețineau în colecția de pietre prețioase/cristale și un fragment de meteorit descoperit pe Lună. Se săturaseră de avatarurile reformei și-și căutau refugiul în spațiul cosmic, pe altă planetă? Așteptau să vină să-i răpească extratereștrii, tot așa cum așteptau bunicii noștri americanii, la începutul comunismului? Interesant, și Ralu și Ali, după ani buni petrecuți în Iran, așteaptă extratereștrii și/sau americanii, dar nu în mod pasiv: participă simultan la ”Loteria vizelor”.

În ziua următoare, la Muzeul de Artă Modernă, trec de la ținuta ”chador” înapoi la blugi, jachetă și hijab. Mult mai comod și parcă mă simt eu însămi din nou. Uite că totuși contează ”cât de lung am vălul”... Hijabul îl așez astfel încât să se vadă o șuviță, la Teheran am remarcat și alte femei care umblă așa. La intrarea în muzeu, sunt apostrofată de portar. Din nou, ca la cetatea ”Cerul Cerurilor” din Khorramabad. Eu nu înțeleg ce spune. Se referă la șuviță? Nu, îmi traduce Ralu, la jachetă. E descheiată, trebuie închisă complet. Bine, dar nu pot face asta pentru simplul motiv că nu are nasturi în față. Am mai circulat și prin Khorramabad așa, dar, ce-i drept, mergeam mai mult cu mașina, la rude, doar câțiva metri pe jos cu jacheta desfăcută. Ali intervine și el: mă atenționează că jacheta trebuie strânsă, ținută măcar cu mâna, să nu se vadă nimic pe sub ea, altfel mă așteaptă 85 de lovituri de bici la fundul gol.

Uau, tare, asta chiar n-am mai încercat! Și cine mi le dă? Femei sau bărbați? Păi, bărbații nu au voie să se uite la un fund în blugi – acesta trebuie acoperit cu mantou/jachetă lungă, largă, încheiată până-n gât sau cu chadorul. Cum să se uite la un fund gol? Normal că femei. Ce muieri or fi alea? Și ce job super și-au ales! O fi fost concurență mare? Și la aeroport parcă am mai văzut câteva asemenea ”bitches”, Natural born at PMS / God created at PMS, care probabil desfășurau part-time un astfel de job... sau poate voluntar. Ia te uită cum am evoluat în numai câteva ore de la ”călugăriță” la ”curvă”, cu riscul de a încasa 85 de lovituri de bici la fundul gol!

Ei, dacă am plecat cu jacheta asta, eu o port așa cum e, nu mă apuc acum să trag de ea în speranța că n-o să se mai vadă nimic, e ridicol. Las jacheta fix cum e și intru în muzeu, în ciuda insistențelor portarului. În muzeu și la ieșire, stau tot așa, deși Ralu și Ali continuă să-mi spună să mi-o prind cumva. Mare noroc, angajații muzeului nu cheamă poliția. Deocamdată. De fapt, de multe ori, doar ești atenționat(ă), nu se merge mai departe. Indiferent de asta, ies pe stradă, până la mașină, tot cu jacheta desfăcută, deși lumea se holbează la mine, fascinată de ținuta sexy, uluită și, în același timp, înspăimântată de actul meu exotic, solitar. Mă întreb, tremură de grijă pentru curul meu sau pentru sufletul lor păcătos?    

Aici, la Teheran, chadorul e folosit preferențial de persoanele mai în vârstă și/sau mai tradiționaliste. Lupta între chador și hijab e o adevărată bătălie între tradiție și modernitate. Apropo, la fast-food-uri (din ce în ce mai prezente și cu meniuri ca la noi: aripioare de pui pane, cartofi prăjiți, pizza și Cola), lucrează tot mai multe vânzătoare-femei cu hijab, nu cu chador – pur și simplu, jobul nu le mai permite să poarte chador și nici nu ar atrage clienții. Mai delicată este situația celor care au joburi în serviciile publice (de la funcționari la profesoare). La școală, din păcate, se impune o ținută mai apropiată de chador pentru femei, spune Ali: un văl negru pe cap (care acoperă integral părul, maghnaeh) și o haină lungă, până în pământ, tot neagră. Iar eu care mă duceam la fuckultate, la copii, cu fustă scurtă sau în blugi?! Să nu mai vorbim mult de școală, că mi-e tare dooor de copii...

