Examen cu Big Brother. Vol. 1. IX. Ajutorul unui funcționar nebun pentru un Don Quijote sufocat de chador și cu visele furate

Revoltată de situația din Iran (unde cenzura face aerul irespirabil), în semn de empatie cu suferințele a milioane de femei de acolo, ca să nu uit, port încă (mai mult prin casă, ce-i drept) vălul negru integral – chador. Mi-e rușine să deschid internetul când alții (inclusiv prietena mea din copilărie, Ralu) nu au acces, mi-e rușine să dau jos chadorul, mi-e rușine să ating orice altă persoană (inclusiv pisica). Promy turbează și el de furie, nu înțelege de ce mă port așa. Fără contacte! Așa e în Iran. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Am impresia că, în ciuda micilor mele rebeliuni din Iran (adică jacheta descheiată, o șuviță de păr la vedere din jihab, părul descoperit în mașină), Big Brother m-a făcut praf de data asta.

Cât fac 2+2? Să numărăm pe degete, să vedem. Nu, că asta îmi aduce aminte de O’Brien. Să calculăm după mucurile de țigări din scrumieră. Nu, că intru în panică: parc-ar fi turnul Burj Dubai sau, cel puțin, turnul Milad din Teheran. Să socotim poate cu bețișoare, ca la școală. Vai, cuvântul ”școală” îmi dă frisoane. E al naibii de greu. Dacă aș avea de rezolvat o limită sau o integrală (deși nu mai țin minte nimic la mate), nu mi s-ar părea tot atât de complicat. Cu cât e mai simplu calculul, cu atât e mai dificil de aplicat. O baie în Ataraxia? Și pe fundul oceanului, pe Gliese, se respiră mai bine ca pe Pământ. Dar nu, nu e suficient și, în plus, nu vreau să fug și să mă distrez când atâția oameni suferă pe Pământ. Nu e corect. Dar ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Să mai încerc să-mi suflu șuvița, să mă relaxez, să trag de timp? Nu pot, o acoperă chadorul. Aeeer! ”Let me breathe”, Big Brother! Ia-mi sacul de gunoi de pe cap. Poate-mi aduce Promy aer la doză de la chinezi, mai nou se vinde și așa ceva din cauza poluării, poate e vreo ofertă specială... Oare, dacă îmi cumpără 20 de doze (5 bonus), o să pot respira?

Nu, nu cred că-și mai face ceva efectul... Și, oricum, nu prea mai e nimic de făcut. Promy, ia-ți aerul înapoi! E doar o prostie chinezească... Aer contrafăcut de contrabandă. Nici presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese nu e bun de nimic, m-ai mințit, m-ai înșelat, și-acum, uite, le-ai furat chinezilor aerul. Așa ești tu. Bine ți-a făcut Zeus. Nu mă iei în serios. Meriți să te întorci pe Elbrus. Stai să vezi ce-or să-ți facă chinezii că le-ai luat aerul de la gură, comparativ cu ei, Zeus e mic copil. Și uite-mă și pe mine complice la furt, am făcut împreună trafic de aer, iar eu am consumat aerul chinezilor. Nici măcar nu ai bon. L-ai furat. Chinezii ne vor găsi și pe Gliese, ce crezi tu? O să ajung și eu nemuritoare ca tine – cu organele vândute (mai ieftin decât o doză de aer) și expuse la Muzeul Antipa, la ”Human Body” încă cel puțin o mie de ani de acum încolo.

Iar tu, Big Brother, m-ai zăpăcit și mi-ai furat visele. „Master of Puppets / I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me / You can’t see a thing / Just call my name ‘cause I’ll hear you scream / Master! / Master! ” Sunt un Don Quijote castrat și fără vise. Chadorul ucide visele. Un Don Quijote orb. Nu mai văd nimic pe sub chador. Sabia mea e doar un pix care șterge – rupt și strâmb, fără mină și cu guma consumată. Big Brother, cred că m-ai învins. Da, uite, recunosc asta. Ia-mi sufletul, dacă vrei, dacă a mai rămas ceva din el, ți-l încredințez. 2+2 fac cât vrei tu.

Big Brother zâmbește ușor, aproape prietenos. ”Smiling face”. Apoi, cu același zâmbet întipărit pe față, fără să-mi spună nimic, mă aruncă într-o trapă cu semnul de ”Recycle Bin” desenat pe ea. Mă prăbușesc în abis. Alice (cu chador) în Țara Fantomelor cu ”smiling faces”. Mă prăbușesc în gaura fără fund, dar nu văd nimic, chadorul îmi acoperă fața. Fața umană? Ce glumă proastă! De fapt, nici nu vreau să mai văd nimic. Aterizez într-o groapă de gunoi. Mirosul pestilențial mă amețește și mai tare. ”Rape me... waste me, my friend”. La gunoi, direct. Nu mai ai nevoie de mine, de sufletul meu, odată ce ți-am cedat. Și ce suflet mai e ăla? La gunoi cu mine. Așa merit. Sunt un gunoi. Unul nereciclabil. Gata, încă un caz rezolvat și clasat pentru tine, Big Brother. Nu mai prezint interes pentru tine.

