Examen cu Big Brother. Vol. 1. XII. Un șut în portal, un scuipat, o rugăciune și un sărut gay salvator pentru Albă ca Zăpromy

De zile bune, înecată în paharul mic de votcă cu care trebuia să mi se dozeze fericire cu porția... ”Nici acela n-o fost plin, măi dorule / Jumătate-o fost venin, măi dorule / Nici acela n-o fost ras, măi dorule / Jumătate-o fost năcaz, măi dorule”... Noi, oamenii, facem atâta rău... incomensurabil și ireparabil, nu avem milă de nimic, nici măcar de lucrurile sfinte, chiar și Zona-Vama Veche e pe punctul de a fi devastată iremediabil de gazele de șist. Dumnezeu ne dă paradisul, iar noi îi dăm înapoi infernul.  

Nu mai vreau să fac nimic. Nu mai am chef de nimic. Copilul mă strigă (i s-a terminat rezerva de chipsuri, presupun), dar nu-i răspund, pisica mi se încurcă în picioare, așa că, inevitabil, o calc, iar Promy îmi tot suflă bretonul să-mi vadă moaca, deși îl ignor în mod sistematic. Lăsați-mă în pace toți! Captivă într-o fantasmă iar? Necontactabilă? Chiar de ziua mea? ”Is there anybody out there?” Vreau să mor. Mi-e rușine. Ce faci, Promy? Dacă ai venit să mă oprești să mă sinucid, să știi că luasem deja decizia. Am prea multe like-uri de dat pentru urarile de ”la mulți ani” de ziua mea pe pagina de Facebook. Nu e politically correct să te sinucizi înainte să termini de dat like-urile. Și cred că până atunci mor și nemuritorii.

– Termină, Ile! Ce tot bocești?! Nu se poate așa ceva, e ziua ta! Te vaiți în continuu, chiar și în somn, intervine Promy în pragul exasperării, suflându-și bretonul furtunos.

– Nu mă vait în somn pentru că nu dorm, Promy. Stai liniștit, nu mă sinucid, am prea multe like-uri de dat, mârâi printre dinți.

– Cât crezi că aștept, Ile? Până primești numărul de dosar de la Parchet? Sau până încep audierile?

Îmi aprind o țigară, apoi încă una, mă învălui în fum și mă închid în tăcere. Nu mai pot, m-am săturat. De tot. Să păstrați distanța igienică de minim 5 metri, nimeni să nu se apropie de mine! Don’t touch me! Nu am nevoie de nimic de la voi, nu vreau decât să mă lăsați în pace. ”Let me breathe”! Măcar 5 minute, înainte să mă arunc pe geam sau... să continui de dat like-urile. Nu vă mai suport. Promy, te arunc în portalul răului și intri în comă imediat, poate așa îți ții ciocul ăla mare și cârcotaș. Nu mai am telecomanda, dar poate că o recuperez din mare, de unde am aruncat-o. Dar, stai puțin, uite telecomanda. E chiar la mine pe birou, lângă boxe. Cum a reapărut? O azvârlisem în mare.

– Promy, ce s-a întâmplat cu telecomanda? bolborosesc cu glas pierit, îngălbenindu-mă brusc.

– Ah, Ile, telecomanda asta e regenerabilă, îmi răspunde Promy, zâmbind spășit și aruncându-mi privirea nevinovată de cățeluș care-mi aduce aminte, invariabil, de copii. Dacă rămâne din ea o singură particulă, se reface imediat și revine la proprietar, doar are senzori de detecție.

– Nu o poți distruge, Promy?

– Nu, din păcate, cred că nu, o să se regenereze instantaneu și o să vină mereu singură la tine.

– Ce mă fac?

– Păi, nu știu, trebuie să o controlezi tu pe ea, nu ea pe tine.

– Ha-ha-ha, crezi că e de glumă cu asta? Ție nu-ți vine să arunci pe nimeni în portal, Promy?

– Ba da, aș arunca o grămadă, începând cu ”Știi Tu Cine”... Deși lui i-ar provoca satisfacție și nu ar face decât să-i sporească puterile. Așa că mă abțin.

– Mie îmi vine să te arunc pe tine, Promy. De ce mi-ai dat-o?!

– Crede-mă, Ile, nu știam de Poarta 2 când ți-am făcut-o. Pur și simplu, am vrut s-o folosești pentru Poarta 1, mă gândeam că tu pierzi mereu diverse chestii (cercei, mănuși, fulare, telefoane, acte, bani etc.) și că așa o s-o găsești imediat, chiar dacă o rătăcești. Mai exact, o să te găsească ea pe tine. Nu am intenționat să fie un test de responsabilitate, nici de autocontrol. Iartă-mă, chiar nu știam de Poarta 2, Ile. Cred că ți-e greu să stai cu ea alături fără să apeși pe butoane. Și mie mi-e. Dar mai înainte ai zis, Ile, când eram amândoi în Vamă, pe malul mării, că noi (eu și cu Dumnezeu) ți-am oferit mai mult decât ai nevoie, ți-am dat totul.