O verișoară de-a lui (tot profesoară), când se duce la școală, la copii, îmi dezvăluie Ali, schimbă în taxi/mașină hijabul colorat cu maghnaeh-ul negru, apoi, la întoarcere, își pune din nou hijabul (la facultate nu se poate prezenta decât așa sau cu chador). Deci, chiar și în spațiul public există ”dublă gândire/acțiune”: hijab (mai modern) și maghnaeh/chador (mai tradiționalist, în spiritul islamic). De fapt, dacă adăugăm și stilul de acasă (care poate fi expunerea, părul descoperit, cum e în cazul verișoarei), ajungem la ”triplă gândire/acțiune”. Viață triplă: chador/maghnaeh (la școală) – hijab (pe stradă) – părul descoperit (acasă). Cum se descurcă oamenii ăștia, femeile în special? Eu am avut nesperata șansă să prind ”dubla gândire” în copilărie, în comunism și nu mai vreau să aud niciodată de așa ceva, mi se pare pură schizofrenie. Mă doare că tot trebuie să ne spună cineva cum să ne îmbrăcăm și cum să ne purtăm, iar aici în Iran regulile sunt mai numeroase și mai stricte. Să ne îmbrăcăm în chador sau să umblăm în pielea goală, dacă vrem.

Oricum, Muzeul de Artă Modernă m-a frapat prin ideologizarea culturii (reproduceri ale semnelor din Coran, ”Phoenixul Revoluției” (islamice), picturi/caricaturi anti-imperialiste), cenzură (nicio imagine erotică, chiar și tablourile intitulate ”Dragoste” conțin îngerași cu hijab sau chador!) și naționalism (mai mult artiști locali, cu picturi tradiționale, în stil persan, ca-n cărțile de povești: imagini viu colorate, foarte încărcate și strălucitoare, desenate pe hârtie cu guașe și lucrate cu foiță de aur). Pe ansamblu, nu se înregistrează totuși omogenitatea de stil, simplificarea excesivă și vulgaritatea din realismul socialist, de exemplu, de la ”Cântarea României”, ci, dimpotrivă, există o diversitate de stiluri, complexitate și bun gust.

M-a izbit însă cosmetizarea imaginilor: paradis, armonie, flori, îngerași (cu hijab cel puțin), iubire divină. Aproape totul pozitiv. Mai nimic negativ, neconvențional, rebel, agresiv, răscolitor, deprimant sau morbid. Nici urmă de imagini erotice la un muzeu de artă! Eros și Thanatos excluse. Pe mine stilul triumfalist mă deprimă. Simt din nou că se rupe ceva în mine. Nu suport cenzura, mai ales în artă. Mă simt de parcă aș fi violată. ”Rape me, my friend...” Unul dintre foarte puținele exponate care contrastează cu stilul muzeului este un grup statuar de mici dimensiuni: câteva figurine umane din bronz, zbătându-se cu un plastic pe cap (ce aduce a sac de gunoi), intitulat sugestiv ”Let me breathe” – ”Lăsați-mă să respir”. Cred că e emblematic pentru întreaga societate de aici.

Obsesia asta a purității și a acoperirii corpului și sufletului! Ar fi trebuit să mă bucur după mizeria, exhibiționismul și vulgaritatea din România. Dar nu, puritatea impusă și acoperirea forțată sunt și mai apăsătoare. Și corpul, și sufletul trebuie să respire. În România, dacă te deranjează mirosul de căcat, încă mai poți să faci ceva: să cureți toaleta, să dai cu dezinfectant, să pulverizezi arome, să închizi televizorul sau, pur și simplu, să ieși de la budă. Poți să pleci și la cules de căpșuni în Spania. Dar în Iran nu ai ce face cu plasticul pe cap. Pur și simplu, te sufoci. Nici nu mai contează cât de curat e aerul în afara plasticului când tu ești cu sacul de gunoi înfășurat pe cap. Mi-e dor de căcatul meu din România. E mai suportabil. Ca să vă convingeți, încercați să faceți următorul experiment: mai întâi, inspirați adânc mirosul de căcat de la toaletă, din tăvița cu nisip a pisicii, de la ghena blocului, de la birou, de la magazin, din știri, talk-show-uri sau reality-show-uri. Poate vă vine să vomitați, dar încă trăiți. Luați apoi o pungă de plastic/sac de gunoi și așezați-o pe cap. Și acum strângeți!

