Examen cu Big Brother. Vol. 2 III. Fie-vă milă și respectați-mi dreptul la agonie și abandon!

Toată lumea se distrează, cu excepția mea și a lui Promy. După explozia lui Pando de la masă și eforturile sale titanice de a reacționa, acum Promy e și mai istovit, abia rostește două-trei cuvinte, răspunde monosilabic la întrebări, stă cu chipul acoperit de breton și fumează fără întrerupere, până nu mai simte gustul aromat al havanelor, ci doar arsura. Luni dimineața, la prima oră, când toți se întorc în Olimp sau în România, el nu-și strânge bagajele. În mod atipic pentru el (care e, de obicei, foarte atent și ordonat) își lasă lenjeria intimă, tricourile albe și blugii tociți împrăștiați de-a valma pe canapele și pe scaune, ba chiar și pe jos. Găsesc întâmplător un tricou alb pic(t)at artistic în rahatul pisicii (Guru a venit cu noi și se pare că vrea și ea să rămână, atrasă irezistibil de papagalii din bungaloul verde, african). Sau poate am mâncat eu deja papagalii? Românii halesc orice. Sincer, eu aș vrea să mergem înapoi în Olimp și mă străduiesc să-l înduplec pe Promy, însă el, după ce îi teleportează pe ceilalți, nu-mi spune decât ”Taci, Ile”, apoi se retrage în cameră, în bungaloul albastru, se dezbracă și se ghemuiește sub chador, deși aici are loc suficient să se întindă și să zacă la soare cât e de lung, pe plaja imensă, sălbatică, cu nisip fin, argintiu.

Apropo de plajă și de soare, am observat ceva bizar pe Gliese, chiar zilele astea. Parcă îmi lipsea ceva, dar nu-mi dădeam seama exact ce. Abia acum am realizat ce era: ceața. Eu ador ceața: îți lasă senzația heraclitian-epicuriană că ”totul curge”... simplu, ușor, mătăsos și diafan, dulce-aromat ca zăpada roz de căpșuni, te topește tandru și pe tine în ea, îți inhibă simțul vizual și-ți hipertrofiază alte simțuri, îmbiindu-te să te adăpostești în ea, să pipăi și să guști tot ce-ți iese în cale, cu încântarea unui copil. Ceața e ludică, te invită să te joci de-a v-ați ascunselea: îți dezvăluie detalii surprinzătoare, și, totodată, paradoxal, păstrează și îmbogățește misterul, ”sporește-a lumii taină”, ca-n poeziile lui Blaga. Când vrei să nu te mai găsească nici Obama, ceața te poate ascunde în faldurile ei catifelate ca-ntr-o placentă protectoare. Mai mult, ceața dizolvă nuanțele și contururile aspre, agresive și vulgare, fie că e vorba de blocuri, malluri, hoteluri sau palate cu turnulețe, absoarbe sau îmblânzește monștrii, camuflează mizeria și diluează sila. Dar pe Gliese e totul frumos. Probabil că nu e nimic de ascuns.

Din păcate, cât de curând planeta Gliese va dispărea și ea, și mă tem că nu în ceață. Nimeni de aici nu-și va da seama de nimic. O să se dizolve în neant, cât ai clipi, precum cetatea părinților lui Bebe, mistuită de flăcările barbare. Frumusețea ei e atât de fragilă... Nu mai e mult și florile de cactus de un albastru luminos, ireal vor rămâne fără spini și se vor scutura, aerul va fi greu, irespirabil ca pe Pământ ori în Olimp, oceanul va clocoti, parcă infestat cu gaze de șist, iar orașele se vor face scrum. Și ce sens mai are să-i avertizeze Promy pe gliesieni? Nu a prezis destule ”hapocalipsuri”? Mai bine-i lasă în dulce-amețitoarea lor ignoranță, să se tăvălească în zăpada ei roz de căpșuni, să guste ”la vie en rose” ”un anotimp, un an, un timp”...  ”Let me take you down / 'Cause I'm going to Strawberry Fields / Nothing is real / And nothing to get hung about / Strawberry Fields forever. / Living is easy with eyes closed / Misunderstanding all you see...”