Mă afund în grămada de gunoi, fără să scot un sunet, fără să schițez cel mai slab gest de protest. Nici nu-mi mai pasă. Poate că m-am obișnuit. Stai puțin, Big Brother, nu am zis că o să curăț măcar puțin din gunoiul ăsta al tău? Vai de mine, ce am făcut? Ți-am cedat? I-am trădat pe Promy și pe Dumnezeu? Am spus că 2+2 fac cât vrei tu? Nu, nu trebuia. Dar acum e prea târziu, am spus-o deja. Mă zbat printre mormane de resturi alimentare putrezite, cutii și pungi râncede și soioase, scursori fetide și excremente. Help, Jesus, help! Help, Promy, help! Nimic. Parcă sunt morți. Poate că eu i-am ucis când i-am trădat. Poate că zac și ei în grămada de gunoi, undeva departe, fără să mă audă, iar eu i-am aruncat acolo, nu Big Brother. Dar ei sunt nemuritori. Help, Promy, help! Help, Jesus, help! Nimic. Absolut nimic. Degeaba strig acum. Totul pare pustiu, fără sens. Toate proiectele au înghețat. Totul e mort.

Ce-am făcut? V-am trădat pe voi doi care m-ați ajutat și m-ați salvat de atâtea ori până acum? V-am ucis, și, cu ocazia asta, mi-am distrus ultimele resturi de umanitate? Cum am putut să fac asta?! Dacă eram iar în stare de șoc și de confuzie și nu știam ce să spun, nu trebuia să-i zic nimic lui Big Brother, hm, cel mult, ”Supercalifragilisticexpialidocious” sau ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Iertați-mă, nu eram eu când am i-am spus lui Big Brother că 2+2 fac cât vrea el. Păi, dacă nu eram eu, de ce îmi cer iertare? ”There’s someone in my head, but it’s not me” ca-n Pink Floyd. Altcineva i-a spus lui Big Brother, nu eu. Parcă eram posedată. Poate că mă bântuiau fantomele.

Cum așa? Iar dau vina pe fantome? Poate că nu eram cu totul altcineva și trebuie să-mi asum răspunderea. Nu, nu merit să mă iertați, dar îmi cer, totuși, iertare. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit. Din ochii mânjiți de excremente și năpădiți de viermi izbucnește un șuvoi de lacrimi. Dintr-o dată, pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese se activează mesajul: ”From crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile. With love”, iar presse-papierul își recapătă puterile. Mă înalț în zbor din grămada de gunoi. Promy se ridică și el, îl văd în depărtare, învăluit într-o aură orbitoare. Mă străduiesc să-mi păstrez echilibrul, căci lumina îmi întunecă privirea și alunec mereu, de parcă m-aș împiedica în chador. Plutesc către Promy, îl iau de mână și dispărem amândoi în lumină.   

– Știi, Ile, rostește Promy încet, cu voce întretăiată, și eu am fost în stare de șoc. Nici nu înțelegeam ce se întâmplă, iar, când am înțeles, mi-a părut rău că am înțeles. Niciodată n-ai mai făcut așa ceva. Nu mă așteptam de la tine. Am suferit foarte tare, pur și simplu m-ai azvârlit în ”Camera 101”. Pentru un timp, mi-am pierdut toate puterile, puteai să strigi mult și bine. Eram ca mort. Da, puterea noastră e foarte mare, dar e și într-un anumit fel fragilă pentru că izvorăște din dragoste. Nu din ură ca la Big Brother. O singură trădare și totul se poate prăbuși. Cum a fost acum. Și ai grijă: vorbești cam mult cu Big Brotherii ăștia și te iei după ei. Pentru ei ești un gunoi nereciclabil, ai văzut. Nu te-ai săturat de Ziduri? De câte ori nu ți-am spus să nu mai comunici cu ăia care scuipă doar două-trei fraze stereotipice, reluate în continuu, asta în cazul în care sunt în stare să emită altceva în afară de onomatopee. Mai bine discuți cu mine și cu Dumnezeu. Și cine a zis că eu nu te iau în serios? Nu eu nu te iau în serios, ci tu nu te iei în serios.

