Examen cu Big Brother. Vol. 1. XIII. Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie

Cum telecomanda e indestructibilă, iar tentația (a mea și a altora care ar putea-o fura) e prea mare, Promy decide să neutralizeze Poarta 2. Pentru a anihila răul de la Poarta 2 trebuie să identifice un bine la fel de puternic, ca să facă să dispară Poarta 2. Cam greu de găsit bine pe Pământ, dar se poate, eventual, completa cu surse de pe Gliese și amplifica la nevoie. Interesant, orice lucru bun e un fel de muzică, pe când răul e doar zgomot, geamăt, urlet... Și trebuie să fiu atentă să nu mai postez nimic pe blog până când portalul nu e dezintegrat. Ar putea fi bântuit de cititori-fantome (iar fantome?), a căror accesare de articole nu se înregistrează și care caută acum afurisita de telecomandă în Marea Neagră. Să-i lăsăm să caute.

Promy neutralizează doar portalul, nu și răul din lume. Asta nu depinde de el, ci doar de noi, bestiile. Între timp, telecomanda e la mine. Știi Tu Cine... Zeus știe de ea, a aruncat deja de vreo patru ori cu fulgerașe ca să mi-o ia. Stăpânul Olimpului e genul care nu poate repeta nici măcar două-trei fraze stereotipice și care emite exclusiv onomatopee, în timp ce aruncă peste tot cu fulgerașe. Sper că a păstrat secretul telecomenzii strict pentru el, că doar nu vrea să i-o ia altcineva. Iar eu nu am voie să acționez telecomanda și să-l propulsez în portal. Oricum, dacă l-aș azvârli, probabil nu aș obține decât efectul contrar: ar ieși de acolo rânjind satisfăcut, cu forțe proaspete. I-aș întări puterea și mi-aș pierde-o pe a mea, odată cu autocontrolul.

Trebuie doar să țin bine telecomanda ca să nu mi-o ia. Promy mi-a sugerat să nu aplic strategia puterii, ci, dimpotrivă, pe cea a vulnerabilității, fără să cedez totuși. Să renunț la toate armele, toate măștile, toate armurile, toate platoșele, toate Zidurile... Să nu folosesc în niciun caz telecomanda. Să mă expun complet. Abia atunci voi avea cea mai mare putere. Zeus a azvârlit câteva fulgerașe, dar n-a reușit să mi-o sustragă. Deocamdată. Poate se creează un câmp energetic special care protejează telecomanda. A fost nevoie și de intervenții speciale, nu pompieri, slavă Domnului, dar de o cremă reparatoare pe bază de ambrozie și nectar pentru arsuri, făcută tot de Promy.

Pentru că m-am săturat de fulgerașe și mi-e teamă că Știi Tu Cine o să insiste, iar pe de altă parte aș vrea să-l ținem pe tăticuțul lui Her cât mai departe de portal până e dezactivat, îl rog pe Promy să-l păcălim pe Zeus încă o dată, chit că o să se răzbune crunt. Să-i facem o telecomandă falsă de super-fițe căreia să nu-i poată rezista: cu aspect de Tonciu, de dimensiuni apropiate de realitate, foarte sexy, cu hyper-touch și cristale Swarovski decorative. Și să-l teleportăm într-un loc de unde să iasă mai greu: la ONU, acolo deliberăririle durează mai mult decât congresele enților din ”Stăpânul Inelelor” – unde petreceau zile întregi numai să se salute. Știi Tu Cine, cu siguranță, cade în capcană. Doar că trebuie să mai suport câteva fulgerașe ca să pară credibil, asta e.

În sfârșit, Știi Tu Cine pleacă strângând-o-n brațe pe Tonciu, iar Promy continuă munca la portal, deși îl cam deprimă situația. Tot binele din univers, de pe toate planetele nu compensează răul de pe Pământ. Binele universal mai trebuie amplificat de circa 20 de ori. Într-o noapte, Promy închide portalul, ca să blocheze răul, să izoleze o cantitate anume și să poată lucra cu o sumă fixă (altfel răul crește continuu, alarmant). Acum poate să introducă și binele (amplificat, evident, din păcate), iar apoi portalul va fi dezactivat. În sfârșit, a reușit! Portalul e neutralizat. O să se relaxeze și Promy după munca asta titanică, epuizantă? O să respire un pic? Mă uit la el: e tot tensionat, încruntat, cu fața pământie, buzele strânse și o mină încrâncenată:

– Ar trebui să sărbătorim până nu vine Știi Tu Cine, Ile. Mai avem 3 minute și 42 de secunde. Să profităm! Unde e sticla de votcă? Haide să ciocnim! 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0. Gata, ne-a expirat speranța de viață (în cazul tău) și de fericire (în cazul amândurura). Poți să crezi, Ile, am depășit speranța de viață și fericire cu 39 de secunde?! Ar trebui să ne bucurăm și să ne mai turnăm un pahar.