Dacă Gliese ar dispărea acum, Promy n-ar observa nici el nimic: stă gol, chircit sub chador, de mai bine de trei săptămâni. Nu știu dacă oficial e în grevă, nu spune nimic în afară de ”Taci, Ile!” (eventual, urmat de ”Taci and don’t touch”). Dacă ar intra un gliesian și ar trebui să-l prezint, ce să-i spun: ”A, uite-o pe... nevastă-mea... de pe Pământ, din Iran! Nu te speria că stă sub chestia aia mare, neagră, numită chador, n-am văzut nici eu nimic din ea niciodată. Nici măcar un fir de păr. De nicăieri”. Din când în când, Promy tresare, cutremurat de convulsii. Degeaba mă zbat să-i testez reacțiile, nu mai are niciuna cu excepția replicii ”Taci, Ile”. Mă obligă să păstrez o distanță igienică de minim 5 metri, nu vrea nimic, nici baie în Ataraxia, nici duș fierbinte, nici un nou tricou alb sau blugi, nici o plimbare la mallul de pe Gliese, nici telefonul, tableta sau laptopul, nici măcar jocul ”de-a Bill și Monica” sau Maretti cu pizza.

Încerc și strategia de resuscitare prin expunerea erorilor, să-mi verifice niște documente și să le corecteze, dar nu reușesc să-i atrag atenția. Apoi vorbesc intenționat ca Vanghelie ore în șir, doar-doar o să se sesizeze. De obicei, funcționează, Promy nu suportă să lase ceva greșit. Acum, din păcate, nu. Singurul lucru la care nu renunță e ritualul de coafat din fiecare dimineață. Mi-e milă de el, e extrem de obosit. Și plin de silă. Fără speranță. Și, din ce în ce mai mult, oboseala, sila și disperarea lui mă contaminează și pe mine, oricâte băi în Ataraxia sau dușuri fierbinți, aromoterapeutice (perluțe cu parfum Davidoff Cool Water, picurate în cada imensă, în formă de scoică sidefată) aș face. Dacă ridic puțin chadorul, văd corpul lui contorsionat sălbatic, pietrificat, devenit una cu stânca de care a fost înlănțuit. O bucată de stâncă, piatră brută, necizelată, uitată într-un cimitir înghețat, fără margini și fără pietre de mormânt, ce n-o să mai fie dăltuită niciodată și transformată în statuie. 

La un moment dat, chadorul se mișcă ușor și se aude vocea lui Promy, venind parcă dintr-o altă lume:

– Mai știi confruntarea mea cu nenea Cronos în Tartar? Îmi luase nemurirea și mă ucisese. Cel puțin asta am perceput eu. Iar Bebe a plâns pentru mine și m-a trezit la viață. De fapt, am fost din nou resuscitat, nu am renăscut. Telenovela asta de căcat continuă. Lui Bebe i-a fost milă de mine, dar insuficient. Nu destul ca să se abțină.

– Promy, știu cât ai suferit și te iubesc atât de mult încât, până la urmă, ți-aș respecta ”dreptul la întuneric și la liniște”, aș accepta să te criogenezi, să mori, să dispari complet, să se termine odată povestea, dacă tu ai vrea asta din tot sufletul. Să nu te mai chinuiești atât, rostesc cu glas stins, înecându-mă.

– Nu mai pot, Ile! Sunt atât de obosit și scârbit... Iartă-mă! Tot timpul porcăria asta cu ”Puneți mâna pe Vasilică!” Vasilică are întotdeauna dreptate, dar niciun drept. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești. Las-o baltă, dottore! Vrei să auzi Declarația Universală a Drepturilor Omului în versiunea lui Vasilică, alias dottore El-Gol, doctorul Prometeu, ca să nu mai zici că nu-mi apăr drepturile?

Fără să iasă de sub chador, Promy face o pauză lungă, încercând să-și dreagă glasul și să-și adune forțele. Vorbește la început anevoios, chinuindu-se să articuleze cuvintele, bâlbâindu-se și poticnindu-se, dar hotărât să spună ce are de spus până la capăt. Treptat, dislexia dispare, iar vocea îi sună mai puternic și mai apăsat, cu accente tot mai patetice:

– D-d-d-del-ca-ca-ra-ra-ți-a U-u-u-ni-ni-ver-sa-sa-lă a D-d-d-dreptu-ri-ri-lor O-o-o-mu-mu-lui, Ti-ti-ti-ta-nului, ce vrei tu, în versiunea doctorului Prometeu... Tot o manea cathartică, în versuri albe:

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Am dreptul la cătușe, lanțuri și piroane.

