Examen cu Big Brother. Vol. 1. XI. Misterele de pe Solaris, portalul infernal al lunii pline și ”Oda Bucuriei” dozate cu paharul mic de tărie

”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii  

și nu ucid 

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte” (Blaga)

”Când s-o-mpărțit norocu’, măi dorule / Fostai eu dus la lucru...” De fapt, nu era lucru, era muncă patriotică. Vise furate, viață futută, speranțe risipite... ”Je ne regrette rien”. Poate doar că n-am trecut niciodată prin portalul lunii pline: nu, nu să fug, să evadez, numai să intru o dată acolo și apoi să mă întorc pe Pământ. În ”Camera din Zonă” (golfulețul meu paradisiac din Vamă) chiar se află un portal al lunii pline. Întotdeauna mi-am dorit să plonjez în el, dar nu am îndrăznit niciodată până acum. Încă de când aveam trei ani, priveam fascinată, sfâșiată de teamă și răscolită de un dor cutremurător în același timp, luna plină cu dâra ei tremurătoare peste ape, o punte halucinantă spre o lume interzisă. Mysterium tremendum: spaimă și atracție irezistibilă. Îmi inspira sentimentul sacrului.

Poate că era drumul către Solaris, planeta misterioasă din filmul lui Tarkovski cu același nume. Această planetă e acoperită de un ocean cu totul special care creează proiecții (materializate) ale conștiinței savanților de la stația orbitală. Oceanul îi bulversează pe exploratori, provocându-i neîncetat: ființe dragi, dispărute pe Pământ (locul de unde provin savanții) apar și reapar în stația orbitală de pe Solaris în mod bizar, inexplicabil. Ființe cu care exploratorii de pe Solaris au avut conflicte nerezolvate (pe Pământ). Bântuiți de aceste proiecții (fantome) pe care nu le înțeleg, unii savanți se gândesc să distrugă oceanul, bombardându-l cu raze X.

În ciuda intențiilor necurate ale unor pământeni, planeta Solaris vrea să-i apropie pe exploratori de ea și, totodată, să-i ajute să se redescopere. Dacă pe Pământ, comunicarea e imposibilă, aici, pe Solaris, surprinzător, mai e o șansă. Dragostea, regăsirea, învierea sunt permise. Cine suntem? Ce vom deveni? Ce e real și ce e imaginar? Ființa generată de ocean, ”Hari”, nevasta psihologului Kris (care în realitate se sinucisese fiindcă se simțise abandonată), revine și vrea să fie de nou cu Kris, își dorește să fie iubită. Se izbește și ea de Ziduri: teama și suspiciunile lui Kris, neînțelegerea venită din partea altor exploratori, propriile sale spaime legate de identitatea și evoluția sa necontrolabilă. Vrea să devină umană și să fie iubită, dar e respinsă chiar de Kris inițial. Mai târziu, Kris mulțumește planetei pentru încercarea de a comunica cu el sub forma noii ”Hari” și încearcă să reia/construiască o relație cu ”Hari”. Poate merge mai bine ca pe Pământ. Dar ”Hari” se sinucide (mai exact se autoneutralizează, căci altminteri se putea regenera rapid și reapărea) când divergențele și certurile se întețesc și când conștientizează perspectivele: îi e rușine de ce ar putea deveni. Îi e rușine că ar putea fi om.

Kris este afectat de sinuciderea lui ”Hari” de pe Solaris (spre deosebire de cea a lui Hari de pe Pământ pe care o neglijase) și, totodată, începe să se teamă pentru soarta plantei. Începe să-i pese. Solaris e o planetă sacră, dar la fel de vulnerabilă ca un copil. Sacrul trebuie protejat, nu are Ziduri să-l apere. Este deschis și, tocmai de aceea, extrem de expus. Solaris (la fel ca și ”Camera din Zonă”) poate fi oricând aruncată în aer, bombardată cu raze X sau infestată cu gaze de șist. Planeta nu e un monstru, noi suntem. Ar trebui să ne sinucidem de rușine.