Promy e alb ca varul la față și tremură din tot corpul. Gâfâie puternic, oricât s-ar strădui să-și controleze respirația. Se clatină, gata să se prăbușească, dar reușește în cele din urmă să rămână în picioare. Sângele îi picură încet de pe frunte, nas, buze și de pe arcada spartă a ochiului drept. Bretonul lui asimetric, filat, îndreptat cu placa, impecabil coafat azi dimineață arată acum în dezordine, năclăit de sânge și rărit, de parcă ar fi fost smulse șuvițe întregi din el. Totuși, Promy face un efort să-și îndrepte spatele și mă privește în ochi îndurerat și mândru, cu o demnitate tragică pe care nimeni și nimic nu-i o poate lua. Îl sărut, sorbindu-i sângele de pe buze, îmi împletesc degetele cu ale lui și-mi las capul pe umărul său.

”Iartă-mă, Promy! Iartă-mă!”. Iar în ce te privește, Big Brother, ”All Apollogies”! Pune-mă-n lanțuri! Izbește-mă cu capul de Zid! Dă-mi 8500 de bice la fund (sau câte trebuia în Iran, am pierdut șirul)! ”Rape me, my friend!” Pune-mi sacul de gunoi pe cap! Nu-mi pasă. Ba dimpotrivă, mă exciți, mă stimulezi, mă impulsionezi să nu renunț. Încă mai respir. Pentru fiecare vis furat, voi crea alte zece. ”Tot ce nu ne omoară, ne întărește”. Iar dacă ne omoară, nu-i nimic, vom învia. Și, dacă nu vom învia, ce dacă? Mare pagubă! Toate Zidurile se prăbușesc până la urmă. Dar, știi ce, Big Brother? Ajunge cu flecăreala. Promy are dreptate, te ascult prea mult, te las să mă hipnotizezi până ajung să cred toate prostiile pe care mi le spui. Sunt doar câteva cuvinte, două-trei fraze standardizate și repetate la nesfârșit. Vorbesc prea mult cu tine. Cu Zidurile. Astea sunt ultimele cuvinte pe care ți le mai adresez. Mă duc cu Promy la baie, să-i spăl rănile și să facem împreună un duș fierbinte. N-ai decât să ne spionezi.

***

Dușuri fierbinți lungi, unul după altul. Apă clocotită și abur dens, încins ca la saună: nu mai zăresc nimic prin el, nu pot verifica dacă mai respir sau nu și asta e bine. Oglinda e aburită și ea: nu mă văd. Transpirație intensă, care curge în valuri, în continuu sau e doar apa fierbinte de la duș? Mă ascund în aburul compact care mă acoperă complet, mai strâns și mai puternic decât chadorul. Un refugiu inspirat, strategic sau doar un Zid imaterial, dar la fel de impenetrabil ca toate celelalte? Nu mă interesează. Mă ghemuiesc în cadă și aștept să mă dizolv în ceață.

În timp ce mă topesc în aburul dens, în ceața fierbinte și binecuvântată, amețitoare ca lanul de maci otrăvitori din ”Vrăjitorul din Oz”, deodată, aud bubuituri în ușă. Nu se poate, cine mă deranjează? Tocmai acum, mai aveam puțin și reușeam să dispar.  Sau măcar să mă cufund într-un somn adânc, fără sfârșit. Poate mi s-a părut. Însă ciocăniturile în ușă, ritmice și zgomotoase, continuă. Vă reamintesc că urăsc soneriile, piuiala lor stridentă mă scoate din minți la fel de tare ca și sunetul telefonului fix sau ca tonurile de apel presetate, nepersonalizate ale telefoanelor mobile, așa că nu am instalat sonerie... mai exact, am demontat-o pe cea veche când am ajuns la exasperare. Dar ce s-a întâmplat? Persoana asta nu bate discret la ușă, ci bubuie de se cutremură tot blocul. Cine-o fi? Ei, poate că e un băiat care strânge fonduri pentru o fundație, un operator de interviu sau gunoierii. De ce să mă duc? Persoana stăruie, bătăile în ușă se întețesc de se zgâlțâie blocul, oglinda aburită vibrează, iar furtunul de duș îmi sare din mâini și stropește peste tot. Atâta mai lipsea să mai produc și inundație. Madame Dezastru... Hai să văd cine e.

Mă spăl repede pe mâini și, nepieptănată și în pijama, cu chadorul pe mine, dau fuga la ușă și arunc o privire pe vizor. Promy iar nu e lângă mine, definitivează noul iPhone 11 la laborator, în Olimp. Ia te uită! Un nene nici prea gras, nici prea slab, de o înălțime medie și o vârstă incertă, cu un început de chelie. Are un aspect de administrator... de treabă. Dar ce să caute la mine? Să întreb totuși, să verific.