– Așa e, Promy. Am totul.

– Păi, dacă ai totul, de ce îți mai dorești altceva?

– Așa suntem noi, oamenii. Avem totul și vrem altceva. E un pic pervers și contradictoriu, dar când o să vă obișnuiți? Simpla idee că pot să te arunc pe tine acum în portal mă excită. Spirit ludic, experiment, puterea de a te face să suferi sau chiar de a te distruge... Frisonul puterii. Pot să fac ce vreau cu tine, Promy, dacă ai fost așa de tâmpit să-mi dai telecomanda asta. Și m-am săturat de tine și de tot. Iar tu ești obișnuit să te sacrifici.

Iau telecomanda, apăs butonul roșu, deschid portalul și-i fac vânt lui Promy pe Poarta 2. După 5 secunde, Promy nu mai apare, alb la față și tremurând ca data trecută. Nu mai iese deloc. Încep să număr secundele, una câte una. După alte 10 secunde, Promy tot n-a venit din portal. Her sosește val-vârtej, îmi smulge telecomanda și se aruncă în portal în căutarea lui Promy. 1, 2, 3, 4, 5... După 15 secunde care durează parcă milenii, Her se întoarce cu Promy în brațe. Are o față răvășită, se clatină, iar Promy pare mort. Doar pare, el e nemuritor. A intrat însă în comă (interesant, provocată, de această dată, de performanțele muritorilor, nu de ale zeilor). Ce bine! În sfârșit, am scăpat de el.

Împreună cu Her, îl instalăm într-un sicriu de cristal, împodobit cu cristale Swarovski și cu capac-ecran monitor (touchscreen și oglindă, 2’n’1), că tot îi plăceau lui, săracu’, gadgeturile. Dacă atingi capacul, se vede ecranul touch (pe care poți seta nivelul de luminozitate din sicriu și poți selecta culoarea beculețelor din interior, precum și frecvența cu care se aprind și se sting alternativ). Dacă nu atingi capacul, rămâne oglindă. Deocamdată, stau la un metru distanță și-l contemplu.

Ce frumos e Promy, Albă ca Zăpromy! În sfârșit, cu bretonul ăla enervant, negru, lung până la bărbie, franjurat, filat și îndreptat cu placa dat deoparte, cu fața lui albă, ovală, fină și corpul lui puternic și senzual, de o perfecțiune clasică, la vedere. Nu-i voi mai auzi cioculețul ăla cârcotaș niciodată. ”Annoying orange”. Nu mă va mai bate la cap. Ah, ce mă săturasem de el! Deodată, ridic capacul și-l scuip. Drept în față. Uite-așa. N-am mai făcut asta niciodată, dar pentru toate există un început. Am simțit un impuls profanator irezistibil. Nu-i nimic, e obișnuit să fie înecat în flegme. Și, oricum, e în comă, nu a simțit. Să vedem dacă mai poate Her să-l salveze, să-l trezească cu un sărut gay, că tot am râs de el.

– Haide, Her, încearcă să-l aduci la viață pe Promy cu un sărut gay. Știu că abia aștepți. Să vedem ce putere are sărutul gay.

Her patrulează înainte și înapoi în fața sicriului, în continuu, cu aceeași privire rătăcită și cu o cadență impecabilă a pașilor de parc-ar fi somnambul. Nu pare să mă audă. Insist și-l provoc din nou să-l trezească pe Promy cu un sărut gay. La un moment dat, Her se oprește, mă ascultă, parcă fără să înțeleagă, dar, în cele din urmă, ridică lent, ca prin vis, capacul, îl privește pierdut pe Promy și-și lipește buzele de ale lui. În timp ce Her îl sărută pe Promy, intervine providențial cineva. Știi Tu Cine... Zeus! A apărut subit, nu se știe de unde și îl bruiază pe Her cu fulgerașe azvârlite furibund, fără milă, unul după altul. Her îl împinge pe Știi Tu Cine cu toată forța sa, iar acesta e propulsat (prin geamul de la mine din sufragerie) drept în grămada de gunoi a blocului de vizavi unde scormonesc niște aurolaci și niște câini vagabonzi foarte prietenoși după resturi de mâncare. Parkour. Promy tresare, geme ușor și deschide ochii tulburi, duși în fundul capului. Pare sleit de puteri, totuși, dă ceva semne de viață. Ne aruncă mai întâi o privire speriată și dezorientată, dar, când ne recunoaște pe mine și pe Her, pare să-și regăsească zâmbetul și ochii i se luminează de bucurie:

– Ile, Her! șoptește Promy, fericit că suntem acolo, strângându-ne mâinile și fixându-ne cu o privire rugătoare (ca nu cumva să plecăm și să-l abandonăm).