Asta dacă am înțelege. Suntem, de regulă, niște proști. Nu pricepem nimic (nici chiar savanții). Kris alege însă până la urmă altă cale. Pe măsură ce acceptă misterul planetei, încearcă să comunice cu ea și explorează tot mai mult, Kris se regăsește pe sine și se eliberează. Poate să se întoarcă la sine și să se redescopere abia când se deschide către taina planetei. Odată iluminat, Kris se poate întoarce pe Pământ, e acum liber. Finalul rămâne echivoc (misterul nu trebuie doar să rămână, ci să se și îmbogățească, să ”sporim a lumii taină” ca la Blaga): Kris poate că s-a întors pe Pământ, dar mai e un ”Kris” (care ”Kris” – originalul în curs de umanizare/solarizare sau o copie în curs de umanizare/solarizare?) pe o insulă în ocean, unde e reprodusă casa tatălui său. Pe insulă, ”Kris” e fericit, alături de ”tatăl” său, la ”casa” din copilărie.

Comparativ cu infernul, paradisul e mai personal, mai individualizat (în funcție de dorințele și conștiința fiecăruia), mai exact localizat în spațiu și timp (știm unde e Solaris/”Camera”/”Zona”, știm precis zilele, orele și minutele când am fost fericiți), dar nu al unei singure persoane: implică minim doi, deci, dragoste. În infern, da, suntem adeseori singuri, iar infernul e mai puțin personalizat (chiar și ”Camera 101” din ”1984” a torturilor individualizate mai curând reia arhetipuri ale unor spaime universale) și mai difuz (un minut de durere poate însemna, subiectiv, milioane de ani). Solaris ne redă dragostea și speranța. Acolo putem respira. Dar Solaris poate fi oricând distrusă. Dacă noi lăsăm să se întâmple asta, suntem și noi vinovați. Ar trebui nu doar să o iubim, ci și s-o protejăm. Măcar pentru că avem acolo o gură de aer proaspăt.

***

Acum e lună plină. Sugrumată de fantome, strivită de Ziduri și înăbușită de chador, sunt pe punctul de a mă sufoca (Natural born suffocated. God created suffocated), așa că mă bate gândul să intru, în sfârșit, în portal, poate mă duce la Solaris. Luna arată ca o bomboană de Mentonsan din copilărie, nu mă mai sperie deloc, dimpotrivă, mă ispitește s-o ronțăi. Inhalez aroma mentolată, răcoritoare a lunii și mă pregătesc să mă arunc în valuri, gata să plonjez pe dâra lunii pline. Deodată, îmi aduc aminte că trebuie să-l întreb pe Promy de portal, el știe mai bine, iar eu am datoria să mă informez înainte de orice decizie și acțiune, în măsura posibilităților. Nici nu trebuie să-l chem, Promy a venit deja, arde de nerăbdare să studieze portalul. Este, probabil, unul al timpului prin intermediul căruia poți să călătorești în trecut, înainte de momentul nașterii tale (nu în cursul vieții tale sau în viitor pentru că acesta nu există/nu a fost încă creat). Deci, pentru Promy personal portalul nu prezintă mare interes: el s-ar întoarce undeva pe vremea dinozaurilor (nu că n-ar mai fi dinozauri și în ziua de azi, unii au supraviețuit miraculos, cum am descoperit și eu recent la fuckultate). Și, oricum, el a văzut cam tot ce se putea și i-a cam pierit cheful. A văzut prea mult, nu prea puțin. Are și o memorie enervant de bună, ține minte detalii oribile, uneori cred că ar prefera să fie pur și simplu amnezic.

