Examen cu Big Brother. Vol. 2. V. Condamnat la putere, după milenii de paralizie liber aleasă

Mă trezesc la malul oceanului, în brațele lui Promy, dulce amețită de mireasma florilor de liliac și de valsul dansat până la epuizare (circa un minut, evident, mai mult nu rezistăm, oricum, nici nu mă așteptam, Promy s-a depășit iar pe sine). El mă mângâie ușor pe părul lung, negru, despletit.

– Promy, nu se poate, am scăpat de coif? Ce s-a întâmplat? mă minunez eu, lipindu-mă mai strâns de el și, totodată, pipăindu-mi creștetul capului uluită.

– Care coif? întreabă el mirat.

– Haide, Promy, porcăria aia de coif al Brunnhildei care mi se lipise de cap, de era să mă decapitezi ca să nu strici asemenea gadget de valoare!

– Ce?! Eu... să te decapitez pe tine?! Eu nu omor nicio musculiță Drosophila Melanogaster. Habar n-am ce spui, dar, știi, părul tău miroase a flori de liliac. Îmi place.

– Promy, hai și tu în apă! se aude vocea ispititoare de sirenă.

– Bine, vin, dar să nu mă ții mult. Sunt foarte obosit. Nu am voie să fac efort, VJ. Trebuie să mă menajez.

Promy oftează, cu un aer de resemnare tragică, se ridică cu greu, înfigându-și degetele în nisip pentru a se sprijini, și se îndreaptă, împletincindu-se, spre ocean. Ce mai vrei și tu de la mine, VJ? Lasă-mă-n pace! Tu nu știi să faci măcar o plajă cu nisip fin, argintiu ca la Skiathos. Zici că nisipul ăsta sticlos e adus cu tirul lui Jill și vărsat aleator și grotesc, în cantități pantagruelice, pe plajă, din clepsidre gigantice de tarabă. Uite, mi-a rămas în unghii nisipul: e gros ca obrazul politicienilor. Ce să mai vorbim de briză... Mirosul oceanului ăsta e convențional, artificial. Nu are viață. Și știi de ce, VJ? Pentru că nu miroase un pic a moarte. Paradoxal, tocmai mirosul ăla sărat, ușor jilav și acru-înțepător, cu un iz de alge și scoici putrezite, o aromă și anticipare a morții, este viu și autentic.

VJ, tu nu știi să generezi așa ceva. Poate că o să-ți produc eu o briză reală, să-ți arăt cum miros cu adevărat mările și oceanele. Nu ca parfumul ăsta ieftin și scârbos de deodorant de mașină. Așa o să mă reîmprietenesc și cu natura ca să nu mă mai acuze Ile că am fobie de natură... din cauza experiențelor mele traumatizante, și m-am aliat exclusiv cu cultura. Mă voi reîmprieteni cu natura, o voi ”domestici” măcar, ca să fiu politically correct. Mai exact, voi crea un fel de natură aici, la tine, VJ, cu acordul tău, bineînțeles. Dar am nevoie de aprobări, nu-i așa VJ? Durează cel puțin trei luni numai până mi se permite accesul la stația orbitală, apoi trebuie să merg acolo și să cer încuviințare pentru a recrea briza mării, pe care nu știu dacă o voi obține și în cât timp. Lasă, VJ, dă-le naibii de hârțoage! Îți arăt chiar acum, informal. Ssst, nu mă spune! Îți place? Așa miroase un ocean. O gură de aer proaspăt! Inspiră, VJ, inspiră, expiră!

Și, pentru ca oceanul ăsta să nu mai fie atât de pustiu, mai fac... stai, nu te speria, ființe raționale nu, m-am învățat minte, uite, numai câțiva peștișori și o caracatiță. Recunosc că am creat cândva ființe raționale. ”Nobody’s perfect.” Chiar vorbeam cu Ile de asta și-i spuneam că Iisus, tot un băiat deștept, drăguț și foarte talentat care a vrut să producă revoluții în mintea oamenilor, însă fără noroc, exact ca mine, s-a săturat și El să mai creeze ființe raționale. A văzut de ce sunt capabili oamenii pe care încă îi iubește, la fel ca mine. Oamenii, nu supraoamenii. Există și acest... tip de oameni, supraomul fascist, comunist, fundamentalist islamic, ba chiar și capitalist. Niște talibani. Pe mine unul mă îngrozesc frecvent oamenii, darămite supraoamenii. Cât de tâmpiți putem fi și eu și Iisus?! Revoluțiile, nu zic, sunt bune, măcar ca să-și dea seama ”stăpânii” lumii cât de fragilă e puterea lor (și crede-mă că îi preocupă, nu se gândesc decât la control, premii și bani), dar trebuie să fie mai întâi în cap. Dacă revoluția are loc în mintea oamenilor, atunci nimeni n-o mai poate fura. Ei, dar să revenim la Iisus, poate că El e încă fresh, nu are decât 2013 ani, dar să-L mai întrebi și peste 2-3000 de ani. Vai de mine, ce am? Îmi fac planuri? Iar? Da, ce surpriză! Da’ ascultă acum ce i-am spus lui Ile:

– Știi, Ile, Iisus nu e atât de epuizat, frustrat și scârbit ca mine, dar ia să-L vedem peste 2000 de ani.

– Uite, Promy, o să-L întreb eu pe Iisus peste 2000 de ani, dar te rog să-mi aduci aminte, că știi că eu uit tot, începând de la mănuși și umbrele până la acte, bani și persoane. Chiar și gustul berii l-am uitat în Iran în patru-cinci zile zile, iar al cafelei în Vamă în numai trei.

– Ha-ha-ha, promit că-ți aduc aminte. Să vedem: o să vrea și El să-și șteargă memoria și să se criogeneze? Dacă-și dorește, eu o să-L ajut cu drag. Poate ne criogenăm împreună. Dar înainte, îi dau o pereche de blugi rupți de la mine și un tricou alb și-L tund, să fie și El la modă, mai ales într-un asemenea moment. Dacă nu vrea să se tundă, nu-i nimic, măcar să mă lase să-L aranjez un pic, să-I îndrept puțin părul, e mai ușor la El, nu e creț ca un pudel. O să-I fac cea mai tare coafură și cel mai tare selfie, cu sau fără Photoshop, înainte să ne criogenăm.  

Stai liniștită, VJ, ființe raționale nu mai creez. Toată cultura mea e un fir de praf în fața sălbăticiei naturii, absorbit într-o fracțiune de secundă de abisuri terifiante, fără nume. Cultura nu poate face față neantului, nu? Degradare accelerată, descompunere, entropie... Și totuși, așa cum știu și Dio... Dionysos, și Silen, ce e mai bun din ea nu reiese din vise apolinice de evaziune, ci tocmai din plonjarea în abis, în Cutia neagră, în Cutia Pandorei. Să mă uit, de pildă, în Cutia Pandorei, Cutia neagră a avionului Boeing 777, a zborului MH17 al Malaysian Airlines, întrerupt brutal de o rachetă sol-aer a teroriștilor separatiști din Ucraina? ”Ce dracului căuta să zboare, suntem în război!?”