– Ce faci, cum te simți, frățioare? îl întreabă Her încă neliniștit.

– Nu-mi aduc aminte nimic, fraților. Ba da, sărutul și scuipatul. Ultimul m-a ars ca focul.

– Fulgerașele lui Zeus nu le-ai simțit, Promy? intervin eu.

– Ce fulgerașe? A aruncat cineva cu fulgerașe?

– Da, Zeus.

– Cine-i ăsta?

– Nu-ți aduci aminte?

– Nu. Ce vroia de la mine? De ce arunca cu fulgerașe?

– Nu mai știi?

– Nu, habar n-am. Și nu am simțit fulgerașele, ci scuipatul tău, Ile. Era să mă trezească din comă înainte de sărutul lui Her. Poate crezi că sunt obișnuit să fiu scuipat și sfârtecat. Așa o fi. Mă simt de parcă aș fi în lanțuri de o veșnicie, scuipat și sfârtecat de bestii asupra cărora nu am nicio putere și fără să știu de ce. Sunt aici, scuipați-mă și sfârtecați-mă!

Ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-e rușine din nou. Ce-ai mai făcut, Madame Dezastru? Cu ce isprăvi te mai lauzi? Cât fac 2+2? Mai știi? Ce s-a-ntâmplat? Ești posedată iar de fantome, intoxicată de căcat, sufocată de chador sau ai devenit și tu o simplă cărămidă în Zid? Hm, nu tocmai simplă. Una cu telecomandă. Ce-ai făcut? L-ai aruncat în portal și l-ai scuipat pe cel pe care-l iubești și căruia îi datorezi totul. El ți-a dat totul, iar tu ai vrut altceva: să-i tragi o flegmă. Una în plus, specială, în semn de iubire, de la tine. E obișnuit.

Pe naiba, l-a ars mai puternic decât fulgerașele, a simțit-o chiar și în comă. Ard și eu. În focul Gheenei. Îmi vine să mă arunc în portal. ”Las-o baltă, Madame Dezastru!” Tocmai acum ți-ai găsit să dispari? După ce ai făcut toate porcăriile astea, îl abandonezi acum, când agonizează, captiv în coșmaruri fără sfârșit și are atâta nevoie de tine? Nu, voi rămâne cu tine, Promy, te voi veghea și, totodată, voi încerca să împărtășesc suferința ta cutremurătoare, măcar acum, în ultimul ceas. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.”

Promy zace câteva zile la mine în dormitor, cu febră mare, zbătându-se în continuu și gemând slab. Se sucește și se răsucește pe toate părțile neîncetat, fără a-și găsi locul. Orice mănâncă sau bea vomită, inclusiv ambrozia și nectarul. Retrăiește obsesiv scenele de pe Elbrus: în lanțuri, cu pironul în piept și bestia de vultur sfâșiindu-i ficatul, dar nu-și aduce aminte și restul. Povestea s-a dizolvat în neant, odată cu memoria, și au rămas doar coșmarurile delirante și eterne. Nu știe nici cine e Zeus. Și nu cred că e momentul să-l întreb capitalele de județ și domnitorii români. Ori cât fac 2+2.

Her mă monitorizează atent și-mi spune foarte afectat:

– Iar ai făcut-o lată, Madame Dezastru. L-ai băgat în comă pe Promy. L-am trezit eu un pic, cu sărutul meu gay, dar nu e prea bine. Ai vrut să-l transformi din nou într-o legumă. Parcă ar fi lobotomizat ca-n ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ca să ne demonstrezi că toți oamenii, asemenea zeilor, răsplătesc binele cu rău. Nu toți. Tu, Ile.

Las ochii în jos și tac. Promy delirează și se zvârcolește sub cele două pături puse peste el (în toiul verii, căci are frisoane), transpirația i se scurge în valuri pe frunte și pe tâmple. Îmi strânge mâinile spasmodic, cu o forță neobișnuită. Îi simt degetele fierbinți, lipicioase, încleștate peste ale mele. Are ochii goi și o privire rătăcită. Când voi mai vedea ochii lui negri, migdalați, vii, strălucitori ca niște supernove? Când își va mai schimba, în joacă, ochii negri cu cei albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli din ”Dune” sau coralul din Ataraxia, de pe Gliese?