Atent și prevăzător ca întotdeauna, Promy verifică portalul și se convinge că e unul al timpului, deși nu e calibrat cum trebuie. Nu prea are nici el timp să-l seteze corespunzător (trebuie să finalizeze noul iPhone 11), așa că mă lasă să merg în seara respectivă la festival la Woodstock, fără să-l calibreze în prealabil. Deschide poarta timpului și îmi face vânt înăuntru. A doua zi, mă întreabă cum a fost, dar eu nu mai știu nimic. Ce-i drept, după o noapte la Woodstock nu e surprinzător, iar el e discret, nu-mi mai pune alte întrebări. Poate că Bebe, inorogul meu tatuat pe spate, a tras un vânt cu cine știe ce aromă mai mult sau mai puțin recomandabilă.

Apoi, în seara următoare, îl rog să mă trimită la recital Chopin la contesa Marie d’Agoult. Vreau să-l aud când interpretează studiul nr. 13-I în la bemol major din ”Douze  etudes op. 25”, lucrarea dedicată contesei. De data asta nu-i chiar așa de simplu: îmi trebuie invitație specială, corset, rochie cu crinolină, coafură, bijuterii, trăsură. A, și pe Bebe unicornul trebuie să-l dau cu fond de ten, cremă corectoare și pudră, cum să merg cu rochiță decoltată și tatuaj descoperit la recepție în secolul XIX? Iar ”pufăitoarea” (țigara electronică) trebuie s-o las acasă. La fel și țigările Vogue Arome mentolate. Aoleu, să-mi pun corset, să-l acopăr pe Bebe cu fond de ten și să las ”pufăitoarea”/țigările acasă? Ce discriminare! La Woodstock nu plecasem cu altceva la mine în afară de o sticlă de votcă Stalingrad. Iar nesimțita de George Sand, scriitoarea, iubita lui Chopin, se fâțâie peste tot îmbrăcată în pantaloni. Ce sfidare! Până la urmă, de dragul lui Chopin, fac toate aceste concesii, bombănind, iar Promy se ocupă de pregătirile necesare. La întoarcere, exact ca data trecută, nu-mi aduc aminte nimic. Promy nu știe exact de ce, poate, într-adevăr, trebuie să calibreze portalul, imediat cum găsește puțin timp. Oricum, va căuta o soluție. E ”Maestrul combinațiilor”.

Eu una insist să-l conving că ”merge și-așa”, să nu se mai streseze cu portalul și să se ocupe mai bine de noul iPhone 11, și-așa l-am deranjat prea mult târându-l cu mine, în Vamă, cu cortul, pentru trei-patru zile, dar Promy își suflă bretonul și-mi aruncă raze laser din ochi. Moare dacă lasă o eroare neclarificată și necorectată, deci, se apucă să verifice din nou portalul și să-l calibreze. Îmi face și o telecomandă șmecheră, argintie ca luna plină, personalizată, cu touchscreen și senzori speciali de detecție: pot vizualiza pe ecranul ei destinațiile și seta parametri călătoriei în timp. Mie mi se pare cam de fițe, dar îi mulțumesc și o iau. Tehnologie, nu magie. Telecomanda e foarte performantă: permite activarea portalului din orice loc, chiar fără să fie lună plină. Între timp, Promy continuă operațiunile de calibrare, vrea să fie sigur că portalul funcționează în parametri optimi.

Deodată, în timp ce perfecționează setările, descoperă o a doua poartă și mă cheamă să-mi arate. De asta nu avea habar. Nu-mi recomandă să mă duc eu de capul meu, mai bine se uită el mai întâi. Așa că se avântă pe Poarta 2. Reapare după cinci secunde, complet schimbat la față. Alb ca varul și tremurând îngrozitor. Se clatină. Mă trec și pe mine frisoane când îl văd. Nici nu poate să articuleze vreun cuvânt și are lacrimi în ochi. E atât de devastat încât nu e capabil să-și ascundă chipul sub breton. Oare ce poate să-l sperie pe Promy așa?! Când își mai revine un pic, mă avertizează să nu intru pe Poarta 2. Cer detalii. De ce? Păi, nici el nu a putut rezista acolo mai mult de câteva secunde. Am văzut, dar ce e acolo? Cu vocea întretăiată, încă scuturat de spasme, Promy îmi șoptește, strângându-mi mâna puternic și înfigându-și unghiile în ea:

– U-u-urletul de durere al planetei.