– Taci, Promy și nu mai număra minutele și secundele! Nu mai cuantifica! Știu, parțial e deformație profesională, iar restul e din cauza traumelor... pe care continui și eu să ți le produc, nu doar Știi Tu Cine și alți ”stăpâni” de pe Pământ.

– Am depășit speranța de viață și de fericire cu 1 minut și 51 de secunde, Ile. În curând vom fi amândoi pe Elbrus, fiecare în altă parte, doar n-o să ne pună împreună. Tu vei muri în scurt timp, iar eu voi rămâne iar singur, abandonat pentru mii de ani. Voi retrăi disperarea. Deja am început.

– Nu, Promy, nu o să mai fii niciodată singur și disperat. Eu și cu Her vom fi cu tine mereu. Și mulți alții care te iubesc. ”Alemiko”! (asta înseamnă ”te iubesc” în atarsi, limba care se vorbește în zona recifurilor de corali albaștri din Ataraxia, pe Gliese).

După trei zile, în sfârșit, Știi Tu Cine procesează că Tonciu e bună ”di tăt”, dar nu și pentru portal. Cum nu are prea multă imaginație, dar știe cumva din instinct ce-l doare mai rău pe Promy, va urma probabil același scenariu: înlănțuire pe Elbrus, piroane și bestii antropofage. Previzibil, ne-am gândit și noi mai înainte și am făcut pregătiri discrete. Her va sta în zonă, dar ascuns ca să intervină fix la momentul oportun când o să strig eu ”Help, Her, help!”. Pe lângă Her, mai există și un fel de ”Armata Salvării”, destul de exotică.

Mai întâi, Don Quijote va veni călare nu pe Rocinante, ci pe Bebe, inorogul meu din tatuaj, căci el nu suportă să-l încalece altcineva. Apoi, Jill (din filmul lui Terry Gilliam, ”Brazil”), fata rebelă, anti-sistem... adică aia care a îndrăznit să facă o reclamație într-un stat totalitar, va apărea călare pe Pegas. Acesta din urmă are un ”cioculeț” cam mare și mania vitezei, dar e prieten bun cu Promy și-l urăște pe Știi Tu Cine. Pegas, un adversar recunoscut al tiraniei, a participat la mai multe comploturi și revoluții anti-Zeus, dar, se știe, revoluțiile sunt mereu furate. Jill e foarte supărată pe Zeus și a zis că, dacă se mai atinge de Promy sau de mine, îl bate, chiar îl omoară, așa că trebuie să-i mai temperăm elanul.  

Alex, intelectualul depresiv, rafinat și ironic (din ”Cutia neagră”, romanul lui Amos Oz) o va prelua pe Rocinante. Nu știm exact dacă Alex se implică pentru a-și continua disputele intelectuale cu Promy (confruntări ce-i permit ”să agonizeze în parametri optimi”), pentru a ne scurta agonia din invidie sau pentru că, de fapt, sub masca defetismului și a cinismului, ascunde un sentimental... ca Rick din ”Casablanca”. Alex, ca un intelectual adevărat ce este, are bunul obicei de a scormoni în ”Cutia Pandorei”, în ”Cutia neagră” a problemelor acute și irezolvabile de pe Pământ. Se aruncă într-un portal infernal, nu își închide ochii, nu își astupă urechile, ci se uită, ascultă și analizează. Să ne mai mirăm că e depresiv sau că intră în comă din când în când? Bineînțeles, Alex insistă să-l primească pe Bebe sau pe Pegas, dacă tot se face de râs, dar Bebe nu merge decât cu Don Quijote, iar pe Pegas trebuie să-l cedeze domnișoarelor, așa e cavalerește, deci ajunge tot la Rocinante. Promy o să se prăpădească de râs când o să-l vadă. Dacă o să-i mai ardă de așa ceva. De fapt, cred că o să-l ardă fulgerașele atât de tare că o să-i înghețe râsul. Dacă se joacă mereu cu focul...