Hm, mi-e teamă că sărmana Cutie Neagră a fost confiscată, împreună cu cadavrele celor aproape 300 de oameni (mulți dintre ei, interesant, cercetători și medici care mergeau la o conferință anti-SIDA – continuăm să ne condamnăm și să ne ucidem salvatorii!), bijuteriile, telefoanele mobile, aparatele foto și cardurile. Separatiștii au declarat că au predat-o rușilor, dar Țarul Putin a negat asta. E și ea o Cutie Neagră-fantomă. Pământul e bântuit și posedat de fantome. Și totuși, uneori mi se pare că arta poate elibera nu doar la modul cathartic, prin împărtășierea simbolică a emoțiilor, ci și sfida neantul. Poate oferi ceva autentic și viu într-o lume de fantome. Să-mi fac curaj, așadar, să mă manifest creator... de natură de această dată? Simt nevoia de a mă exprima, iar oceanul tău pare atât de pustiu! Îl umplem imediat: o să-ți dăruiesc numai câțiva peștișori și o caracatiță. Ei, acum ce-o să se mai întâmple? O să mă aresteze fii-miu, Deu?!

Apropo, cum se face că noi nu ne udăm când intrăm în apă? Foarte bizar! Poți să-mi spui formula secretă a apei tale? Sau trebuie să prelevez o mostră și să o analizez la laborator, în Olimp? Aoleu, în Olimp! De ce m-aș întoarce acolo? De-abia am plecat. Adică, am emigrat. Nu vrei să-mi zici formula? Pot să recurg și la alte metode. Până la urmă, cred că voi lua un pic de apă ca s-o studiez la laborator, mor de curiozitate. Stai liniștită, VJ, o fac foarte discret. Nu mă vede nimeni. Cu excepția lui Obama.

Acum o să mă las la fund, mă ascund. Asta-i în loc de chador. Greva nud sub chador e brandul meu, să nu care cumva să mi-l furi, îți fac reclamație. Ce se întâmplă? Deși nu sunt ghemuit sub chador, văd prost, bretonul încă îmi acoperă fața. O să-l dau un pic la o parte, ca să mă orientez mai bine. Hm, cam întuneric aici. Mie îmi place lumina, dar, dacă e prea intensă, îmi sfâșie, străină și sălbatică, carnea și sufletul. Tu nu știi, VJ, cât de obosit sunt, mă tem și pentru tine, nu vreau să te afecteze starea mea, îmi pare rău. De mii și mii de ani mă lupt cu toți, în primul rând cu mine însumi, până îmi explodează ultimul neuron. Am fost pedepsit mereu pentru că am vrut să ajut. Și asta pentru că am iubit prea mult. Un yahoo nu ar trebui să facă așa ceva.

Sigur, mai bine să fii pedepsit pentru prea multă dragoste decât să fii premiat pentru prea multă ură.

Cutia Pandorei, darul așa-zisului meu ”stăpân” pentru oameni, s-a deschis și tot răul din ea s-a scurs în lume și în mine, intrându-mi în corp și infectându-mi sângele. Sunt contaminat o dată pentru totdeauna, iar medicina mea nu poate face nimic, nu are leac pentru prostia delirantă și plină de ură a puterii. Apoi, ca și când Cutia Pandorei nu ar fi însemnat nimic, a urmat încă o lovitură devastatoare: i-am văzut pe oameni târâți de potop, împreună cu civilizația pe care le-o dăruisem ca să-i salvez de la extincție. Chiar și fiul meu, Deu, era să moară în vârtejul potopului. A fost unicul supraviețuitor. Iar singurul regret al celui care-și spunea ”stăpânul” meu și al oamenilor, deși eu nu-l recunoșteam, a fost că i-au rămas supraviețuitori. Unul-doi. Eu și Deu. Ile spune, ai auzit, că nu ar suporta să-i șteargă cineva un cuvânt din ce scrie. Eu... mi-am văzut întreaga operă ștearsă de potop de pe fața pământului.

Pe mine personal așa-zisul ”stăpân” m-a abandonat în vârful unui munte înghețat, departe de lume, și m-a recomensat cu lanțuri, un piron în piept și o bestie de vultur care-mi devora ficatul zi de zi, pentru totdeauna. Până și el a uitat de mine în scurt timp. Apropo, ”stăpânul” ăsta e văr bun cu mine, îți vine să crezi? Fii-miu, Deu, m-a văzut torturat și scuipat de el și de mâna lui dreaptă, Hermes, nepoțelul meu cel simpatic ce se transforma subit într-o bestie mai înfricoșătoare decât vulturul când mă zărea în lanțuri, gol și neajutorat. Un torționar de treabă. De ce s-a supus Hermes ”stăpânului”? Trebuie neapărat să ascultăm ordine criminale?

Uite, VJ, chiar acum, la revoluția democratică, proeuropeană din Ucraina, un polițist și-a dat demisia când a realizat ce abuzuri au comis colegii lui, cu atât mai mult că tatăl lui se găsea printre manifestanții de pe Euromaidan, alt polițist a apărat o fată aflată din fruntea protestelor, s-a îndrăgostit de curajul ei și a cerut-o de nevastă, iar o întreagă unitate militară a refuzat să tragă în oameni. De ce l-a ascultat Hermes pe ”stăpân”? De frică, din interes sau din datorie? ”Victimă a datoriei” ca-n Ionesco? Nu, VJ, mai rău, a făcut-o de plăcere. Și a fost lăsat s-o facă, ba chiar stimulat în acest sens. Se distra foarte bine cu spectacolul agoniei mele... cel puțin până s-a plictisit și el. Măcar Hefaistos, ”designerul” lanțurilor și pironului meu și cel care a pus în practică execuția mea, în râsetele sarcastice ale ”stăpânului” și ale lui Hermes, n-a făcut-o de plăcere, ci de frică.

De ce ficatul, VJ? Păi, dacă nu puteau să mă omoare fizic (blestemul nemuririi), au vrut, în schimb, să-mi ucidă sufletul. Ficatul era considerat pe atunci un fel de inimă, sursa tuturor emoțiilor. Au vrut să nu mai simt nimic. Nici să râd, nici să plâng, nici să iubesc... pe altcineva în afară de ei. Și dictatorul Pol Pot, șeful khmerilor roșii din Camodgia, îi executa nu numai pe admiratorii mai puțin entuziaști, ci și pe cei care râdeau sau plângeau în public. Încă ceva: au vrut să-i urăsc pe ”dușmanii poporului”... ca mine. Să mă reneg pe mine însumi. Asta vor toți Big Brotherii. ”Stăpânii” inventează mereu dușmani, sunt specializați în ură. Singura dragoste e doar față de ei înșiși, de-aia practică în mod constant cultul personalității.