– Care planetă?

– Pământul! Sau poate crezi că e de pe Gliese? Nu e ”Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a de Beethoven. Nu e muzică, ci un fel de ”Camera 101” multiplicată parcă la nesfârșit, continuă Promy tot mai tare, mai repede și mai agitat, parcă temându-se că va fi întrerupt. Cutia Pandorei. Cutia neagră a pământului. ”Dark side of the moon”. Nici eu n-am putut suporta mai mult de câteva secunde, era să nu mai ies de acolo. Dar Dumnezeu ascultă asta nonstop.

– Cine a lăsat așa ceva, un urlet al infernului în paradis, în ”Camera din Zonă”? Big Brother, Promy?

– Vai de mine, Ile, de când ai fost posedată de fantome, parcă nu mai știi să-ți folosești rațiunea, vezi peste tot teoria conspirației, în curând o să cazi în deriva semiozei hermetice! Sensul alunecă la nesfârșit și o să ajungi și tu ca misticul ăla, Rene Guenon, să descoperi paradisul sau infernul într-un supozitor. Cine să-l lase? Poate că Dumnezeu a vrut să-mi împărtășească mie ceva din experiența Sa, iar indirect și ție, deși e înfiorător de greu să empatizezi cu El și să înțelegi. Eu măcar încerc un pic. Poate că vrea să nu uităm infernul, chiar și în paradis. Și că infernul nu vine din neant sau de la Satana, ci e produs chiar de noi. Mai mult, cred că a încercat să mă trezească pe mine un pic, să mă zgâlțâie puțin ca să mă implic în continuare, să nu renunț, cu toate că zeii (și unii oameni) mi-au zis că sunt terminat, mort și ne-ngropat, iar eu însumi mă simt sleit de puteri și, în același timp, iremediabil murdar și sălbăticit, o crustă de puroi și de jeg, fie și la modă... cu breton filat și îndreptat cu placa. Și, pe lângă astea, poate că ne-a atenționat să lucrăm în echipă: uite, ce se întâmpla dacă intrai singură acolo? Ai fi murit pe loc. Portalul nu-l poți rezolva tu, nici chiar eu, ai văzut că nu rezist mai mult de câteva secunde, dar Dumnezeu poate. Fiecare din echipă își are rolul și rostul lui.   

– Cred că ai dreptate, Promy. Mi-e milă de oameni, de tine, dar mai ales de Dumnezeu. Cât trebuie să suporte, săracu’! Nu e El de vină. Ar fi trebuit să se audă ”Oda Bucuriei” în portal. Noi, oamenii, producem tot răul de acolo. La urma urmei, Big Brother nu e ceva abstract, simbolic. Sistemul e creat de și compus din oameni. E chiar foarte concret. Noi suntem Big Brother. Fiecare dintre noi.

În ziua următoare, mă înfurii. Paradisul s-a dezvrăjit. A dispărut toată magia. N-o să mai pot privi luna, darămite să trec prin portal. Cât de mult îmi dorisem asta! Mă așteptam să fie ceva magnific, feeric precum castelul elfilor din Lothlorien (”Stăpânul inelelor”), înălțat în arborii de mallorn cu frunze de aur nemuritoare, pe care entropia nu le poate atinge. Să fi rămas măcar misterul de pe Solaris și taina ”Camerei din Zonă”. N-o să mai pot înota la lumina lunii: e mai rău decât dacă m-aș juca pe lângă închisoarea Șahului în Khorramabad și aș auzi urletele celor torturați, cum făcea Ali, soțul lui Ralu, în copilărie.