Între timp, Bebe se antrenează, testând vânturi speciale, cu arome mai mult sau mai puțin letale, Pegas (care e bine informat despre tot ce se întâmplă pe Pământ) critică fondurile alocate de la bugetele locale către Catedrala Mântuirii Neamului, iar Rocinante bârfește cu Alex: se simte destul de abandonată în ultima vreme și e geloasă pe Bebe. Nici Alex nu prea reușește să comunice cu nevasta și copilul, dar cu Rocinante se poate vorbi. Încă o dovadă că se comunică mult mai bine cu caii decât cu oamenii: de aceea, ei sunt houyhnhnmi înțelepți și civilizați, iar noi yahoo-i elementari și sălbatici.

Dar ce-i cu Promy? A dispărut deja? Încerc să-l contactez, însă nu răspunde, așa că fac atacuri de panică unul după altul. La miezul nopții, vine și Promy. Încearcă să se și să mă menajeze. Probabil și din acest motiv a ajuns așa târziu. Îi simt frica, un val de transpirație rece care îngheață totul în jur, mi-o transmite și mie. Mai rău ca-n Iranul islamic sau în Epoca de Aur comunistă. Parcă ar aduce cu el o nouă Epocă de Gheață. Încearcă să-și aprindă o țigară, trage din ea, dar fumul îngheață în forme contorsionate bizar. Aisberguri deviate care ies fatal în calea Titanicului, mă rog, a Titanului... Mâinile îi sunt sloi, corpul – complet pietrificat, bretonul – din țurțuri ascuțiți, lungi până la bărbie, iar fața – o bucată strâmbă și ridicolă de gheață, perforată de țigara tăioasă ca un piron. Parcă nu mai respiră. Când o face în sfârșit, un crivăț suflă cumplit, spulberând tot ce atinge cu răsuflarea sa de gheață. Ziduri uriașe, de gheață se înalță inexorabil și ne cuprind pe toți într-un sicriu.

Fac eforturi să sparg Zidul de gheață și să-l scot și pe Promy odată cu mine din sicriu. Încerc să-i distrag atenția și să-l binedispun un pic prin discursul meu patetic de despărțire gen ”moare regina Cleopatra” (din ”Asterix și Cleopatra”): ”Gali, voi, cei care ați încercat să distrugeți puterea reginei Cleopatra, să vedeți cum moare regina Cleopatra! Uitați-vă cum moare regina Cleopatra! Uitați-vă cum moare o regină! Vin acum, Osiris!” Promy zâmbește chinuit. Să vedem ce reacție are la ”moare Kim Jong Ile”:  moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, luna și soarele se sting, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere de aur despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile etc. Promy nu se mai străduiește să surâdă, dar mă sărută și mă îmbrățișează în stilul lui disperat, cu toată forța lui, multă vreme, de parcă ar urma să mă evapor în următorele secunde.

Totul decurge conform planului, exact cum am anticipat. Știi Tu Cine ne înlănțuie pe mine și pe Promy pe Elbrus, lăsând bestia de vultur deocamdată la Promy. Stăpânul zeilor vine mai întâi la mine, nu de alta, dar telecomanda îmi aparține. Se apropie, uriaș și înfricoșător, îi simt respirația încinsă, otrăvită, de vulcan gata să erupă. Își scoate scula enormă și diformă și se aruncă peste mine, împroșcându-mă cu spermă și fulgerașe. Strâng telecomanda cât pot de tare în mâna stângă și închid ochii. ”Is there anybody out there?” Obama? Ar you there? Help, Obama, help! Oh, no, don’t bother, just forget it! I don’t wanna be saved by you. You are a Big Brother, too.

În momentul în care Zeus mă lasă pe mine și se duce la Promy, încep să strig ”Help, Her, help!” cu ultimele puteri, deși mă sufoc din cauza pironului și nu mă aud. Din fericire, Her sosește imediat. Cu toate că nu a durat decât câteva minute, deja nu mai suportam. Mai mult e prea mult. Her îmi smulge pironul din piept și-mi rupe lanțurile atât de ușor de parcă ar desface un ambalaj de bomboane de ciocolată. Apoi scoate crema pe bază de ambrozie și nectar și mă unge pe tot corpul de două ori, ca să se asigure că își face efectul. Mor de rușine, dar îl las, fără să comentez nimic. Crema ustură puțin, însă e foarte eficientă. Trebuie să insiste în locul unde a fost pironul și în zona vaginului: acolo descoperă două cratere imense, fumegânde.