VJ, crede-mă, aproape că au reușit să mă distrugă: am fost în comă mii de ani, fără să mai știu ce se întâmplă în jurul meu, fără să mai înțeleg nimic din suferința mea atroce, fără să mai simt altceva decât efortul supratitanic de a spune ”NU” în continuare, cu disperare, dacă eram resuscitat cu un scuipat divin, mai coroziv ca acidul sulfuric ori Al-Cola, când își aduceau aminte de mine, o dată la o mie de ani. Paralizat de lanțuri, ger și durere, uitasem cum să vorbesc, să merg, să mă întind, să apuc un obiect, să îndoi un deget, să mestec, să înghit ori să clipesc. Uitasem și să respir. Pune-ți un piron în piept, înfige-l adânc și respiră, VJ!  

Bine că nu am buzele cusute de polițiști cu o sulă de cizmărie ca un protestatar din Ucraina, de pe Euromaidan, și că pot să vorbesc cu tine, VJ! Și mie mi-au băgat pumnul în gură mereu! Ce le-aș mai fi zis vreo două de la obraz, așa ca titanii! Am prostul obicei de a spune ce gândesc. Nu doar că gândesc, mai și spun. Au vrut să mă dezvețe de ambele. Când mă străduiam să comunic cu ei, mă izbeam sistematic de Zid până mă făceam pateu de... ficat, iar pe oameni îmi interziseseră să-i contactez. Să crape naibii împuțiții de muritori, cine are nevoie de ei? Ce vreau eu, ce-mi pasă mie, de ce mă bag eu, de ce mă amestec cu jegurile alea de muritori?

Ce să fac pentru a fi auzit? Să tușesc în stilul Morse precum deținuții politici din România comunistă, pe vremea unor torționari de treabă ca Vișinescu, Cormoș sau Ficior? Sau să procedez și eu ca prizonierul ăla din lagărul de muncă din China care și-a transmis mesajul lumii întregi într-un dovleac de Halloween exportat în Statele Unite? Ei, el măcar a avut noroc: o americancă a găsit mesajul și l-a postat pe pagina ei de Facebook. Dar cum să te adresezi lumii de pe Elbrus? Te rog, VJ, pregătește-ți un discurs și încearcă să vorbești lumii întregi de pe Elbrus, la peste 5000 de metri altitudine, în ger și lanțuri, cu un piron în piept și cu ficatul sfâșiat de bestia de vultur! Vorbește titanul Prometeu, hoțul și mincinosul, porcul și ticălosul, trădătorul și violatorul, viermele împuțit și câinele rău care și-a mușcat stăpânul, ascultați-l! Ia uitați-vă, vorbește și în comă. Nu-i mai tace odată ciocul ăla cârcotaș! Blestemați să fie în veci titanii ăștia băgăcioși și obraznici!

Știi cum se comunică pe Pământ cu poporul? În țările cu mai mulți ”stăpâni”, cele democratice, se spun minciuni (electorale și nu numai). În țările cu un singur ”stăpân” e și mai bine: unii știu doar să zbiere, să-și scoată scula, flegmele și fulgerașele (ca ”stăpânul” meu din Olimp), alții comunică eficient cu poporul prin gaze sarin (ca al-Assad) și gloanțe (ca Ianukovici), iar alții, și mai tari, ca Putin, care se cred țarii universului, comunică direct cu trupele militare de invazie, indiferent a cui țară e acolo, cum se petrece acum în Ucraina. Întâmplător sau nu, Țarul Putin, a fost propus la Premiul Nobel pentru Pace pentru rolul jucat în dezamorsarea crizei din Siria, după ce a finanțat regimul al-Assad, inclusiv trupele speciale de lunetiști-fantomă, ucigași de copii. Un adevărat spirit creștin! Se vede că e un mare apărător al ortodoxiei, al spiritului slav și al excepționalismului rus, capabil să salveze Pământul din ghearele Occidentului decadent și corupt, fie și cu bomba atomică ori cu prețul celui de-al treilea război mondial.

Eu zic să nu renunțe și să mai candideze la Premiul Nobel pentru Pace, dacă nu pentru masacrele din Cecenia, războiul din Georgia  sau problemele din Transnistria, măcar pentru atitudinea responsabilă de a invada Ucraina și de a declara că trupele rusești din Crimeea și estul Ucrainei sunt ”trupe de autoapărare” (cu mitraliere AK 74 M, utilizate exclusiv de armata rusă!), lucruri apreciate și de doamna Merkel care l-a gratulat că ”și-a pierdut contactul cu realitatea”. Putin e apărătorul păcii și al democrației și salvatorul muritorilor la fel de mult ca ”stăpânul” meu și Madame Hera, nevasta lui. Uluitor, ”stăpâna” a ajuns protectoarea lui Her... Heracle, a oamenilor și o adevărată luptătoare anti-tiranie într-un film hollywodian recent, bine documentat. ”Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!” Țarul a spus asemenea aberații că l-au ironizat și americanii de la Departamentul de Stat, alcătuind o listă a minciunilor sale de top, cu citate din Dostoievski: ”2+2=5 reprezintă, uneori, un lucru încântător”. Cât fac 2+2? Cât vrea Putin. Și ce nevoie are Țarul de simțul realității? Stăpânii își creează întotdeauna propria realitate.  

După ce criza din Ucraina s-a extins în est și sud, Țarul a dat vina pe Occident pentru războiul civil, iar pe ucraineni i-a condamnat pentru măcelul contra ”manifestanților pașnici”, dotați cu AK-uri. Sigur că da, Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Rusia are bunul obicei de a implanta asemenea ”trupe de autoapărare”, ”omuleți verzi”, armate-fantomă, ”convoaie umanitare” în toate teritoriile cu conflicte înghețate din țările din fostul URSS pe care vrea să le destabilizeze și să le deturneze din drumul spre Occident (Abhazia și Osetia de Sud în Georgia, Transnistria în Moldova sau Crimeea în Ucraina). Și Rusia nu poate fi trasă la răspundere, căci ”nu e parte din conflict”. Haide, Țarule, mai cerșește o sponsorizare din Occident și investește în training, nu vezi că sărmanii soldați-fantomă se tot rătăcesc... prin țările altora?!

Și nu doar că se rătăcesc. Din ”convoaiele umanitare” coboară ”manifestanții pașnici” care se remarcă prin performanțele lor notabile precum doborârea avionelor civile, paradele prizonierilor, înjosirea și maltratarea soldaților ucraineni ori a civililor (cum s-a întâmplat cu activista pro-ucraineană, Irina Dovgan, bătută, amenințată cu moartea și apoi legată de un stâlp în centrul Donetskului, înfășurată în drapelul ucrainean, cu o pancartă de gât – ”Ea ne ucide copiii”). Atenție, să nu-i facă prea mare competiție Țarului și să ceară să fie distinși cu Premiul Nobel pentru Pace, că el nu-i ca mine, fan al liberei concurențe. După ce că săracul Țar a trebuit să se implice pentru a-i apăra pe sărmanii ”manifestanți pașnici”, persecutați de fasciștii ucraineni și de Occident... Iar singurii ruși persecutați cu adevărat sunt chiar cei de la el din țară.  