De ce trebuie să fie poarta infernului (indiferent dacă e produs de noi sau nu) în paradis? Bine, luna are două fețe, una întunecată și alta luminată. Paradisul și infernul vin la pachet. Coincidentia oppositorum. Logic, nu? Dar nu putea să fie infernul în altă parte, în portalul de la minimarketul de vizavi de blocul meu, de exemplu? Cum, Ile, la minimarket? E în locul cel mai important pentru tine: golfulețul tău din Vamă, ”Camera din Zonă”. Încă o dovadă că Dumnezeu nu lucrează prin magie. Pretty realistic, isn’t it? Mi-aș fi dorit un pic de magie. ”Papagalul roșu” al lui Kirkegaard. Magie de paradă și de tarabă, senzaționalism de tabloide, spectacolul de bâlci al miracolelor.

Poate mă duc să o caut în altă parte. De pildă, la vrăjitoarele Melissa și Vanessa, adevăratele regine ale magiei: ele îmi spun numai ce vreau să aud și-mi oferă (la superofertă, pentru doar o jumătate de milion de Euro) paradisul cu floricele și păsărele, pupici lipicioși de Valentine’s Day și bănuți (fie și din șpăguțe). Sau o să apelez la Senzaționescu (să-mi dea măcar ăia 20.000 de Euro pe care i-a promis de mult fiecărui român), la Gigi Becali (să-mi arunce bani de pe Maybach, fără să-i numere, fără număr, fără număr, fără număr...) ori chiar la Kim Jong-un pentru o paradă comunistă (că n-am mai participat de ceva vreme și poate oi fi nostalgică).  

Cine poate să lase urletul ăla infernal în paradis? Cine poate să fie atât de tâmpit să asculte așa ceva în continuu, să iubească atunci când e urât, să ajute când e ignorat, să se izbească de Ziduri în tăcere, până se face praf, fără a primi vreodată răspuns, pentru niște yahoo-i, niște sălbatici ignoranți sau, și mai rău, distructivi? Dumnezeu și Promy. Dacă nu ar fi nemuritori, cred că s-ar sinucide de disperare și rușine. S-ar autoneutraliza. Ca ”Hari” din Solaris. Și eu de ce aș vrea să mă iau după El și după Promy? Cât de tâmpită sunt? Trezirea, Ile! Nu am nevoie de nimic de la voi, să vi le luați pe toate înapoi, inclusiv telecomanda aia de fițe și presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. Portalul ăsta e o oroare. Îl voi închide. Nimeni nu va mai intra acolo, nici măcar Promy. Arunc chiar acum telecomanda în Marea Neagră. Sunteți niște tâmpiți. Vă meritați soarta. Comunicarea e imposibilă. Empatia nu există. Dragostea e o iluzie sfâșietoare. Caritatea e cel mult un joc de imagine și de PR. Vă urăsc! Plângeți, nu-mi pasă! Urlați și tăvăliți-vă pe jos de durere! Să vedem dacă puteți urla mai tare ca portalul. Nu-mi mai e milă de voi, dimpotrivă, o să fac pe mine de râs.  

Aș arunca tot universul în aer și nu mi-ar părea rău de nimic. Totul e putred. Pentru început, cred că o să hăpăi luna asta dementă de mentă, apoi o să învăț să fabric bombe puturoase ca fii-miu și o să vi le arunc drept în față. Înghit luna (fără să simt gustul delicios de Mentosan) și mă apuc să pregătesc prima bombă puturoasă după o rețetă de pe net, dar cineva o interceptează, exact când fac primele experimente de lansare. Her (Heracle), prietenul, fratele de cruce al lui Promy, cel care a ucis vulturul și l-a eliberat! E îmbrăcat acum la modă (până la brâu cel puțin), cu blugi tociți, rupți artistic, destul de strâmți, aproape mulați. De la mijloc în sus e dezbrăcat: îi observ mușchii pectorali proeminenți, lucrați la sală, încordându-se și apoi relaxându-se ritmic. Părul lung, blond îi flutură în vânt și fața sănătoasă, îmbujorată îi strălucește. Inspiră adânc briza mării și mă întâmpină cu un surâs șmecher, în colțul gurii. Când îi văd zâmbetul nonșalent, sigur de sine, explodez (din păcate, înaintea bombelor):