Am dreptul ca talibanii să-mi mănânce coaiele.

Am dreptul să fiu devorat de bestii antropofage.

Am dreptul să fiu înecat sau ars de viu.  

Am dreptul la electrocutare și bătaie.

Am dreptul să fiu biciuit.

Am dreptul să fiu jupuit de viu.

Am dreptul să fiu decapitat, crucificat sau omorât cu pietre.

Am dreptul să fiu împușcat fără judecată.

Am dreptul să fiu futut în cur în fiecare zi.

Am dreptul la tortură și viol.

Am dreptul la foame, sete, ger și arșiță.

Am dreptul la cianURĂ.

Am dreptul la gaze lacrimogene și gaze sarin.

Am dreptul la mizerie și ignoranță.

Am dreptul să mă nasc și să trăiesc la gunoi.

Am dreptul să nu gândesc și să nu simt... altceva decât frică, durere și ură.

Am dreptul la etichete și discriminare.

Am dreptul la scuipaturi și umilințe.

Am dreptul la injustiție și pumni în gură.

Am dreptul la sclavie.  

Am dreptul la o clasă politică, media și corporații corupte și manipulatoare.

Am dreptul la telenovela politică de căcat de fiecare zi.

Am dreptul să trăiesc într-o lume-fantomă (plină de instituții, firme, armate și țări-fantomă).

Am dreptul să fiu posedat de fantome.

Am dreptul la țepe.

Am dreptul la minciună, impostură, copy-paste-uri grosolane și falsuri grotești.

Am dreptul la muncă... muncile iadului și boli incurabile.

Am dreptul să fiu un intelectual depresiv.

Am dreptul să-mi văd opera ștearsă de cenzură, foc sau potop.

Am dreptul la vacanțe fără sfârșit la Guantanamo, într-un lagăr de muncă nord-coreean, pe Elbrus sau în Tartar.

Am dreptul să fiu invadat de armate eliberatoare sau pacificatoare.

Am dreptul la războaie chirurgicale, cu mici pagube colaterale... ca familia mea.

Am dreptul ca școlile, spitalele, bisericile și monumentele să fie bombardate, incendiate sau aruncate în aer.

Am dreptul ca mormântul părinților să fie jefuit și profanat.

Am dreptul ca mama mea, nevasta mea și fetele mele să fie mutilate genital.

Am dreptul să-mi cresc copiii în războaie, tabere de refugiați, lagăre de muncă sau de exterminare.

Copiii mei au dreptul să sufere și să moară de foame sau de obezitate.

Copiii mei au dreptul să fie sclavi sau prostituați.

Copiii mei au dreptul să poarte grenade și mitraliere în loc de ghiozdanul de școală.

Copiii mei au dreptul să se joace lângă ruina casei noastre bombardate, printre gunoaie, maidanezi ori în fața închisorilor politice, în urletele deținuților.

Am dreptul să visez... că voi ajunge o crustă de puroi și de jeg.

Am dreptul să devin o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile.

Am dreptul să fiu un câine vagabond, hăituit și hăcuit de hingheri.

Am dreptul să rămân un etern trădător, nu un refugiat.

Am dreptul la o casă unde să nu mă simt acasă.

Am dreptul la o viață irosită și futută.

Am dreptul la o groapă comună.

Am dreptul la Ziduri fără Uși sau Ferestre.

Am dreptul să fiu abandonat.

Am dreptul la uitare.

Am dreptul la agonie.

Am dreptul la neliniște și întuneric.

Am dreptul la scârbă.

Am dreptul la disperare.

Vă rog să vă fie milă de mine și să-mi respectați toate aceste drepturi.

Ascult zguduită, în stare de șoc, Declarația Universală a Drepturilor Omului în versiunea lui Promy. Mă înăbuș iar. La sfârșit, mă cufund și eu într-o tăcere apăsătoare. Aș vrea să-i zic ceva, să-l încurajez, dar parcă nu mai e nimic de spus. Totul pare incredibil de clar și de simplu, la fel ca vechea socoteală, ”2+2=4”. Numai că 2+2 fac oricât, numai 4 nu. Mă izbește lumina tăioasă, aspră și nemiloasă a evidenței. Aș fi dat orice ca ceva să rămână în ceață. Parcă am mers mult, epuizant de mult, pe un drum înfundat, al degradării graduale, ca-n filmele lui Cristi Puiu (ori în multe alte filme de artă europene), care duce direct la Zid, la sicriul de gheață. Dacă în producțiile americane hollywoodiene, în cea mai neagră mizerie descoperim totuși o rază de lumină, în filmele de artă europene, frecvent, cea mai mare strălucire e sterilă, iar dincolo de ea sunt întunericul, alienarea și un gol înspăimântător. Sensul alunecă la nesfârșit, se risipește și se rătăcește, toate eforturile sunt absurde, nimic nu se poate schimba și nu există nicio compensație. Mai târziu e prea târziu. Ne-am născut într-un ”prea târziu” etern. Și trebuie să ni-l asumăm. Nimic nu se (te) leagă, în afară de lanțuri.