Acolo, totul e controlat dur și manipulat până la ultimul detaliu, în media și în administrație, iar cine protestează poate plăti cu viața cum au pățit politicieni ca Boris Nemțov (după Putin, ucis probabil de Statul Islamic sau de colegii din opoziție!), activiști civici ca Stanislav Markelov, actorul Alexei Devotcenko sau jurnaliști de la ”Novaya Gazeta” ca Anna Politkovskaya și Anastasia Baburova. Am recunoscut spiritul meu critic (constructiv, nu distructiv) în ”Novaya Gazeta”: aceasta continuă să fie o Voce a Rațiunii în plin regim putinian, chiar dacă jurnaliștii săi sunt împușcați și reduși la tăcere unul câte unul. Publicația a fost propusă și pentru Premiul Nobel pentru Pace. Într-adevăr, l-ar merita și aș aplauda decernarea lui inspirată, dar, dacă s-ar întâmpla asta, ar mai avea oare cine să ridice premiul?

Mai nou, se limitează drastic accesul la alte informații în afară de cele oficiale, inclusiv pe net (reguli stricte și foarte restrictive de blogging), iar cuvintele obscene nu mai sunt permise în programele TV, piese de teatru, filme sau concerte. Sunt în curs și interzicerea Facebook, Booking.com și Amazon, iar Wikipedia e aspru cenzurată (cel puțin la pagina cu Crimeea) pentru că a avut tupeul să publice că acest teritoriu a fost ”anexat”, în loc să spună ”adevărul”, că ”s-a unit” cu ”Maica Rusia”. Ah, nu se mai potolesc odată băgăcioșii ăștia obraznici! Pentru asta nu pot să zic decât: ”Să-mi sugi pula, Țarule!” Și în Țara lui Dracula a lui Ile, ă... România, foarte tare, CNC vroia să interzică filmul marelui regizor Lars von Trier, ”Nymphomaniac”, dacă poți să-ți imaginezi o asemenea cenzură într-o țară democratică în care canale TV manipulatoare, specializate în vulgaritate și linșaj mediatic precum Antenuțele, sunt lăsate să prospere.  

Hai să vezi cum se vorbește la posturile TV din Rusia, foarte atente la un limbaj adecvat: uite, de pildă, jurnalistul Dmitri Kiselev consideră NATO ”o tumoare canceroasă”, iar Rusia drept ”singura ţară din lume capabilă să transforme Statele Unite în cenuşă radioactivă”. Kiselev ăsta cred că are portretul Țarului nu numai la birou, ci și în mașină, agățat în loc de iconiță. Și ministrul rus Rogozin, supărat de sancțiunile de circulație prin spațiul aerian (aplicate de România și Republica Moldova), după ce acuză autoritățile din Moldova de dispariția lenjeriei sale intime din bagaje, informează politicos că data viitoare va survola aceste țări prietene la bordul unui bombardier strategic Tu-160. Încă o dovadă a spiritului liber, echilibrat, pluralist și a capacității de dialog. Mai mult, în Rusia, un profesor (Alexander Bivşev) care a aclamat Euromaidanul și a distribuit o poezie pe net a fost arestat, iar un realizator de filme documentare dîn Crimeea (Oleg Sentsov) a fost torturat și acuzat că a intenționat să lanseze un atentat terorist cu bombă. Sigur că da, ăștia cu poeziile și filmele sunt adevărații teroriști, nu cei din armatele-fantomă. Din păcate, armatele-fantomă și războiale-fantomă au victime reale.

Nu sunt de acord, de regulă, cu incursiunile militare și cu ”pagubele lor colaterale”, dar în Kosovo, Irak sau Libia, atunci când a intervenit NATO, aveau loc crize umanitare reale, drepturile omului erau flagrant încălcate. În Ucraina, nici vorbă de așa ceva. Iar comunitatea evreiască a afirmat public că se teme, într-adevăr, de fasciști, dar nu de cei ucraineni, ci de cei ruși și de război. Și referendumurile separatiștilor pentru alipirea la Rusia (din Crimeea ori din est (Lugansk / Donetsk), unde, oricum, maximum 30% erau pro-secesiune înainte de război) ce valoare au, sub presiunea armelor și a blindatelor, cu pistolul la tâmplă? Votați, dragi concetățeni, pentru ocuparea regiunii noastre de către armata rusă eliberatoare!  

Interesant, activiștii pro-ruși din estul Ucrainei, cei de la Donetsk (orașul natal al lui Ianukovici), care s-au revoltat de politicile ”fasciste” ale noului guvern pro-european de la Kiev, au adoptat ei înșiși măsuri antisemite: evreilor li s-a cerut să se înregistreze și să plătească o taxă de 50 de dolari pentru acest lucru, sub amenințarea retragerii cetățeniei, confiscării bunurilor și deportării. Bine, însă ”fascist” nu e totuna cu ”antisemit”, Țarul și protejații săi au dreptate: ”antisemitul” e bun (urăște doar evreii care, normal, merită) în timp ce ”fascistul” e rău, urăște toate minoritățile (inclusiv pe ruși), ceea ce e, desigur, foarte condamnabil.

Cea mai bună dovadă că Putin este un adevărat anti-fascist este alierea sa cu partidele populiste, ultranaționaliste, de extremă dreaptă din Uniunea Europeană, din ce în ce mai populare, precum Frontul Național al lui Marine Le Pen din Franța, Partidul Libertății (FPO), condus de Heinz-Christian Strache (în Austria), Partidul Independenței Regatului Unit (UKIP) al lui Nigel Farage din Marea Britanie (unul dintre prietenii adevărați ai românilor care nu dorește vampiri invadatori vecini cu el, deși Prințul Charles, proprietarul unei case în satul Viscri din Transilvania, se pare că preferă compania vampirilor, nu pe-a lui Farage), Partidul Libertății (PVV) din Olanda, Zori Aurii din Grecia, Jobbik din Ungaria sau Liga Nordului din Italia. Să nu confundăm ”fascist” cu ”antisemit”! ”Fascist” înseamnă doar anti-Putin! Logic, nu?  

Din păcate, cu toate că ar trebui să fie primul purtător al focului meu sacru în lume, Occidentul civilizat, liberal-democratic îmi pare destul de vulnerabilizat și uneori chiar paralizat de consumerism și political correctness, mercantil, depolitizat, refugiat în Matrixul confortabil, narcotizant și narcisiac al carierei, succesului financiar și rețelelor de socializare. Toleranța prost înțeleasă poate ajunge absurdă și abuzivă (de exemplu, ”Newspeak”-ul și măsurile inspirate de political correctness, cum ar fi interzicerea cuvântului ”porc” de editura Oxford University Press ca să nu se supere musulmanii/evreii) sau poate degenera în pasivitate și relativism, pierderea reperelor și confuzia valorilor până la disoluția lor completă, anomia.