***

Din puzderia lui de verișori, Ali găsește unul disponibil și dornic să ne primească în vizită și la Isfahan, un centru cultural-istoric foarte important pentru Iran, un must-see al oricărei excursii. Pe drum spre Isfahan îmi las hijabul să cadă pe umeri și rămân cu capul gol (adică descoperit) în mașină. Dacă ne oprește poliția, o să zic că am adormit și că mi-a căzut sau că tocmai mi-a sărit din cauza unei gropi. Din fericire, circulăm fără probleme până la Isfahan. Las capul descoperit și în oraș, în mașină. N-am mai văzut altă femeie cu capul descoperit în mașină, dar, nu-i nimic, o să fiu un trend-setter. Ba chiar îmi scot elasticul și îmi desfac complet părul. Scutur un pic pletele. Dacă erau ciufulite înainte, acum sunt și mai tare. Coafură trendy de Gorgonă. Ce senzație de libertate cu părul despletit! O gură de aer! Parcă aș fi la un concert rock, aș țopăi și aș da din cap. Da’ cum or fi concertele rock aici? Cum îți scuturi pletele cu hijabul pe cap? Hai să fim serioși, aici nu sunt concerte, nu sunt cluburi, de-aia și puștii sunt disperați să se distreze. Uluitor, lucruri banale în România/Europa devin mici semne de rebeliune în Iran: o șuviță de păr afară din hijab, doi nasturi descheiați la jachetă sau părul descoperit în mașină.

În Isfahan, pe drum spre locuința vărului lui Ali, ne gândim să facem un scurt popas pentru a vizita podul Khaju. Căutăm ore în șir, fără succes, loc de parcare. Până la urmă Ali oprește la un stop și lasă mașina pe avarie în mijlocul intersecției ca să coborâm două minute pentru a vedea podul. Deci, surpriză: performanțele Bucureștiului în materie de parcări ingenioase pot fi întrecute, cu o singură excepție: nu există în Isfahan firme de ridicat mașini precum celebra Supercom (care înghite autoturismele cu tot cu căței, pisici, mămici cu copilași la sân, bătrâni și bolnavi din orice loc, indiferent dacă incomodează sau nu circulația).

Podul Khaju e unul istoric (construit de regele Abbas al II-lea în secolul XVII), frumos luminat, înțesat de lume, puștime veselă, zgomotoasă și agitată. Bate un vânt puternic și-mi zboară hijabul, deși îl înfășurasem bine. Stresată de mașină, țipetele puștilor, dar și mai mult că am rămas fără hijab în public, Ralu aleargă să-l prindă și mi-l pune imediat pe cap, cu mâini tremurătoare. Mă bucur că măcar puștimea se distrează: cu bere tutti frutti și fără niciun contact fizic între fete și băieți (cel puțin teoretic). Interesant, am văzut azi, pe lângă pod și o femeie îmbrăcată în chador, pe motor, alături de un băiat (frate, soț, că altceva nu se poate). Cu chador pe motor! Șanse reduse să recidiveze.   