Valurile Ataraxiei îmi mângâie ușor picioarele, le văd, dar nu le mai simt. Strălucirea obiectelor decorative din coral albastru fosforescent s-a estompat. Să mă uit în cafea să ghicesc viitorul? Nu, nu are sens, îl știu deja. Împing cana bleu, din imitație de topaz albastru, plină cu ceai fierbinte de mușețel (cu lămâie), mai încolo pe măsuța mică, rotundă, din sticlă de Murano, pictată ca oceanul Ataraxia în miniatură și reproducând destul de fidel harta lui reală. O privesc rătăcită, debusolată, cu ochii stinși, fumând în tăcere. Nu, e prea târziu, nicio hartă nu ne mai poate ajuta să ne orientăm. Aș vrea măcar să-l țin în brațe pe Promy, fie și pentru ultima oară, dar nu mă lasă să mă apropii de el. Cu toate astea, mă adun puțin și încerc să-i transmit înfiorată, cu glas întretăiat, câteva cuvinte consolatoare:

– Vai, Promy, îmi pare atât de rău, dar, știi bine, chiar și-așa, dacă ai fi fost muritor, nu se termina totul, urma, probabil, viața de dincolo, nu fără responsabilități, mai ales pentru cineva ca tine. Oricum, ai și tu un fel de paradis pe Gliese (cum am eu în Vamă) și nu poți sta în el, vezi doar ce se petrece de fiecare dată când ajungem aici. Iar, dacă te-ai criogena, există mereu riscul să fii găsit și resuscitat din nou. Și Mene (care abia a început o nouă viață) ar resimți și el din plin aceste lucruri îngrozitoare. Tot ce ți se întâmplă ție îl afectează direct și pe el, nu? Fizic și psihic. Însă, din câte îmi aduc aminte, când nenea Cronos îți luase nemurirea și te ucisese (sau cel puțin așa ți s-a părut ție), tu i-ai mulțumit lui Bebe că te-a readus la viață: erai gata să împarți cu el până și Maretti cu pizza. Asta a fost prima ta reacție. Iar noi te așteptam acasă, numărând minutele și secundele, pregătiți să venim după tine în Tartar: fiul tău, Deu, Her, Jill, Don Quijote, Pegas, Rocinante, Alex, chiar și eu care mai mult te-aș fi încurcat, asta dacă găseam drumul până în infern și nu se strica prăjitura pentru Cerber până atunci.  

– Nu mai pot, Ile, crede-mă! Aș vrea să se termine odată. Sau măcar să mă transforme Bebe sau Antenuța în ceva fără memorie, fără conștiință, să nu-mi mai pese de nimic. O râmă, de exemplu, dacă tot ai fost tu o omiduță.

– Ai vrea să fii o râmă nemuritoare, Promy?

– Uneori invidiez liniștea unei râme.

– Te cred, Promy. Dar broască râioasă n-ai vrea să fii?

– Nu, că o să mă săruți și o să mă preschimb într-un prinț. Deși tu parcă mănâncai broaște râioase... Poate mă înfuleci și pe mine, prefer să mă înghiți tu. Sunt obișnuit să fiu devorat. Prost obicei! Am o grămadă. 

– Nu o să te mănânc, am început să vomit broaștele râioase, de când am trecut notele alea-fantomă studenților-fantomă. Nu mai suport broaștele râioase și nu mai vreau să fiu posedată de fantome. Iar tu ar trebui să nu mai accepți să fii devorat, ca și când ar fi un lucru de la sine înțeles. Știu că eu sunt o biată muritoare, care abia poate deschide ușa, conserva sau sticla de bere fără să se rănească... grav. Madame Dezastru, nu? Ei bine, cu toate astea, nu aș vrea să fiu nemuritoare (e un blestem, ai dreptate, ă, sper că și drepturi cât de curând), zeiță nici atât. Să nu introduci în jocul ”de-a Bill și Monica” vreo aromă de ambrozie sau nectar, prefer să fiu muritoare, nu zeiță, am aceleași gusturi ca tine.

