Examen cu Big Brother. Vol 2. VII. Cinci minute în ploaia de flăcări a Brunnhildei, din dragoste și disperare

Cu mâinile vineții, amorțite de frig, îmi șterg încet transpirația rece de pe frunte, fără să simt atingerea palmelor mele. Groaza m-a pietrificat. Miliarde de presse-papiere sparte, de trupuri zdrobite și suflete moarte... O oglindă spartă în miliarde de cioburi tăioase și diforme... Am stat în ploaia de cioburi, în tăcere, ciuruită de ele, urmărind paralizată căderea lor hipnotică, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc, până când s-au depus straturi-straturi peste mine și m-au acoperit complet. Inexorabil ca blestemul nemuririi. Sunt captivă într-un sicriu de gheață. Zidurile mă strivesc. Numai Ziduri, nicio Fereastră.

Captivă doar? Nu, cred că am murit. Ce bine! Nu mă mai sufoc. Nu-mi mai pasă. Bizar, inexplicabil chiar în situația mea, îmi aduc aminte de ceva. Mai exact, de cineva. Promy! Unde e? A dispărut din nou, nu știu ce se întâmplă, parcă îl pierd mai des decât mănușile sau fularele. Fac eforturi să sparg sicriul de gheață și îl strig ”Help, Promy, help!”, dar nici urmă de el. Încerc să-i contactez (la telefon și online) pe Her, Bebe, Deu, Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, Don Quijote, Alex, Chiron, părinții lui Promy, Iapet și Temis, dar niciunul nu răspunde. Or fi toți răpiți și sechestrați undeva, unde nu o să mai ajung niciodată? Inima mă înțeapă, oasele îmi pârâie, capul îmi bubuie, urechile îmi vâjâie, amețesc, mi-e greață, gura îmi e uscată și am un gust amar, stomacul mă arde, iar ficatul pare strâns în ghearele bestiei de vultur.  

Cum Promy continuă să fie necontactabil, Jill (”conștiința” mea blondă, singura din gașcă care mai e cu mine, hotărâtă să-mi fie alături, orice s-ar întâmpla) și cu mine începem să-l căutăm cu înfrigurare. Acasă în Olimp nu e, la palat nu e, la clinică nu e, la laborator nu e, în Startar nu e, parcă s-a volatilizat. De fapt, nu găsim pe nimeni cunoscut nicăieri și ne trec fiori. În timp ce rătăcim pe străzi fără țintă, străduindu-ne să obținem informații despre Promy (posibile, dar, din păcate, foarte improbabile), observăm că cineva ne urmărește: un bărbat destul de tânăr, nu foarte înalt și solid, cu părul blond-spălăcit, scurt și țepos, ochii căprui-verzui alunecoși, nasul mare și coroiat, fața osoasă și colțuroasă, buzele subțiri și vinete, mereu strânse, crispate într-un rictus obscen. Poartă sandale aurite, înaripate (ce kitsch și, nu știu, am mai văzut undeva încălțările astea, dar nu-mi aduc aminte unde exact) și vine după noi peste tot, fără să se ascundă, ca și când ar fi absolut normal să ne fileze nonstop și fără să-și ia cele mai mici măsuri de prevedere. La un moment dat, Jill dispare și ea subit de lângă mine. Inima mă strânge și mai puternic, mă clatin și simt că mă prăbușesc. Acum am rămas singură.  