Iar legăturile economice extinse, la rândul lor, pot deveni apăsătoare într-o lume globală. Interdependența înseamnă câteodată nu interconexiune, ci, pur și simplu, lanțuri, uite, de pildă, dependența Europei (și a anumitor țări europene în special) de gazul rusesc într-un procent de circa 25-30% în ce privește gazele naturale (nu mă refer la mixul energetic, unde acestea reprezintă în jur de 6%). Mai mult, Uniunea Europeană e principalul partener comercial al Rusiei, iar băncile și media au fost ”invadate” de oligarhi ruși și Londra a ajuns ”Londongrad”, tocmai acum când Țarul Putin își plimbă grațios prin ea armatele lui ”fantomă” și-i oferă generos perspective de integrare în Uniunea Vamală. Deși condamnă verbal acțiunile Țarului, Franța, Anglia, Germania și Italia continuă să transporte arme către Maica Rusia. Referitor la gaze, strategii pentru diversificarea (re)surselor și pentru independența energetică există deja, doar că trebuie puse în practică solidar și unitar (renunțând la interesele de moment, contractele și prețurile preferențiale) și, bineînțeles, respectând condițiile de mediu.

Și când, în sfârșit, o parte din Occident iese din ”această lehamite” și (re)acționează, descopăr încântat fie un interes special pentru neutralizarea unor elemente toxice ca parfumul Chanel no. 5 sau țigările mentolate, fie, și mai bine, pusee de naționalism, ură și discriminare, în stil taliban, stimulate și de partidele populiste, extremiste, secesioniste sau eurosceptice (prietenii Țarului!) și de media aservite lor. Mi se rupe inima, de parcă aș avea iar pironul înfipt în piept și răsucit în rană. Să-l întrebăm pe Obama ce să facem? Mă tem că se uită și nu vede nimic. Europa, trezește-te! Mai târziu e prea târziu.

***

 Iartă-mă, VJ, pentru această divagație, dar sunt afectat și de evenimentele recente de pe Pământ. Nu m-am putut abține. Cred că am profitat de faptul că aici pot vorbi liber. Îți mulțumesc! Să revenim acum la povestea mea. Cutia Pandorei, potopul, înlănțuirea... La început, m-a șocat că s-a întâmplat așa ceva. Pur și simplu, nu puteam să cred, priveam totul încremenit de groază și oroare, simultan de la distanță și de foarte aproape, ca un satelit avariat plutind bezmetic, rătăcit, pe orbita unei planete contaminate și condamnate la extincție, receptând detalii șocante, dar incapabil să transmită sau să mai facă ceva. Ăștia sunt în stare să-l jupoaie de viu și pe Dumnezeu și să-i mănânce coaiele. Uite ce a pățit și Iisus, ”regele iudeilor”, un trădător, un câine rău, un sclav obraznic, cu ciocul mare și un ”dușman al poporului” ca mine, cu un proces înscenat și o execuție de tâlhar. Și nu există nicio compensație, răul comis e ireparabil. Apoi, după ce totul a trecut, m-a șocat că NU s-a întâmplat nimic după ce s-a întâmplat așa ceva. Nimeni nu a luat vreo măsură, nimeni nu și-a cerut scuze măcar. Cel mult, scuze că au rămas supraviețuitori: eu și Deu.

Nu, întotdeauna eu sunt vinovat, orice s-ar întâmpla. Al Gore e de vină. Uite, și în ziua de azi, dictatorii și torționarii mai mult sau mai puțin de treabă de pe Pământ regretă că nu au luat măsuri suficient de ferme contra ”fasciștilor” (ca Ianukovici în Ucraina sau Iliescu cu mineriadele), că nu mai sparg capul, dacă nu unui deținut din gulagul comunist, măcar unui reporter (ca torționarul Vișinescu, un bătrânel simpatic de 90 de ani) ori că le-a mai rămas puțin ”gunoi” prin lagărele de concentrare, fie și dintre unchi și mătuși (ca marele Kim Jong-un, liderul nord-coreean). Nu au reușit să fure, să distrugă și să ucidă tot? Nu-i nimic, sărmanii dictatori și torționari de treabă își caută o justă compensație în premii, medalii și diplome pentru masacre și genociduri, pe care și le acordă singuri. Dacă mă duc pe Gliese sau pe altă planetă, nici nu spun de unde vin și ce se întâmplă acolo, mor de rușine, vreau să se crape pământul sub mine și să dispar. Iar acum se pare că am furat nu doar primele alegeri libere din Olimp, ci și revoluția și reforma. Mă simt din nou condamnat, chiar dacă sunt la putere.

Iar oamenii pentru care m-am sacrificat m-au cam uitat și ei. VJ, nu am nicio statuie la Luvru în sălile dedicate Greciei și Romei antice și să vezi câte au Atena și Apollo, fără număr, fără număr... În Grecia antică, numai Eschil, un dramaturg înzestrat cu o viziune și un curaj intelectual unice în epocă, și-a adus aminte de mine și mi-a oferit drept la replică, lăsându-mă să mă plâng de injustiția asta revoltătoare, de pedeapsa mea oribilă și eternă, primită ca recompensă pentru iubirea de oameni. Din păcate, s-au și pierdut două tragedii ale lui Eschil despre mine. Entropia dizolvă totul, mai puțin statuile zeilor, nu? La romani, Ovidiu a menționat în ”Metamorfoze” doar că eu am creat oamenii – laconic, fără să pomenească darurile mele pentru muritori (științele, artele, focul sacru), farsa de la Mecona, Cutia Pandorei, înlănțuirea și eliberarea mea, dar de oda de la sfârșit pentru tovarășul Augustus n-a uitat. Poate că nu i s-a părut interesantă metamorfoza mea de la ființă rațională la legumă putrezită și storcită. I-a oferit, în schimb, circa două pagini impresionante lui Deu și potopului pentru care merită gratitudinea noastră.

Apoi, după antichitate, multă vreme nu s-a întâmplat nimic, am fost uitat iar (cu excepția lui Boccaccio în Evul Mediu). Memoria oamenilor m-a ”resuscitat” târziu, abia în perioada romantică, când muritorii aveau nevoie de un titan puternic și rebel, sensibil și iubitor, demn și ferm, înțelept și (auto)controlat, geniu creator, cu spirit de sacrificiu, liber chiar și în lanțuri, pentru a-l contrapune autorităților, cum apar, de pildă, în piesa lui Shelley sau în poemul lui Goethe, ”Prometeu”. Compozitori romantici ca Liszt sau mai moderni ca Scriabin, Fauré ori Carl Orff mi-au dedicat diverse lucrări: primii doi poeme simfonice, iar următorii – opere. Compoziția lui Carl Orff, cu libret în greaca veche, este mai aproape de urletul originar de durere și revoltă din piesa lui Eschil. Bine că a urlat cinva pentru mine, VJ, dacă eu n-am putut, fie că m-am abținut, fie că mi s-a băgat pumnul în gură. Le mulțumesc lui Eschil și lui Orff și tuturor celor care au urlat pentru mine.