Toate organele interne făcute praf. Părțile corpului dezasamblate și relocate bizar ca-n tablourile lui Picasso: nasul tumefiat și ochii injectați au ajuns sub tălpi, părul aproape carbonizat (din care au rămas doar câteva smocuri încâlcite, năclăite de sânge) s-a mutat la fund, gura uscată, însetată, rujată intens, ca-ntr-un afiș de cabaret, rânjește în locul ficatului, resturi din sânii arși de fulgerașe și sfârtecați de piron au migrat în locul ochilor, iar acum borăsc ovare pisate. Dacă venea Her câteva secunde mai târziu... Mai târziu e prea târziu, are dreptate Promy. O cutie întreagă de cremă pentru două cratere. Cutia de cremă golită... ”Cutia neagră” a lui Alex (a problemelor insolvabile). ”Cutia Pandorei”, fără nicio speranță în ea.

După ce se asigură că sunt cât de cât bine, Her se duce la Promy (care numără deja minutele și secundele) și-l eliberează și pe el. Îi îmbrățișez pe amândoi, deși nu prea am putere. Promy mă întreabă cum mă simt și-l asigur că totul e perfect, mai mult ca perfect cum spune el. Nu i-am spus nimic lui Știi Tu Cine, decât să-l lase în pace pe el. La fel a procedat și Promy. Între timp, apare ”Armata Salvării”: Bebe îi dă lui Știi Tu Cine un vânt cu o aromă specială (nu știu, poate a învățat la Woodstock) și-l amețește, iar Jill și Don Quijote sar pe el. Eu îi rog să aibă totuși milă de Știi Tu Cine (deși nu merită): e tăticul lui Her (Darth Vader și Luke, exact ca-n ”Războiul Stelelor”). Săracul Luke! Alex face un gest demn de un adevărat intelectual: îl scuipă pe Zeus. Când vede cutia de cremă goală și află ce a fost acolo și pentru ce a fost folosită, Don Quijote parcă înnebunește: vrea să-i mănânce inima lui Darth Vader și apoi să-l decapiteze. Îl opresc: nu trebuie să ne purtăm și noi ca niște talibani. În următoarele minute, Don Quijote și Jill îl pun pe Știi Tu Cine în lanțuri, să-i dea o mică lecție. Pentru câteva ore, doar lanțuri, fără alte accesorii (nici măcar Tonciu). Se poate spune că Darth Vader e norocos. Viață ușoară, ce mai...

***

În următoarele nopți, Promy, în loc să sărbătorească, își face procese de conștiință sfâșietoare, pe care mi le împărtășește și mie, de la apus până la răsăritul soarelui. Pe de o parte, se simte vinovat că nu a făcut mai mult pentru mine, pe de alta, nu mai vrea să știe nimic, s-a săturat de tot, e în pragul autocriogenării și al ștergerii memoriei. Se uită hipnotizat la cutia de cremă goală pe care a adus-o de pe Elbrus ca mărturie. ”Cutia neagră”. ”Cutia Pandorei”, fără speranță în ea. Aș vrea să o arunc, să n-o mai vadă, dar nu îndrăznesc. De ce trebuia să folosim crema? Și de ce așa mult? Mai mult e prea mult. O cutie întreagă! Îi tremură mâinile, transpirația îi curge în valuri, tresare scuturat de spasme, geme și se zvârcolește. Parcă îi vine să urle, dar face eforturi să se abțină, așa că își ascunde chipul sub breton ca să nu-i zărim fața torturată, contorsionată ca-n tablourile lui Soutine și cu ”smiling face-ul” rătăcit.

Nu vrea s-audă de masă, baie, sex, plimbare ori shopping. Nu reușesc să-l ispitesc nici cu Maretti. Când vine, în sfârșit, la bucătărie, să bem o cafea, privește abrutizat în jur, de parcă nu recunoaște nimic. Toate lucrurile din jur s-au schimbat: scaunul e din metal lichefiat, lingurița cu care ar vrea să amestece ambrozia în ceașcă se deformează, dar, oricum, nu poate ajunge la ea, căci furculițele țâșnesc din sertar și-l țintuiesc ca niște piroane, cafeaua scoate scântei, șervețele se destramă suspect, sub ochii lui, trandafirii roșii desenați pe farfurii dispar, acestea redau acum scene de pe Elbrus cu propria sa execuție, iar flegmele lui Știi Tu Cine îi sar în față (mă rog, în breton). La un moment dat, Promy își suflă părul din ochi, slab, cu ultimele forțe, și rostește cu glas înăbușit:

– Mă doare tot răul din portal, dar și răul particular, răul din viața noastră, Ile.