A doua zi mergem să vizităm centrul istoric din Isfahan, mai exact complexul Naqsh-E Jahan, ctitorie a regelui Abbas I: palate și moschei din secolul XVI-XVII, plus un bazar foarte pitoresc unde nu găsești chinezării ca-n alte părți, ci obiecte de artă manuală, minuțios lucrate – covoare, pături, fețe de masă și de pernă, genți și rochiție cu un look ”hippie” ca-n Vamă (mă întreb unde s-or purta!), bibelouri, vase de gătit (inclusiv tradiționale, cum a avut până de curând mama lui Ali), tablouri filigranate, bijuterii, samovare gigantice etc. Domină albastrul de peruzea care îmi liniștește sufletul frământat de cenzura din Iran. Albastrul de peruzea – albastrul coralului din presse-papier, albastrul florilor de cactus de pe Gliese, albastrul ochilor extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune.

Rozetele multicolore, foarte prezente pe covoare, fețe de masă, mozaicuri și, în general, în decorațiunile tradiționale persane, îmi aduc aminte iar de copilărie, de desenele făcute pe asfalt împreună cu Ralu. Migăleam ore în șir, uneori de dimineața până seara. Vecinii de sus le admirau din balcon, aproape nimeni nu călca pe ele, nici ploaia nu se îndura să le spele. Ralu nu a uitat nici ea: când îi vorbesc de rozete, obrajii palizi i se îmbujorează brusc, buzele îi tremură, iar ochii i se umezesc și devin din ce în ce mai luminoși ca două flori albastre de cactus de pe Gliese.

Purtate de curcubeele izvorâte din rozetele multicolore, ne îndreptăm spre palatul Ali Quapu, din complexul Naqsh-E Jahan. În sfârșit, are un look decent: picturile și mozaicurile erotice (adică alea în care apăreau probabil fete cu capul descoperit sau cu o șuviță de păr la vedere) au fost distruse la Revoluția islamică de fundamentaliști indignați. Felicitări! Sau, cum se spunea la noi pe vremuri, ”stima noastră și mândria”! Tovarăși ayatollahi, vă rog, dacă aveți ceva de șters, nu mă uitați, sunt expertă la șters și obișnuită cu voluntariatul!

La restaurant, la Bastani, stilul tradițional (ospătari costumați ca la curtea șahilor, decorațiuni somptuoase, strălucitoare, aurite, ornamente din oglinzi și vitralii de toate formele și mărimile (în special în formă de rozetă), samovare uriașe, picturi murale persane în culori vii, mese joase și mari, acoperite de covorașe, pe care te urci, iar apoi te așezi ghemuit/în poziția lotus să mănânci) se combină cu stilul modern (fețe de masă de plastic subțiri de unică folosință, pahare de plastic, servire ultra-rapidă ca la fast-food etc.). Nu lipsesc turiștii străini, dar predomină localnicii, politica actuală nu permite, din păcare, dezvoltarea turismului. În copilăria lui Ali, își amintește el, Isfahanul era invadat de turiști străini (pe vremea Șahului, într-adevăr, înainte de Revoluția islamică).

La mesele alăturate observ atât puștoaice cu chador, cât și unele îmbrăcate cu hijaburi viu colorate, așezate sexy, cu șuvițe din păr la vedere. Unele hijaburi par de-a dreptul kitsch: de pildă, culori contrastante cu hainele (culori complementare – roșu vs. verde, albastru vs. portocaliu, galben vs. violet sau diverse combinații stridente). Alte hijaburi sunt foarte înflorate. Ralu îmi spune că așa e moda acum, iar multe puștoaice urmăresc trendurile cu mare interes. Ei, aici kitschul luptă cu sistemul. În cazul ăsta, îmi displace mai puțin. Ca atitudine, puștii ”moderni” de la restaurant seamănă cu cei de pe podul Khaju: foarte veseli, vocali, expansivi. Uimitor, un băiat de la masa alăturată o ține pe după umeri pe ”sora” lui timp de aproape un minut, iar la ieșire o și ia de mână pentru câteva secunde.  