Interesant, Scriabin, adeptul unei concepții sinestezice în artă, a inclus în poemul său dedicat mie (foarte modern și vizionar pentru vremea lui) un instrument inventat de el, clavier à lumières (o orgă cu lumini) și efecte speciale (de lumină și culoare) pe care nu le putea obține cu mijloacele tehnice limitate ale epocii, dar care au fost realizate circa o sută de ani mai târziu, în integralitate, în interpretarea (experimentală) a Yale Symphony Orchestra, la inițiativa doctorandei Anna Gawboy de la Yale School of Music. O idee ingenioasă, în spiritul meu. Mai mult, Scriabin a ghicit un altfel de viitor pentru mine, adică a prevăzut învierea mea, la finalul sublim, vibrând de extazul focului sacru, al poemului său (care l-ar fi făcut să plângă și pe șeful-fantomă al lui Ile). Dragă VJ, o aștept de mii și mii de ani. Până acum m-am simțit doar resuscitat, nu renăscut. 

Să fiu franc (că eu (încă) mai spun ce gândesc, bun obicei, logic, nu?) pe Pământ, cele mai multe imagini ale mele sunt cu mine în lanțuri, pe Elbrus, cu pironul în piept și ficatul sfârtecat de bestia de vultur. Kafka a zis chiar că Prometeu s-a tasat încet-încet de stâncă, fie de durere, fie că a uitat de tot, fie că s-a săturat de tot (împreună cu bestia de vultur și cu zeii): a rămas doar o masă inexplicabilă de piatră. Da, cam așa e. Totuși, unde e Prometeu? Uite-mă! Mă vezi, măcar tu, VJ?! Că Obama se uită și nu vede! Ce să mai vorbim de imaginea mea de savant malefic sau inconștient care scapă experimentele de sub control, cea de ”Doctor Frankenstein”, aproape că mă scoate din minți. Eu, Vocea Rațiunii, simbolul echilibrului și al înțelepciunii, al responsabilității și autocontrolului – Doctor Frankenstein?! Până la urmă, am primit și eu un element chimic, ”Promețiu” (Pm), cu număr atomic 61, din grupa metalelor tranziționale de tip f (lantanidele), în timp ce zeii au planete (uită-te la sistemul solar al Pământului, mi-e silă să le pronunț numele). Mulțumesc oamenilor pentru recunoașterea adevăratelor valori!

În unicul film holywoodian comercial ce-mi poartă numele, ”Prometheus”, regizat de Ridley Scott, domnișoara Elisabeth Shaw, doctor în arheologie, mă caută disperată în tot universul, dar, din nefericire, dă peste niște ”zei” nu tocmai prietenoși cu muritorii și nu prea binevoitori față de Pământ. Nu știe, sărmana, unde sunt, ce-i cu mine, dacă mai iubesc oamenii. Peter Weyland, președinte al Weyland Corporation și finanțatorul expediției de căutare a creatorilor umanității (intitulați, în această producție, ”ingineri”) le transmisese membrilor echipajului: titanul Prometeu a vrut ca oamenii să fie egali cu zeii, de aceea a fost igonit din Olimp; e timpul ca el să se întoarcă. Păi, aici avea dreptate. Am revenit în Olimp. Am făcut și-o revoluție pe care mi-am furat-o singur. Să-i spun domnișoarei Shaw, unică supraviețuitoare (și ea) a misiunii, că, îndată ce m-am întors am fost onorat cu noi premii, medalii și diplome și am primit ca bonus noi vacanțe pe Elbrus și în Tartar? Să o invit la un ouzo, la tine pe plajă, VJ, să ne înecăm amarul?

Recent, Ile mi-a arătat o piesă despre mine scrisă de un poet român, Victor Eftimiu, intitulată ”Prometeu”. Trecând peste unele inadvertențe istorice, indiferent de interpretările autorului, regăsesc aici, totuși, ceva din spiritul meu liber și luminat, precum și o apropiere cu Iisus Hristos prin dragostea de oameni, milă, sacrificiu, prevestirea supliciului, dar și a învierii, precum și suferințele noastre comune, îndurate pentru muritori (strânși în lanțuri, bătuți în cuie/piroane, scuipați și umiliți, binecuvântați cu stigmate eterne). Hm, poate nu-ți vine să crezi, nu prea mă bucur de statui la Luvru, însă am una chiar în Țara lui Dracula a lui Ile – modernă, impresionantă, de 10 metri, realizată de sculptorul Constantin Popovici și amplasată la barajul Vidraru, pe muntele Pleasa. Statuia mă reprezintă pe mine într-o ipostază atipică: cu un fulgeraș în brațe, ținut deasupra capului. Am aflat și o poveste interesantă, legată de această statuie, pe un site fundamentalist ortodox pe care l-am accesat accidental. Mai întâi am fost informat că sunt Satana. Nimic nou, sunt obișnuit să fiu demonizat. Apoi, am descoperit că există cineva care mă venerează și anume Tovarășu’ Ceaușescu, mason de altfel. Tovarășu’ satanist? Da, iar dovada irefutabilă era tocmai această statuie pe care mi-a făcut-o Tovarășu’. Logic, nu?

Și să vezi ce statui am pe Gliese, clasice și moderne: Prometeu învață copiii să scrie, Prometeu joacă fotbal cu un băiețel, Prometeu piaptănă și coafează o fetiță (sunt expert, uită-te la frizura mea impecabilă), Prometeu tratează bolnavii, Prometeu îngrijește un bătrân, Prometeu iubește planeta Gliese (o sferă de metal cu un inel protector în jur) și tot așa... Ei bine, casa de copii ”Pământ” nu e acasă. În special pentru titani. Mai ușor vezi un titan la menopauză decât un titan fericit.

A, și nici în filmele comerciale hollywoodiene, de obicei, nu mă vede nimeni: ”stăpânul” meu a creat oamenii (nu eu!), îi mai pedepsește uneori pe muritori, dar, de fapt, îi iubește și îi protejează ca un tată. Cum e posibil?! ”Stăpânul” meu nu a creat nimic și salvează oamenii cu Cutia Pandorei și potopul. Mi-a cerut mie să creez oamenii, apoi i-a lăsat în fundul gol și i-a abandonat, iar eu am încercat să redresez situația, învățându-i științele și artele și dăruindu-le focul sacru. Atena, zeița înțelepciunii, m-a ajutat și ea, înzestrându-i cu rațiune și liber arbitru. Nu i-a plăcut deloc ”stăpânului” ce am făcut, el vroia ca oamenii să fie niște bestii drăgălașe cu blană, colți și gheare, asta proiectase inițial pentru ei, așa dorea el să-i doteze. Din păcate (sau din fericire?), fratele meu, Epi... Epimeteu, a împărțit toate aceste ”daruri” de la ”stăpânul” meu pentru muritori (adică blană, colți și gheare) exclusiv animalelor și păsărilor, astfel că nu a mai rămas nimic pentru oameni. Și atunci a trebuit să compensăm. Eu și Atena. Împotriva voinței ”stăpânului” nostru.