– Și pe mine. Încă și mai mult când te văd pe tine cât suferi, îi răspund cu voce joasă, fără să știu sigur cum să procedez cu el astfel încât să-i ameliorez durerea, continuând în același timp să spun lucrurilor pe nume.

– Am și eu o viață, nu-i așa, Ile? Viața mea (de nemuritor blestemat) se rezumă de jde mii de ani la Știi Tu Cine. Te-am târât și pe tine aici. Tot timpul ăsta consumat cu Știi Tu Cine, tot timpul ăsta irosit, viața asta futută. ”Rape me, waste me, my friend”. Și nu numai viața mea, chiar și viața ta. Asta nu pot să mi-o iert. Mai bine m-aș criogena. Măcar să-mi șterg memoria. Sau pe-a ta, episodul ăsta cel puțin.

– Nu, Promy, nu te-atingi de memoria mea, nici de-a ta! Mai știi cum erai când ai ieșit din portal, când te-am aruncat eu, da? Nu știi, nu-ți dădeai seama de nimic atunci.

– Și nu era mai bine, Ile?

– Nu, Promy, era oribil, nu mai erai tu însuți. A trebuit să apelăm la presse-papier pentru a-ți repara sufletul. Presse-papierul pe care tu însuți îl făcusei și nu-l recunoșteai. Nu ai spus chiar tu că trebuie să acceptăm suferința, fără să cedăm și să mergem mai departe, cu cicatricele de pe corp și rănile din suflet, așa cum sunt? N-ai zis că trebuie să ducem cu noi povestea mai departe: a noastră și a altora? Iisus nu are stigmatele și în paradis? Și-a șters cumva memoria? A șters-o pe-a altora?

– Iartă-mă, știu, poate că, dacă eram numai eu, era mai ușor. Dar acum mă simt vinovat față de tine. Ah, te-am lăsat pe mâna nenorocitului ăsta! Ticălosu’! Nu e capabil să diferențieze o tabletă de un laptop, nu știe să facă nimic singur, numai să apuce telecomanda și sceptrul, să-și scoată scula, fulgerașele sau potopul. Să-i fută pe toți. Atât. Nimic altceva. Nu pot să mă sinucid, dar m-aș criogena chiar acum. Oricum, sunt terminat. Iată că am ajuns la părerea lor.

– E o prostie, nu ești tu de vină, chiar dacă ți s-a spus și ți se va mai spune asta. Nu trebuie să te culpabilizezi. Știm bine cine a greșit. Știi Tu Cine e vinovat, iar eu am încercat să-mi asum suferința. De data asta. A fost decizia mea. Și cum să fii terminat? Ți-ai învins oboseala și oroarea, l-ai înfruntat din nou pe Știi Tu Cine, ai dezactivat portalul și m-ai apărat pe mine chiar acum. Ai făcut pentru mine nu mult, ci prea mult. Nici nu meritam și n-am știut să primesc. Hai, nu te mai tortura și singur atâta!

– Vai, Ile, tu te gândești la mine, dar eu te ignor. Am fost captiv în angoasa și în agonia mea, într-o primă fază. Iar apoi, când în sfârșit mi-am adus aminte de tine, nu am făcut nimic.

– Ba da, Promy, ai făcut tot ce puteai în situația dată. Și chiar mai mult decât puteai, te-ai depășit pe tine, ca de obicei, în ciuda traumelor tale cumplite. Sunt foarte impresionată. Dar nu poți controla totul nici tu.

– Nu, Ile, nu am făcut nimic. Te-am abandonat. Nenorocitul, ticălosul, porcul, mizerabilul!... Trebuia să-i mănânc inima și să-l decapitez, cum a zis Don Quijote! Să nu se mai atingă de tine niciodată.

– Nu, Promy, tu nu ești taliban. Și nici nu trebuie să devii. Nu aș vrea să te faci taliban ca să mă salvezi pe mine.

– Ba da, trebuia să scot talibanul din mine și să te salvez, nu să te las terfelită de nenorocitul ăla!