După masă, mergem la palatul ”Celor 40 de Stâlpi”, Chehel Sotoun, un complex arhitectural din secolul XVII, construit tot de regele Abbas al II-lea, în stil tradițional persan. Din nou, același verde intens, surprinzător: o oază de verdeață într-un parc amenajat ca o grădină botanică. Palatul are 20 de coloane înalte din lemn masiv, cafeniu (cu lei sculptați la bază).  Reflectate în bazin, acestea par 40. Lemnul se armonizează fascinant cu oglinzile și decorațiunile aurite din exterior și din interior, fără să creeze senzația de kitsch (culorile, texturile, formele și proporțiile sunt aranjate în combinația optimă). De fapt, cred că e singurul palat care mi-a plăcut vreodată; cele mari, opulente, supraîncărcate, cu decorațiuni baroc/rococo din Occident nu m-au atras prea mult niciodată. Oops, l-am prins pe șah cu paharul... de vin! Bine că nu era mama să-l vadă! Apar mai multe imagini ale șahului cu cadâne, vase și pahare de vin. Revoluționarii islamici n-au observat? Să le fac o sesizare? Sau mă apuc direct de șters?

În trafic (după ce am căutat din nou loc de parcare ore la rând și se pare că vom renunța), privesc hipnotizată luminile farurilor mașinilor: seamănă cu lanul de maci otrăvitori din ”Vrăjitorul din Oz”. Sunt obosită și tristă. În Iran, sistemul e și mai deprimant ca în România: la noi măcar poți să te exprimi liber (chiar dacă nu te bagă nimeni în seamă), poți să umbli îmbrăcat cum vrei (chiar dacă se uită lumea urât la anumite ținute, la cercelul din nas sau la tatuaj), nu trebuie să fi acoperit complet, iar contactele fizice sunt permise (în Iran, Ralu nici pe soțul ei nu poate să-l țină de mână în public). Plus că în România poți cumpăra alcool de la magazin și accesa netul oricând ai chef, ceea ce în Iran e imposibil. Îmi pare atât de rău de oamenii de aici, mă simt atât de privilegiată și mi-e rușine... Simt brusc o dorință sfâșietoare de a plonja în lanul de maci sângerii, într-un somn lung, fără vise, din care să nu mă mai trezesc niciodată.  

În ziua următoare, ne ducem la moscheea ”Khomeini”, fostă ”Shah”, fostă... o moschee imensă din sec. XVII, ctitorie a regelui Abbas al I-lea. Sincer, nu-mi place numele de ”Khomeini” (liderul Revoluției care l-a înlăturat pe rege și a instaurat statul islamic în anii ’80). Religia nu trebuie politizată. Intru în moschee cu o anumită reținere, luptând cu senzația de respingere și de silă produsă de numele bisericii. În albastrul de peruzea scânteiază flori și rozete galben-aurii ca niște raze. Ferestrele de sus filtrează, cu milă față de sărmanele ființe umane, lumina divină, altfel aceasta ne-ar orbi. Mă simt copleșită de albastrul infinit, mai intens și mai luminos decât coralul din presse-papier sau florile de cactus de pe Gliese.

În centrul bisericii, băieți cu voci de îngeri cântă live, fără acompaniament, melodii religioase. Tresar, cutremurată de emoție. Mă aflu într-un spațiu sacru, extraordinar de viu. Oamenii intonează imnuri religioase sub ochii noștri, încă se țin slujbe în moschei străvechi. Mă bucur că în Iran monumentele istorice și culturale sunt vii și nu numai conservate ca niște mumii, lăsate să se acopere de praf și uitate de lume. În jurul cântăreților, se adună turiști din toate colțurile lumii (inclusiv asiatici curioși): obrajii le ard, ochii le strălucesc și îi privesc transpuși.

Atmosferă paradisiacă, de comuniune prin muzică a oamenilor de pretutindeni... Atrase de armoniile cerești, lebedele se întorc, fâlfâind din aripi și descriu cercuri largi, scânteietoare ca niște nimburi, deasupra cântăreților. Planează ușor, simt puful lor alb, imaculat, curgându-mi lent în palme. Puful unor aripi de îngeri mă învăluie lin și-mi alină aleanul.