– Ce pula mea vrei și tu, Her? Ești un poponar (toată ziua te ții după Promy), un aurolac, un drogat, un gunoier, un grăjdar de-al lui Augias, cel mai tâmpit sclav al celui mai tâmpit stăpân, Euristeu și cel mai tâmpit plod al celui mai tâmpit zeu, Zeus.

Când mă aude, Her e gata să scape bomba puturoasă din mână: râde de face pe el, dezvelindu-și dinții perfect regulați, de un alb orbitor. Îl distrează foarte tare etichetările.

– Dacă îți imaginezi că ai venit să-l salvezi iar pe Promy, cea mai tâmpită persoană după Dumnezeu, da, mai tâmpit chiar decât tine, pe ăla care nu e nici măcar om, ci... bulangiu (exact ca tine), să știi că nu-ți mai iese de data asta. Cară-te!

Her râde în hohote:

– Cum ai zis că sunt eu? Dar Promy? Dar Dumnezeu? Ce tare! Dar să nu te mai aud niciodată că strigi: ”Help, Jesus, help! Help, Her, help! Help, Promy, help!”. Cât de tâmpită poți fi tu, Ile, să chemi în ajutor asemenea tâmpiți? Ha-ha-ha! Fac pe mine de râs. Să-ți ceri imediat iertare!

Dintr-o dată, mi se face rușine. Atât de rușine că m-aș arunca chiar acum în portal. Îmi cer iertare tuturor, deși știu că nu o merit și sper din suflet să nu o primesc:

– Poate că e mai bine să nu vă mai deranjez, uite, vă iubesc cinci minute și apoi vă urăsc. Lăsați-mă în pace! Mai bine vă iubesc de la distanță decât să vă urăsc de aproape. Uitați, vă dau înapoi toate darurile. Bine, telecomanda o luați voi din Marea Neagră, dacă n-au mâncat-o deja rechinii. Presse-papierul l-aș fi spart cu mâna mea, dar nu se poate, nu e casant. Doamne, mă zgâlțâi cu revelații de-astea mai rău ca Pink Floyd, Orwell și legendele Olimpului la un loc, de mi-a sărit și mie ficatul ca lui Promy, mi s-au sucit toate organele, scuip sânge otrăvit de ketchup și telenovele, elimin pietre cât blocurile de birouri care amenință fundații de biserici-monument (ca blocul Millenium de lângă Biserica Armenească) și mi-a ajuns ultimul neuron sub călcâiul stâng al unei pensionare nădușite și surescitate ce împunge cu umbreluța ca să avanseze o treaptă pe scara rulantă de la metrou. E prea mult pentru mine. Îmi pare rău, îmi cer iertare tuturor, dar nu cred că vă puteți baza pe mine. Mai bine renunțați.

Promy nu spune nimic, ci mă sărută lung, mușcându-mi buza superioară și încolăcindu-și limba fierbinte (cu un ușor gust de sare și de alge) peste a mea (cu un iz de țigări Vogue mentolate și aromă de lună dementă). Îmi mângâie părul ud, despletit și mă îmbrățișează. Foarte strâns, gata să mă strivească, de parcă ar fi pentru ultima oară. Are și ochii umezi. Fosforescenți iar ca ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune” și coralul albastru din Ataraxia de pe Gliese. Ce-i asta, așa mă pedepsește el? Eu fac prostii și el... Nu am avut dreptate că el și Dumnezeu sunt cei mai tâmpiți?