– Cine e?

– Comisarul-șef Popescu de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei.

Poftim?! Comisarul-șef Popescu de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei? Rămân siderată.

– Nu sunteți doamna profesoară Todoran?

Încep să procesez, e în legătură cu plângerea.

– Ba da, eu sunt, mă rog, eram... doamna profesoară. Bine, poftiți înăuntru.

Din fericire, chadorul cade undeva pe jos pentru că, altminteri, aș fi uitat de el și l-aș fi primit pe domnul comisar cu el pe mine. Un aspect foarte credibil, demn de o profesoară, de altfel. Domnul comisar-șef intră în casă, după ce se șterge, politicos, pe picioare pe covorașul de la ușă. Are o înfățișare prietenoasă și nu poartă uniformă, ci e îmbrăcat cu o cămașă crem și pantaloni negri. Zâmbește larg, iar eu fac eforturi să reiau conversația și îngaim, în loc de ”bună ziua”:

– O cafeluță?

– Nu, mulțumesc, am băut deja la birou. Nu ați depus dvs. o plângere legată de acordarea unor note la Ministerul de Interne?

– Ba da, dar nu la Ministerul de Interne, ci la Ministerul Educației, la Consiliul de Etică (ANCS), la Universitatea Ecologică și la comisia prezidențială de profil.

– Atunci una dintre aceste instituții ne-a dat nouă mai departe plângerea.

Mă uit la comisar și mai uluită ca mai înainte. Cineva dintr-unul dintre ”comitetele și comițiile” unde am depus sesizarea a redirecționat-o către poliție? Sunt din nou în stare de șoc, de data asta pozitiv. Cred că e prima oară când primesc feedback pozitiv de la autoritățile din România. Incredibil, cineva s-a comportat responsabil și a dat plângerea mai departe către poliție. Cineva dintr-o instituție publică și-a făcut datoria. Un miracol! Ia uitați, am ajuns să ne minunăm când cineva își face datoria. Asta ar fi trebuit să fie ceva obișnuit. Nu și în lumea lui Big Brother. Pentru mine e un miracol și-i mulțumesc persoanei respective și lui Dumnezeu.

Comisarul, la rândul lui, e la fel de uimit ca și mine: e prima oară când vede o astfel de sesizare, n-a mai primit așa ceva până acum, lumea se teme și/sau n-are încredere. Ei, pentru toate există un început. Comisarul mă roagă să scriu repede o declarație în care să susțin poziția asumată în sesizare și, totodată, să cer declanșarea anchetei și sancționarea celor vinovați. Durează câteva minute, mă ajută el s-o completez. Dacă mai e nevoie de ceva, îi voi sta la dispoziție comisarului, inclusiv cu materialele și probele pe care le dețin.

Peste câteva zile primesc un plic de la Administrația Prezidențială. Misterul funcționarului public responsabil se clarifică: cineva de la comisia prezidențială pentru educație și cercetare a citit sesizarea și a redirecționat-o către poliție. Ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să intre în competențele lor, trimisesem mai mult orientativ sesizarea în atenția comisiei prezidențiale, să știe și ei, ideea a aparținut prietenei care mi-a amintit de emirul plecat spre Mecca. Ce idee genială! Am mai făcut, împreună, un pas spre Mecca. Ia te uită de unde sare iepurele... Iepurașul de Martie, ăla Nebunu’ (din ”Alice în Țara Minunilor”).  

Mă întorc la baie să mă pieptăn. Acum, aburul s-a risipit, dar aerul e încă fierbinte, înăbușitor. Deschid geamul să intre o gură de aer. Mă uit în jur surprinsă. Totul s-a schimbat: cada e o petală de floare de cactus de un albastru neverosimil, iar pieptenele de plastic de pe marginea ei pare făcut din coral. Mă pieptăn îndelung, întinzând și descâlcind părul, chiar dacă mă doare. În oglinda împodobită de sărbătoare cu rozete din argint filigranat, aur și peruzele, îmi zăresc părul lung, drept, învăluit într-o aură sidefată și ochii mei devin albaștri, fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune.

Mulțumesc, Iepurașule de Martie! Mulțumesc, Nebunilor!

Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și, în special, celor care nu m-au ajutat! Poate o să o facă data viitoare. Vor mai fi multe oportunități. Sper că nu va fi prea târziu. Le mulțumesc și celor care mi-au pus bețe în roate și (mi)-au făcut rău pentru că, astfel, m-au stimulat să continui și să fac bine. Cum spunea și părintele Arsenie Boca: ”Fă binele și așteaptă răul!”. Și mulțumește-i lui Dumnezeu pentru necazuri.