Culmea, VJ, eu am susținut inițial regimul ”stăpânului”, trecând peste pedepsele arbitrare date de el titanilor, chiar și peste condamnările fraților mei, Mene (Meneceu) și Atlas (de înțeles, într-o anumită măsură, în contextul războiului între titani și zei). Realizam că o să fiu considerat trădător de ai mei și, totuși, am făcut-o. Se încheiase de curând războiul crâncen între zei și titani și nu mai vroiam alte conflicte. ”Fericiți făcătorii de pace!” Și știi că eu, la fel ca Iisus, sunt în primul rând adeptul revoluțiilor din cap și suflet, celelalte se fură de obicei. Am sperat că voi avea o anumită influență asupra olimpienilor și am intenționat să produc o asemenea revoluție în cazul zeilor, cu ajutorul Atenei, dar, recunosc, nu mi-a ieșit. În Olimp, până și Atena, altminteri deschisă la minte, și-a păstrat mentalitatea de ”stăpână”. Cu oamenii încă mai încerc.

Am fost favorabil la început regimului și pentru că, sincer, am sperat, mai exact... am vrut să cred, că reprezintă o schimbare. Față de titanul Cronos măcar. Acesta reușise incredibila performanță de a-și devora proprii copii, de teamă să nu-i ia tronul. Mai târziu, am descoperit că și noul stăpân era capabil de multe, cum ar fi să-l arunce în prăpastie pe fiul său, Hefaistos... pentru că era prea urât... ca să-l înfulece direct. Iar nevastă-sa, Hera, zeița protectoare a familiei, l-a azvârlit și ea. A doua oară! Sărmanul Hefaistos șchiopătează și acum. Din nefericire, treptat, m-am convins că ”stăpânii” sunt un exemplu de tiranie, nu de democrație și, de fapt, nu vor nicio schimbare, ci numai să nu-și piardă scaunul de sub fund, la fel ca unchiul meu, titanul Cronos.  

Nu l-am pupat în cur pe ”stăpân” niciodată, dar am făcut tot ce mi-a cerut, în măsura în care erau lucruri rezonabile. Eu nu ucid nicio muscă Drosophila Melanogaster și nu distrug altceva decât... Ziduri. În momentul în care am creat muritorii nu eram un ”jeg”, ”câine turbat”, ”vierme împuțit”, ”șarpe veninos” sau ”porc de trădător”, dimpotrivă, aveam un status înalt și eram respectat în Olimp. Reprezentam o persoană importantă, capabilă, serioasă, de încredere, pe care se puteau baza și la care puteau apela la orice oră din zi și din noapte. Când, prins la mijloc între oameni și zei și îngrozit de justiția așa-zis ”divină” în raport cu muritorii, i-am ales pe cei din urmă, am devenit, brusc, un gunoi. Crede-mă, m-am simțit și eu cel puțin la fel de trădat ca ”stăpânul” meu.

Acesta, de când devenise stăpânul Olimpului (nu și al meu), a încercat să domine lumea prin teroare, folosindu-se de așa-zisa lui omnișciență și omnipotență. Eu am demonstrat simplu că ambele sunt false când i-am pregătit farsa de la Mecona și l-am ridiculizat în fața oamenilor. L-am pus să aleagă între două pachete cu conținut diferit: unul lucios, atrăgător, plin de oase în interior, iar altul puțin aspectuos, dar umplut cu carne. Marele ”stăpân”, cu gusturile lui alese și flerul său imbatabil, s-a luat după sclikitsch și a optat pentru pachetul strălucitor, unde nu se găsea niciun pic de carne. Când l-au zărit pe stăpânul Olimpului cu buza umflată și oasele în brațe, oamenii au râs. Din păcate, ”stăpânul” nu are deloc simțul umorului, ci doar pe-al omorului. Ah, spune-mi, VJ, ce să creeze un dobitoc spălat pe creier care nu știa să diferențieze două ambalaje la Mecona și s-a orientat după aspect, nu după conținut?

Prietenul meu care m-a eliberat, Her... Heracle, îl știi, a venit prea târziu. Eram o legumă... cam grea, ce-i drept. O legumă mutantă de 40 de kile, putrezită și storcită. Și de-atunci se tot găsește cineva care mă salvează și mă resuscitează, fără să mă întrebe înainte. Într-un fel, vreau să trăiesc, VJ, dar am obosit să mă joc ”de-a Promy”, m-am săturat să am numai dreptate și niciun drept, mi-e silă și știu că telenovela asta de căcat nu o să se termine niciodată, iar eu sunt născut din spuma balelor, nu a valurilor. Din apocalips în apocalips. La nesfârșit. Mă simt ca un evadat din lagărul de muncă din Coreea, repatriat de China ca trădător, ca un protestatar de pe Euromaidan, care a înfruntat gerul, gloanțele și tortura mult timp pentru a-l da jos pe dictatorul Ianukovici pentru ca apoi să vină armata rusă eliberatoare să salveze Ucraina ori ca un tată din Siria care a reușit să scape de gazul sarin doar cu o intoxicație, dar, când a ajuns acasă, și-a găsit copiii împușcați de ”lunetiști-fantomă”.

Nu, nu sunt un refugiat aici, sunt un trădător. Poți să mă deportezi înapoi pe Pământ, dacă vrei, VJ, înțeleg.

Dacă aș alege o altă viață, aș alege viața... lui Dietrich Berger, bunicul lui Malraux, care a trăit și a murit cum a vrut. De fapt, am mai spus, eu nu sunt pretențios, nu știu de ce sunt taxat astfel. Mi-e indiferent dacă mor sau dacă trăiesc, numai că ambele sunt imposibile.  

Mereu ros de frustrare, neputință și disperare, epuizat de iluzii sfâșietoare și de eforturi sterile... Degeaba încerc să mă port responsabil, trag semnale de alarmă, caut soluții, descopăr, combin și improvizez. Îi tot trimit pe cei din jur să învețe, să se ilumineze (prin științe, arte și focul meu sacru), să gândească singuri, cu capul lor și să fie proprii lor stăpâni. Îi avertizez neîncetat ba să nu deschidă Cutia Pandorei, ba să se ferească din calea potopului și așa mai departe.

Nici măcar fratele meu, Epi... Epimeteu, nu mă crede și nu m-a crezut niciodată. Inițial, a împărțit nechibzuit ”dotările” oferite de ”stăpân” oamenilor și animalelor (blană, colți, gheare etc.), muritorii au rămas fără nimic, în pielea goală, iar eu a trebuit să remediez situația de urgență prin alte ”daruri”, adică prin învățămintele mele (științe, arte și focul sacru). Așa, muritorii au reușit nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze. Ce vroia să le dea ”stăpânul” oamenilor? Blană, colți sau gheare... Uneori îmi pare rău că nu au rămas niște animăluțe mai mult sau mai puțin drăgălașe, fără păcat, însă asta-mi trece repede și, pe ansamblu, nu regret ce-am făcut. Mai târziu, în ciuda avertizărilor mele, tot deșteptu’ de frate-miu, Epi, a deschis împreună cu nevastă-sa, Cutia Pandorei, alt ”dar” inspirat și generos al ”stăpânului” pentru oameni, și răul s-a revărsat în lume. 