– Vai de mine, Ile, te iubesc prea mult ca să te condamn la nemurire. În plus, ți-ar fi rușine să fii zeiță, nu?

– Da, vorba lui Bebe, nu mă cobor la nivelul ăsta.

Nu, nu-mi doresc să fiu nemuritoare și nu am visat asta niciodată, nici măcar când eram mică, precum Mi Ko. Am citit ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” în copilărie și am înțeles încă de atunci că nu e bine. Nemurirea nu doar că iese din cadrul natural al condiției umane, dar e un blestem, obositoare și deprimantă chiar dacă, prin absurd, nu s-ar întâmpla nimic grav. Și cum să valorizezi viața altfel decât în perspectiva morții?

Interesant și simptomatic, mai toate filmele nominalizate la Oscar anul acesta sunt inspirate din fapte reale și abordează problema supraviețuirii. De la ”Țeapă în stil american” și ”Lupul de pe Wall Street” (în aceste filme, escrocii nu se limitează la supraviețuire, ci merg mai departe, până la corupție, manipulare și control), la ”12 ani sclav” (lupta pentru libertate și demnitate a sclavilor negri), ”Dallas Buyers Club” (povestea unui cowboy, bolnav de SIDA, care fondează un club și face trafic de medicamente ilegale/neaprobate pentru a prelungi viața bolnavilor incurabili), ”Philomena” (istoria mamei irlandeze care-și căuta copilul rupt de la sânul ei și vândut pe ascuns de călugărițele de la o mănăstire catolică tocmai în Statele Unite) și ”Căpitanul Philips” (aventurile căpitanului răpit de pirații somalezi). ”Gravity”, deși nu are la bază un fapt real, tratează realist și credibil povestea supraviețuirii (improbabile) și întoarcerea pe Pământ a lui dr. Ryan Stone după un accident grav în spațiul cosmic. Chiar și ”Ea” (”Her”) spune povestea supraviețuirii unui scriitor după divorțul de nevastă, urmat de părăsirea lui de către noua sa prietenă, inteligența artificială, ”Samantha”: emoționant, protagonistul păstrează memoria tuturor iubitelor, încearcă să le înțeleagă, își sublimează suferința și caută consolare în scrisorile de dragoste compuse de el (pentru alții).

Iar ”Nebraska” (preferatul meu dintre producțiile nominalizate la Oscar, excelent regizat de Alexander Payne, rafinat și expresiv realizat alb-negru și filmat în stil minimalist) prezintă sensibil (satiric, dar cald și uman) povestea supraviețuirii unei familii obișnuite americane într-o lume profund degradată, contaminată de false valori și nevoi și fără perspective. În final, bătrânul tată, ”fericit câștigător” al unui premiu fictiv de un milion de dolari, conduce în sfârșit camioneta pe care o visase, cumpărată tocmai de băiatul său. Asta vroia să-și ia din milionul său de dolari. La volan, bătrânul își recâștigă, pentru câteva minute, demnitatea și forța virilă, trăiește cu adevărat și e fericit. Eu una, cu milionul meu de dolari, mi-aș cumpăra o cremă bronzantă (asta chiar îmi lipsește).

Dacă astea sunt filmele de Oscar, ce să mai vorbim de producțiile mai comerciale gen ”Saw” sau ”Hunger Games”?! În majoritatea filmelor se conturează nevoia de a merge pe cont propriu, căutarea unor soluții originale, personale și confruntarea cu sistemul. Apare o evoluție psihică de la uluire/refuz de a concepe, stare de șoc, groază, pierderea controlului, disperare la acceptarea situației, luptă pentru viață (cu plăcere și pasiune, dacă e posibil) și eforturi titanice pentru a ajunge la autocontrol (mai puțin în cazul căpitanului Philips, a cărui stare psihică se degradează treptat de la o relativă siguranță de sine și calm aparent la spaimă și panică, deși continuă să acționeze corect). Există dorința de supraviețuire, dar, mai mult decât atât, e dorința de a trăi. Chiar dacă eroii ar muri, ei ar triumfa. Atitudinea îi face învingători. Important e cum trăiești, nu cât trăiești. Eu nu vreau să fiu nemuritoare, dar vreau să trăiesc. Să trăiesc, nu să supraviețuiesc, oricum, în orice condiții. Mai exact, nu vreau să-mi pierd sufletul. Și același lucru mi-l doresc și pentru Promy.