Doamne/Alah, îți mulțumesc pentru libertatea mea și a celorlalți oameni (inclusiv în Iran, chiar și în condițiile de acum), căci toți am fost creați liberi și putem alege, indiferent ce s-ar întâmpla cu noi. Ajută-i pe oamenii din Iran să respire mai ușor, dă-le tu o gură de aer! Să nu mai fie interdicții stupide, dar oamenii să se poarte responsabil. Din dragoste, pentru că le pasă, nu pentru că li se impune. Te rog, ajută-mă și pe mine să merg mai departe pe calea cea grea fără teamă, fără regrete, fără cedări, cu pasiune și dăruire, iar frustrarea să nu se transforme în ură, ci să treacă prin filtrul dragostei și să devină nostalgie, dor și... lacrimi.

Dumnezeu e același. În locurile sacre nu există Ziduri. Simt că mă înalț și mă topesc în albastrul intens, fără margini.  ”Rhapsody in Blue”.  Simfonia albastrului infinit. Sunt fericită. Liberă. Zbor.

***

”Nu contează cât de lung am vălul? / Important e cât și cum gândesc?”

La plecare, Ralu m-a strâns în brațe surprinzător de tare pentru cele patruzeci și ceva de kile ale ei, aproape să mă sufoce, cu lacrimi în ochi, iar Ali mi-a făcut semn de la revedere de la distanță. În avion, la întoarcere, deși aproape toate femeile scot hijabul și mantoul și oftează în semn de ușurare, eu mi le înfășor mai strâns și continui să le păstrez. Doar n-am început să trăiesc iar o viață dublă sau triplă ca pe vremea comunismului! Ce-i asta, câte vieți avem? De la două încolo, e pură schizofrenie, chiar și pentru Hannah Montana, alias Miley Cyrus. ”You can have the best of both worlds”. La naiba, nu e nimic adevărat. Și eu cine mai sunt? Am plecat cu hijab și mantou lung, le țin pe mine până la București, poate că și acolo o să le mai port, să-mi aduc aminte de viața femeilor din Iran, în semn de solidaritate cu ele. Prietena mea din copilărie, Ralu, e îmbrăcată și ea cu mantou și hijab. Nici eu nu o să le dau jos.

Cum adică, abia am ieșit din Iran și-mi arunc hainele? Mă apuc să fac striptease? Fără hijab și mantou mă simt de parcă aș umbla în pielea goală. Milioane de femei poartă hijab și mantou, alte milioane – chador, iar eu să le arunc? Voi continua să mă îmbrac cu ele. Dacă nu afară, cel puțin acasă. Ia te uită, invers ca în Iran: eu o să port hijab și chador acasă! Când stewardeza ne oferă băuturi alcoolice în avion (atât pe drumul de la Teheran la Istanbul, cât și de la Istanbul la București), mi se întoarce stomacul pe dos. Oamenii din Iran au la dispoziție doar bere tutti frutti. Eu nu vreau să beau și nu o să mă ating de bere nici la București, să știu că mor de poftă. Nu vreau. Nu, nu, nu!

Când Promy mă întâmpină la aeroport, în București și încearcă să mă sărute și să mă ia de mână pe stradă, îl împing și-i dau peste mână. Nu mă atinge! La fel, când vin acasă mama și fii-miu, nu-i pup și nu-i îmbrățișez, deși nu i-am văzut de o lună. Nu mângâi nici măcar pisica și-i dau cu piciorul, când se freacă libidinos de mine. Fără contacte! Îi fac vânt de peste tot, țipând în continuu ”Jos Guru! Jos Guru! Jos Guru”, pe un ton furios și imperativ de ”Jos sistemul!”. Acasă, când Promy rămâne în șort, la bustul gol, mi se pare de-a dreptul scârbos și-i fac observație: ”îmbracă-te, porcule!”. La fel, când își toarnă un pahar de vin de la Chiron sau accesează netul, sar ca electrocutată: ”nu ți-e rușine, nesimțitule?”