Da, VJ, așa se întâmplă mereu, nimeni nu mă ia în serios. Înainte de apocalipsă, nu mă crede nimeni. După apocalipsă, tot nu mă crede nimeni. Fiindcă nu mai există nimeni.    

Dar, să nu exagerez, e cineva m-a crezut și m-a ascultat: nu, nu frații mei, Epi sau alții (pe Mene... Meneceu și Atlas nici nu i-am prea văzut, erau pedepsiți și ei: Atlas ținea ”bolta cerească”, iar Mene era la închisoare, în Tartar), ci chiar Deu, fii-miu, pe care-l cunoști foarte bine și de care trebuie să recunosc că sunt mândru. El a avut curaj să urce la mine, sus, pe Elbrus, să-mi spună o vorbă bună și să-mi aducă alinare, în ciuda drumului lung și primejdios și a pericolului de a fi condamnat și el. Atunci nu ajunsesem încă într-o stare avansată de descompunere, mai târziu s-a agravat, totuși, mă aflam în lanțuri, cu pieptul străpuns de piron și cu ficatul sfâșiat de bestia de vultur, îți dai seama ce chef de conversație aveam, nu puteam nici să respir, darămite să vorbesc, iar durerea era atroce. Însă, înțelegând că vine potopul, deși smintit de durere, am făcut din nou eforturi supratitanice să mă adun, să-i spun câteva cuvinte lui Deu, să-l pregătesc și să-l încurajez. I-am zis ce urmează să se întâmple, i-am explicat cum să-și construiască din timp o barcă zdravănă, care să reziste potopului și l-am învățat unde să se refugieze (pe muntele Parnas). Deu m-a crezut, mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi pentru informații și sfaturi, a înțeles ce trebuia făcut, m-a ascultat, s-a pregătit cum se cuvine, a reușit să învingă puhoaiele și să ajungă pe Parnas, apoi a luat-o de la capăt. Și, astfel, a renăscut civilizația umană.

Da, VJ, când lanțurile mă frângeau, pironul mă străpungea, iar ciocul bestiei de vultur îmi strângea ficatul, Deu a preluat focul meu sacru și l-a dus mai departe. Și nici potopul n-a putut să-l stingă.

***

Înaintez, VJ, dar e cam întuneric, nu văd nimic, mi se împleticesc picioarele, mai ales că sunt sleit de puteri și amorțit de milenii de paralizie liber aleasă. Aprinde, te rog, lumina! Nu, nu așa, asta-i o lumină rece și violentă, mă despică precum razele laser. Poți să o faci un pic mai slabă? M-ai orbit, mă înțeapă ochii, mi s-au înroșit și-mi lăcrimează. Sunt și puțin fotofob, am fost ținut prea mult în beznă... În sfârșit, acum e mai bine, o să arunc o privire în jur. O, parcă ar fi o sală de spectacol. O sală de concerte luminată de candelabre imense, cu scaune elegante și comfortabile, capitonate în roșu, o scenă împodobită cu aranjamente florale de gală (crini imperiali, cale și strelitzia) și o estradă pentru dirijor. Mă voi duce spre locul dirijorului, chit că fac o prostie. Sunt în pielea goală, cum să conduc orchestra astfel? Dottore El-Gol, normal. Ce să cânt? Și pe cine dirijez? Și pentru cine? Nu e nimeni.

Poate vor cădea de sus lanțuri pentru mine. Al Gore, dottore El-Gol, trebuie să rămână în lanț, e un câine rău și turbat care l-a mușcat pe stăpânul lui. El-Gol să se gudure, să lingă picioarele stăpânului și să fie cuminte. Voi fi legat și torturat iar. M-am săturat de procese-spectacol, nu mai vreau să pună toți mâna pe mine, să mă pipăie, să mă strângă, să mă sfârtece, să mă violeze. Aud ceva, pereții sălii se zguduie, podeaua mi se scurge de sub picioare, iar aerul electrizat vibrează. Un urlet cutremură sala, cristalele din candelabre țâșnesc în aer. Cristale Swarovski, nu? Mă clatin. Îmi vâjâie urechile. Ce e asta? Urletul din portalul infernal al lunii pline? Nu, acela era insuportabil. E al meu? Nu, eu n-am urlat niciodată, VJ, m-am abținut mereu. Dacă aș face-o, întreg universul s-ar dezintegra instantaneu. Bizar, urletul se transformă în muzică. Invers decât în portal. Și am mai auzit undeva muzica asta, cântecul ăsta de flaut, melancolic, răvășitor de dulce. Cântecul lui Marsias!  

Mă uit în sală. E plină. Vuiește. Sunetul ăsta îmi dă fiori. Spectatorii se foiesc deja în scaune, nerăbdători, așteptând cu înfrigurare ultimul gong. Mai e un pic și o să arunce cu sticle de Cola în mine, o să mă huiduie și o să mă scuipe. Îmi tremură picioarele. Obrajii îmi ard. Palmele mi s-au umezit. Părul cleios și încâlcit mi s-a lipit de frunte. Gata, a sunat ultimul gong. Mă trec frisoane. Îmi bubuie tâmplele. Închid ochii, strângând bagheta spasmodic. Când îi redeschid, observ orchestra în formulă completă, iată că a venit și ea. O vioară dă nota ”la” pentru ca toți să-și acorde instrumentele. Ce mare e orchestra mea: Deu, Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, mami, tati, Chiron, Her, Don Quijote, Jill, Alex, Ile, Pegas, Rocinante, Thalia, Dio (nu pot să cred nici că e treaz, nici că și-a înghițit orgoliul de zeu ca să cânte cu noi), Bebe, mulți centauri, fauni, nimfe, nereide, oameni, sirene, unele chiar de pe Gliese, până și Atlas cu consola de joc în brațe! Să plece Epi și Jill, sunt un dezastru la muzică, iar Mi Ko va avorta spontan tocmai aici, pe scenă!

Orchestra mea mă privește cu zeci de ochi albaștri fosforescenți precum coralul din Ataraxia sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Ochii mei sunt la fel, nu? Chiar și bagheta mea emite o lumină albastră de sabie Jedi. Port acum un frac. Nu, e prea solemn și nu mă simt în largul meu. Vreau doar un tricou alb și blugi tociți, rupți în spate, la fund, logic, nu? Da, așa e perfect, mai mult ca perfect. Îmi șterg transpirația de pe frunte cu podul palmei, îmi îndrept spatele și, zîmbind, spun publicului, cu emoție, dar tare și cursiv, fără ezitări:   

– Bine ați venit! Vom interpreta Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor, în memoria lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a fost mai bun la muzică decât zeul soarelui. Sper că de acum încolo cei mai buni vor fi premiați, nu condamnați.