– Promy, nu vreau să fiu nemuritoare, dar te iubesc și vreau să rămân cu tine, reiau cu voce tremurătoare și lacrimi în ochi. Te rog, dă-mi și mie un pic din crucea ta imensă și eternă, nu știu, o parte infimă, lasă-mă și pe mine să te ajut, cât pot eu, chiar dacă o să mă prăbușesc sub ea! Împărtășește cu mine suferința ta, atât cât pot eu percepe, las-o să treacă în mine și să mă doară și pe mine cel puțin ficatul!

Lasă, iubite, să treacă în mine ceva din durerea ta, din frica ta, din apăsarea ta! Te văd mereu târând după tine crucea ta istovitoare, aproape prăbușindu-te sub ea, veșnic încordat, șiroind de sânge și sudoare, cu capul în jos, ochii în pământ și spatele curbat de povara ei. Mergi înainte, împleticindu-te, dar nu te oprești. Ești singur, cu crucea ta. Știu că ai dreptul la agonie și abandon, dar lasă-mă, te rog, să-ți șterg sângele și sudoarea cu buzele mele și să te ajut, cu puterile mele umile de muritoare, să-ți duci mai departe crucea ta cea grea!

Încerc să deschid ochii roșii, înlăcrimați, dar viscolul mă orbește. Pironul îmi sfârtecă pieptul. Lanțurile îmi intră în carne. Bestia de vultur se înfruptă cu nesaț din ficatul meu și din sângele meu. Aceeași poveste zi de zi. Singură pe cruce. Abandonată și uitată pe veci în pustiul Exopotamiei unde totul se dizolvă lent în neant. Nimic nu s-a schimbat. În afară de mine. Am ajuns o crustă de puroi și de jeg. Entropia mi-a înghițit nu doar ficatul, ci și sufletul. Am obosit să refuz să cedez, nici nu mai știu ce înseamnă asta, e doar un ritual pe care-l fac mecanic, zi de zi. Nici nu mă mai zbat. Nu mai pot vorbi. Nu mă mai pot mișca. Nu mai pot nici să clipesc. Nu mai știu să respir. Mănâncă-mă, bestie! Nu e nici măcar vina ta, ci a stăpânului tău, tu ești doar o biată pasăre înfometată și înfrigurată. Mușcați-mă toți, înfigeți-vă ghearele, sfâșiați-mă, devorați-mă! Aisbergul a scufundat și Titanul, nu doar Titanicul. Voi rămâne aici, mereu: un sloi diform și ciuntit, fără flori de gheață, numai cu urmele ghearelor bestiei  de vultur încrestate artistic în carnea mea pentru totdeauna.

Ce mai contează? Prefer să fiu în comă, decât să vă văd. Sau să simt scuipatul vostru care mă arde ca acidul sulfuric. Cine e? V-ați adus aminte de mine, în sfârșit? Ce mai vreți? Mi-ați stors ultimul strop de viață din mine. În curând, din mine nu va mai rămâne decât stânca. Haideți, striviți-mă-n în labele voastre murdare, într-o ultimă îmbrățișare titanică, deznădăjduită. Dar, bizar, brațe puternice și calde se suprapun peste mâinile mele înghețate din care au rămas doar oasele. Lanțurile le prind și pe ele. Un breton lung, franjurat, asimetric, impecabil îndreptat cu placa, îmi mângâie fața arsă și crăpată de ger. Buze fierbinți mă electrizează. Un corp gol de bărbat lipindu-se de al meu, străpuns și el de piroane, strâns și el în lanțuri, zdrobit împreună cu al meu. Aș vrea să-i spun să plece, înainte să apară bestia, însă nu pot vorbi. Aud zornăitul lanțurilor... sună straniu, parcă ar fi clinchet de chei. Lacătele dragostei din Paris, de pe podurile peste Sena... Cheile lor se mișcă ritmic, pe acorduri de șansonete, legănându-se tandru și lent. Edith Piaf, ”Je ne regrette rien”... Deodată, lanțurile se desprind și crucea noastră se înalță în văzduh. Pare acum atât de ușoară! Singurele lanțuri sunt ale dragostei. Îl strâng în brațe pe Promy cu o disperare titanică și plutim împreună fără țintă, îmbătați de vertij. 