Coralul albastru din presse-papier... Aoleu, presse-papierul! E singura șansă. Hugo, băiețelul orfan, talentat la meșterit, din filmul cu același nume, a reparat, odată cu jucăria mecanică, ”Omul automat” (care reproducea o scenă emblematică din filmul lui Méliès, ”Voiaj pe lună”, din 1902), și sufletul bătrânului regizor. Georges Méliès a fost unul dintre pionierii filmelor de ficțiune și ai efectelor speciale, un spirit liber, creativ și inovator ca Promy. Și sufletul lui era bolnav din cauza nedreptăților, frustrărilor și depresiei prelungite. Presse-papierul e un fel de Hugo. E singurul care ar putea repara sufletul lui Promy.

Mă arunc în genunchi și mă rog lui Dumnezeu să-mi dea lacrimi să activăm presse-papierul și să reparăm împreună sufletul lui Promy.

– C-cu ci-ci-ne vor-be-bești, Ile? rostește Promy cu glasul stins, totuși, străduindu-se să termine propoziția.

– Cu Dumnezeu.

– Cine e?

– Nu-l știi?

– Nu, nu-mi aduc aminte.

– E unul tâmpit ca tine care dă oamenilor paradisul și primește în schimb infernul, face sacrificii stupide pentru ei, îi iubește și-i iartă, indiferent ce fac, răspund eu repede, fără a mă putea opri, deși realizez că nu înțelege nimic și-l obosesc inutil.

– Ce vorbești cu el? insistă Promy să afle, făcând eforturi supratitanice să gândească, să-și controleze mușchii faciali și să vorbească.

– Îl rog să ne ajute... să te ajute.

– Și poate? Vrea?

– O, da, desigur. Știi presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese?

Promy îmi aruncă o privire complet buimacă: n-a priceput niciun cuvânt – nici ”presse-papier”, nici ”coral”, nici ”Ataraxia”, nici ”Gliese”, darămite semnificația de ansamblu. Și totuși parcă își dă seama de asta, conștientizează cumva că nu e în regulă să nu știe și atunci sudoarea de pe frunte devine și mai abundentă, bărbia și buzele îi tremură și mai tare, iar mâinile lui mi se înfig și mai puternic într-ale mele, imploră și se agață de mine într-o încercare disperată de a-l trage din abis.

– Nu știu nimic, Ile, îmi pare rău, șoptește pierdut.

– O, nu, mie îmi pare rău. Tu mi-ai dat ”Camera din Zonă”, iar eu ți-am dat ție ”Camera 101”. Tu mie paradisul, iar eu ție infernul. Chiar tu ai făcut presse-papierul. Am fost împreună pe Gliese, planeta de la 20 de ani lumină distanță, pe care tu ai amenajat-o așa frumos, am făcut scufundări în oceanul Ataraxia, la recifurile de corali albaștri LEA 4, iar tu mi-ai confecționat presse-papierul. Unbreakable. Ai zis că nu-l poate sparge nimeni, nici agentul Smith din Matrix. Nu-ți amintești? Nici insula Pink? Nici măcar sirenele? Tu ai fost cu mine peste tot de când aveam patru ani și m-ai ajutat mereu. Nu aș putea trăi fără tine. Presse-papierul e extraordinar, evident, tu l-ai făcut. O să ți-l dau acum să-l vezi, sunt sigură că o să te ajute.  

Știu că nu a înțeles nimic, am vorbit doar pentru mine. Și pentru Dumnezeu. Iau presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese și, cu ochii plini de lacrimi, i-l întind lui Promy. El îl apucă cu mâini tremurânde, iar eu îl ajut să-l țină. Palmele lui sunt fierbinți și umede, ard ca marea infestată cu gaze de șist. Îl ținem amândoi și ne rugăm. Deodată, Promy se cutremură, scuturat de un spasm puternic, însă nu scapă din mâini presse-papierul. Fața i s-a luminat, e învăluit tot într-un nimb albăstriu, iar ochii înlăcrimați îi scânteiază din nou ca cei ai extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune. Continuă să strângă în mâini febril presse-papierul, fără să se îndure să-i dea drumul:

– Ce tare, chiar funcționează! spune Promy cu vocea lui caldă și puternică de odinioară. Îmi aduc aminte totul. Totul. Poate că n-aș fi vrut să-mi aduc aminte multe lucruri, dar e mai bine așa. Sunt eu însumi din nou.

– Promy, în minutul ăsta te iubesc iar, cel puțin până la Solaris, foarte intens. De fapt, insuportabil, crede-mă, Malraux! Ce-am zis eu de paharul mic de votcă? Ah, îmi cer iertare, Promy. Deocamdată mă abțin și nu te întreb domnitorii și capitalele, voi verifica mai târziu.