– Era bine că se jucau copiii pe lăngă închisoarea Șahului, Ile, chiar dacă lucrul ăsta i-a marcat. Copiii trebuie să se joace. E bine și că spun povestea închisorii. Povestea nu trebuie uitată, iar copiii rostesc întotdeauna adevărul, știi ”Hainele cele noi ale împăratului”, singurul care a îndrăznit să afirme că împăratul e în curul gol a fost puștiul. Închisoarea Șahului e acum în ruină, Zidul s-a prăbușit. Luna are două fețe, căci drumul spre paradis trece prin infern. Fără descompunere și moarte, nu există înviere. Acceptă și tu suferința, cu misterul ei, dacă iubești. Măcar pentru cinci minute. Gândește-te cât de mică e suferința ta față de ce are de suportat Dumnezeu. Vrei să te duci la Melissa și Vanessa cu ăia 20.000 de Euro de la Senzaționescu ori cu banii aruncați de Gigi Becali din Maybach? Vrei paradisul artificial de la Muzeul de Artă din Teheran sau pe cel comunist festivist din Coreea de Nord? Toate astea sunt false. Putrede, moarte. Dumnezeu te iubește și te respectă prea mult ca să-ți ofere așa ceva. Îți dă ”Calea, Adevărul și Viața”.

Un val de căldură și de emoție mă cuprinde. Îi șoptesc lui Promy, topită de dragoste:

– Și tu, și Dumnezeu m-ați copleșit cu fericirea și iubirea voastră. Dumnezeu m-a trezit din comă, m-a ajutat să mă regăsesc, m-a înviat și mi-a dăruit paradisul din Vamă, ”Camera din Zonă”. Tu, de când eram mică, mi-ai dat dragostea ta... fără condiții, fără rezerve. Mi-ați oferit amândoi prea mult. Intru în stare de șoc și voi știți ce prostii fac atunci. O să mă topesc de atâta iubire... măcar de-aș ajunge și eu un strop din oceanul de pe Solaris. Dacă se poate, aș vrea fericirea și iubirea raționalizate, cu porția, ”cu paharul”, ca în ”Cum s-o-mpărțât norocu’”. Cu paharul mic de votcă, pe jumătate plin: 25 de ml de iubire și fericire. Da’ știu că Tu nu cuantifici asta, Doamne. Nici tu, Promy. Apropo de Solaris, mi-e teamă pentru planeta asta, așa deschisă și expusă cum este. Și Vama Veche-Zona e vulnerabilă în fața gazelor de șist. Trebuie să le apărăm. Noi, oamenii.

Promy continuă să mă strângă în brațe puternic, fără a se îndura să-mi dea drumul. Îmi așez capul pe umărul lui, îi sărut urechea dreaptă, lingându-i lobul îndelung, răvășită de dorință, descriind cercuri tot mai înguste, cu o precizie stranie, pe harta ei exotică, plină de mister. Urechea lui seamănă cu o petală de floare albastră de cactus de pe Gliese, frumusețea și fragilitatea ei mă fac să mă cutremur:

– Acum vă iubesc iar, Promy. Și pe tine, și pe Dumnezeu. Până la soare, cum se zice în manele. Pentru următoarele cinci minute.

– Eu te iubesc până la Solaris, pentru totdeauna. Și să știi că îmi place aroma asta de lună dementă. Mai ai Mentosane?

– Nu, am consumat deja luna, dar poți s-o sorbi de pe buzele mele.

– Abia aștept. Indiferent ce s-a întâmplat sau se va mai întâmpla, am încredere în tine, Ile.

Logic, nu? Ce bine că m-am aliat cu Promy, Vocea Rațiunii și că o ascult! Și cine a zis că nu se aude ”Oda Bucuriei”? Păi, s-o cântăm!

”Freude, schooner Goetterfunken,

Tochter aus Elysium,

Wir betreten feuertrunken,

Himmlische, dein Heiligtum”…

Mai tare un pic!