Zburăm îmbrățișați pe cruce, fără teamă, fără regrete, fără speranță.

– Nu, Ile, mi-e teamă să împărtășesc chiar și o parte infimă din suferința asta fără margini, răspunde Promy încet de sub chador, cu o tristețe resemnată în glas. Mi-e milă de voi, restul. Și tu ești deja foarte obosită, ți-ai dat și demisia în semn de protest. Ce să fac, Ile? Mă abțin. Mă tot abțin. Fac eforturi să mă controlez. Un singur urlet al meu ar dezintegra întreg universul. Dacă mai am putere și pentru asta... M-am săturat de tot, Ile. Nu vreau să mai câștig competiția agoniilor și paraliziilor liber alese. Nu vreau să-l mai întrec pe Alex sau pe alții la asta. Așa ceva nu ar trebui să existe.

– Ai dreptate, nu ar trebui să existe nicio competiție a agoniilor și paraliziilor liber alese sau a Holocausturilor. Dar tu nu stai cel mai rău acum, mă străduiesc să-l încurajez și să-i alin un pic sufletul. Uite, cel puțin în ce privește anturajul. Eu nu sunt ”muma lui Ștefan cel Mare” să te scot afară rănit în șuturi și să mai și zbier în urma ta: ”Ieși afară! Du-te la război! Ieși afară! Du-te la război! Afară! Mori, mori, mori! Aoleu, n-ai murit încă!? Și n-ai nici măcar o statuie la Luvru, losere!” Eu îți spun o vorbă bună (te fac ”hobbit”, dacă vrei) și-ți dau un ceai fierbinte, cu rom, miere și lămâie la plecare. Mă rog, un rom cu ceai fierbinte, ambrozie și lămuie. 

– Asta numai dacă te servesc eu, adică dacă facem terapia ”Bill & Monica”: rom cu ceai, ambrozie și lămuie din propria mea spermă. Altfel nu-mi dai nimic. 

– Păi, bine, dottore, de unde să-ți dau altceva? Sunt șomeră și mi-e atât de foame că aș mânca porumbeii Afroditei, papagalii de la bungaloul verde de pe Gliese sau lebedele de la Viena. Cine mă mai angajează pe mine după două demisii în semn de protest, stai, de fapt, trei cu asta, ultima, și, în curând... adică după 20 de ani când se va termina ancheta, și la închisoare pentru 6 note false șterse? În România, slavă Domnului! E aproape ca-n Startar. Apropo, vrei să ne jucăm acum ”de-a Bill & Monica” ca să am cu ce să te servesc la plecare?

 – Taci, Ile! Nu vreau nimic. Nu mai pot să fac nimic, sunt terminat. M-am săturat de tot. Faceți ce vreți cu mine! Cu sufletul meu, cu corpul meu. Faceți-le praf din nou. Nu-mi pasă.

– Da, pot să mă ating și de frizura ta? Pot să-ți stric freza la care ai muncit aproape două ore cu placa și cu toate produsele tale profi de coafat?

Ridic chadorul, hotărâtă să-l provoc. Promy rămâne ghemuit, cu părul tras tot pe față. Mă apropii de el, amenințând că-l apuc de păr și-i smulg câteva șuvițe. Înainte să-i ating bretonul, Promy țâșnește în picioare și mă împinge cu o forță și dexteritate nebănuite:

– Ia-ți laba, Ile! spune el cu glas scăzut, dar foarte hotârât.

– Păi, ce? De freza ta îți pasă? Îți place? 

– O, da! Ia-ți laba imediat!

– Dar coafura mea îți place, Promy?

– Nu! Aia nu-i coafură. Tu n-ai răbdare nici măcar să te piepteni. Și de câte ori ți-am spus să înveți să ai răbdare! Dacă vrei să ai și tu o coafură adevărată, trebuie să mergi la beauty salon-ul din Startar. Doar luna asta mai e discount. Însă e foarte aglomerat.

– Poți să-mi faci o programare?

– Nu știu, acum e full. O să încerc.

– Mersi, iubire! Apreciez efortul tău de a civiliza o biată maimuță carpatină. Vezi, Promy, tot mai ai ceva de îndreptat pe lumea asta!

– Știu, părul.