 Nu, nu vreau să beau, nici să deschid netul, mă simt atât de prost, în Iran nimeni n-are acces la așa ceva. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Oamenii din Iran stau ore în șir să prindă o conexiune la rețea care dispare apoi imediat. Ce să mai vorbim de Facebook, Twitter, youtube – sunt din start interzise. Chiar și blogul meu. Măcar în semn de respect față de ei... Oricum, totul mi se pare mic, murdar și obscen înapoi în România. Înapoi la vulgaritate, la Senzaționescu, Handicapatos, Vadim, Gigi, Vanghelie, Oana și Pepe, Bahmu și Prigo. O să-mi fie așa de greu să mă readaptez (dacă am fost eu adaptată vreodată)... Mă conving încă o dată cât de importantă e legătura dintre vestimentație, percepții și identitate. Uite că, totuși, contează ”cât de lung am vălul”, asta afectează ”cât și cum gândesc”. 

Bine, dacă m-a marcat așa mult chadorul, o să încerc să-l îmblânzesc. ”O scot eu la capăt” cu el... ”când se stinge lumina” măcar. ”Taming of the shrew”. Să-l domesticesc ca Micul Prinț pe vulpe, să ne împrietenim. Pun Valsul op. 39/15 în la bemol major de Brahms. Ăsta era preferatul Ruței, mâța mea pe care am iubit-o cel mai mult dintre animăluțele noastre trăsnite din familie. Când îl auzea pe CD sau fredonat de mine, lăsa și cafelele pe care le bea direct din ceașca mea, nu din castronel (era mare cafegioaică) și începea să danseze. Se legăna în ritmul muzicii, mieuna și torcea de plăcere. Îmi așez chadorul bine pe cap, astfel încât să nu se vadă nicio șuviță de păr, apoi încep să mă rotesc în ritmul valsului, în cei câțiva centimetri pătrați liberi dintre birou și pat. Mă simt din ce în ce mai ușoară. Chadorul plutește și el, alunecă de pe cap și începe să fâlfâie ca niște aripi de înger.

Pe lângă vals, aș putea încerca și următoarea variantă de domesticire: să-l rog pe Promy să lanseze o colecție de modă (că se pricepe la trenduri)  inspirată de văl, Cha D’Or by Promy: rochițe cu aplicații din dantelă albastră ca de peruzea (culoarea tradițională persană), împodobite cu cristale Swarovski. Scurt și transparent. Nu să interzicem chadorul cum era pe vremea Șahului, dar să atragem printr-o nouă modă femeile din Iran. Să eliberăm întâi corpul și apoi mintea. Invers decât în ”Puțul și pendulul” lui Poe, unde inițial mintea era eliberată din fascinația și groaza morții, iar apoi trupul prizonierului Inchiziției. Întâi corpul și apoi mintea. Dar nu o să fie forme fără fond? Sau mai bine zis, forme fără fund... ori cu fundul înroșit de (minim) 85 de bice?

Poți să îmblânzești chadorul și făcând și sex cu/sub el, dacă nu ți-a pierit complet cheful. Poți să-i faci o gaură în mijloc (ca la steagul Revoluției din Decembrie 1989) și să-l porți așa, direct pe corp. Însă nu știu cât de departe să merg cu ”domesticirea”. Poate că nu e bine să-l faci prea simpatic, prea prietenos, prea senzual ori prea distractiv. Nu e, în ultimă instanță, ceva exotic, amuzant, nici o jucărie erotică, nu e vulpea din ”Micul Prinț”, ci tot un mijloc de control al lui Big Brother.

***

Mă obsedează grupul statuar pe care l-am văzut la Muzeul de Artă Modernă din Teheran și care nu era deloc în spiritul pozitiv, triumfalist al locului: oamenii de bronz cu un sac de plastic de gunoi pe cap. O stare de sufocare generalizată. Fraților, am nevoie de o gură de aer, luați-mi plasticul de pe cap! Bine, dar stați puțin, sistemul e doar un sac de plastic, iar oamenii sunt de bronz. Mi se pare destul de vulnerabil sistemul, comparativ cu oamenii. Aceștia ar putea perfora sacul sau chiar trage complet de pe cap ca să respire. E atât de ușor să-l smulgi. Îl pot face praf într-o clipă. Toate Zidurile lui Big Brother sunt fragile, toate se vor prăbuși într-un sfârșit.

”Let us breathe!”