– Nu, Promy, nu trebuia, te rog nu mai spune asta, mă doare și pe mine! Cât fac 2+2? Nu trebuia să te transformi în monstru ca să mă salvezi pe mine! Dup-aia poate ne mâncai organele mie și lui Her. Cine mai putea opri monstrul? Totul se schimba radical. Nici presse-papierul nu mai era, poate, suficient să-ți repare sufletul. Ai făcut totul pentru mine. Nu mult, totul. Nu poți să mă salvezi cu orice mijloace. Scopul NU scuză mijloacele, n-ai zis chiar tu?

Tot ce-i-am spus nu reușește să-i aline prea mult durerea: Promy suferă în continuare și-mi transmite și mie starea lui (atât cât pot eu percepe cu umilele mele capacități umane). Mă simt și eu în pragul criogenării. La ședințe, Her îl ia pe Promy peste picior, iar Alex îl ceartă că apare mereu cu ”moaca aia acră de Harry Potter” și îl roagă să-și pună pe față ”zâmbetul american”, fie și de ”smiling face”. Incredibil, din intelectual depresiv, Alex a scos americanul din el și a devenit spiritul pozitiv al găștii. Promy trage de colțurile gurii și schițează un zâmbet de Droopy: ”I’m happy”. Totodată, Alex îl asigură pe Promy că a procedat bine, în contextul dat: ”Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”. Promy râde. În sfârșit!

Până la urmă, pentru că, pe de o parte, sunt convinsă că Știi Tu Cine nu poate să înțeleagă că portalul a fost neutralizat și că orice telecomandă e nefuncțională, iar pe de altă parte, mă tem că nu va ”păstra distanța igienică de minim 5 metri” față de noi, propun să trecem la soluții radicale: să-i ștergem din memorie episodul cu portalul și telecomanda (că tot am vorbit de ștergerea memoriei) și, imediat după asta, să-l teleportăm pe o altă planetă, cât mai departe, deși nici așa nu e 100% sigur că nu o să se întoarcă. Nimic nu e sigur, doar probabil. Eu una mă pricep la șters, trebuie să-mi iasă. Ia te uită, am început să am inițiativă. După telecomanda cu Tonciu, e chiar relativ ușor. Nevoia te-nvață. Dar de ce trebuie mereu să acționăm din dragoste și disperare?

Promy este mai rezervat în luarea deciziilor: experiența personală și relația cu Her-Luke îl rețin. Dar tot el săracu’ trebuie să le pună în practică. Zis și făcut. Deși Promy n-are niciun chef, îi e greață și ar vrea să-l înghită pământul, îi șterge lui Zeus din memorie episodul cu portalul și telecomanda și îl teleportează pe o planetă nelocuită de ființe raționale, altminteri Promy ar avea asemenea mustrări de conștiință încât l-ar aduce înapoi într-o lună, iar apoi s-ar lega singur în lanțuri și și-ar mânca propriile organe. Planeta va fi botezată SPP1001, adică ”Sugi Pula lui Promy de 1001 ori”.

Să păstreze distanța igienică de minim o sută de mii de ani lumină! Her o să-l viziteze de câte ori are chef. I se pune la dispoziție ”stăpânului” și un harem de Tonciuri androide. Nu e luxul din Olimp, dar condițiile de viață sunt acceptabile (un palat și un parc bine amenajat, chiar și izvoraș de ambrozie și nectar), că nu știe să facă singur nimic (doar să distrugă), de-aia și vrea să fie stăpânul lumii. El ce condiții de viață i-a oferit lui Promy? Vorba vine ”viață”. Viață ușoară... merită, nu? Să nu uităm de un scuipat intelectual la plecare, fie și în cutia de cremă cu ambrozie și nectar.

După ce Promy se odihnește câteva ore, în sfârșit, la trezire, îl îmbrățișez și îi spun la ureche (chit că știu că ne aude Obama):

– Vezi, te iubesc de mai bine de o săptămână, nu până la Lună, nici până la Soare, nici până la Gliese, nici până la Solaris, nici până la SPP1001 măcar, ci infinit (nu încerca să cuantifici că n-ai nicio șansă și te rog să nu mai numeri minutele și secundele de viață, fericire și libertate), la un nivel de intensitate insuportabil, chiar și pentru tine. Mai exersează, poate te apropii și tu. Să ții minte bine asta. Să nu care cumva să ți-o ștergi din memorie!