Intru în panică, dar fac eforturi disperate să-mi revin un pic și să-i contactez din nou pe toți. Degeaba, nimeni nu-mi răspunde, oricât aș încerca. Bărbatul suspect, cu sandalele lui ridicole, continuă să se țină după mine cu un tupeu olimpian, indiscret, fără să se camufleze, cu rânjetul lui lubric întipărit pe față. Când cobor de la supermarket (de unde am cumpărat o apă plată la jumătate de litru pentru mine și o pungă de Maretti cu pizza în ideea de a-l ispiti pe Promy să apară... ori poate pentru că mi-e dor de el), bărbatul îmi iese în cale, pe trepte. Inima îmi îngheață din nou, broboane de transpirație rece îmi acoperă fruntea, tâmplele și palmele, iar picioarele mi se înmoaie. Nu mai pot înainta. Sunt captivă în sicriul de gheață. Bărbatul se aruncă asupra mea și-mi sfâșie hainele, iar eu încep să mă zbat, întâi mai tare, cu furie, apoi din ce în ce mai slab. Mă strânge prea tare, îmi ia aerul, mă sufoc. Mi se întunecă privirea. Să facă ce vrea cu mine... Nu, nu se poate, nu-l voi lăsa, trebuie să-l găsesc pe Promy! Îmi adun ultimele forțe și încerc să opun rezistență. Deodată, reușesc să mă smulg de pe pământ, din strânsoarea lui, și să mă ridic. Zbor!

Da, zbor! Direct de pe trepte, plonjez vertical, și nu oblic, propulsată drept în sus, ca un elicopter ori un gheizer, în viteză, într-un jet dens, compact, la înălțimi amețitoare, frisonante. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva, dar nu zbor de plăcere ori ca să testez senzații tari, ci din dragoste și disperare. Oricum, nu am nici timp, nici chef să mă minunez, minutele și secundele sunt iar numărate și trebuie să ajung la Promy. Măcar să mă apropii de el puțin, să aflu vești despre el... De ce nu-l lasă odată în pace? De ce îl hăituiesc și-l chinuiesc mereu? Aș da orice să-l mai văd o dată fumând havane, învăluit în fumul dulce-aromat, fie și cu fața aia de bacterie probiotică, să-i contemplu orgasmele produse de Maretti cu pizza și să simt disperarea îmbrățișării sale titanice. Să ne topim unul în altul fără teamă, fără regrete, fără speranță... Promy, unde ești?

Mă uit în jos, înfricoșată și dezorientată: mă aflu undeva, departe, la sute de metri altitudine, e frig și bate un vânt năprasnic, dar trebuie neapărat să păstrez înălțimea. Bărbatul acela dubios, cu sandalele lui kitsch, a rămas în față la supermarket. Încerc să mă mențin la altitudinea la care sunt și să zbor mai departe, deși mă cuprinde vertijul și-mi pare imposibil să-mi păstrez echilibrul. Deodată, mă intersectez în zbor cu urmăritorul meu: planează lent și se oprește în fața mea, cu chipul schimonosit de grimasa lui scabroasă. Ochii căprui-verzui îi alunecă asupra mea, ludic și lubric în același timp, sticlind de de o poftă dementă. Din păcate, nu e singur, a venit însoțit de o armată de ființe zburătoare ca el. Nu recunosc pe nimeni dintre ei, nu are niciunul chip de zeu olimpian, au fețe strâmbe, diforme și îmi par străini. Sau mi se par străini pentru că, de fapt, eu sunt străina? ”People are strange when you’re a stranger / faces look ugly when you’re alone.” Groaza mă îngheață din nou. Sunt prea mulți, nu pot să mă lupt cu toți. Mă prăbușesc într-o clipă la pământ, când se aruncă asupra mea.   

În mijlocul străzii, bărbatul suspect, cu sandalele kitsch, aurii, înaripate, îmi sfâșie hainele complet și mă scuipă drept în față. Flegma lui e corozivă ca acidul sulfuric, carnea-mi sfârâie și mi se cască cratere adânci în obraji. Simt mirosul de ars al cărnii mele. Continuând să rânjească, bărbatul cu sandalele de aur începe să mă lovească sălbatic. Mă smucesc ca să mă eliberez, dar mă izbește năucitor peste față și îmi mușcă sfârcurile atât de tare, că-i rămân în gură. Le înghite, plescăie din buzele subțiri, vineții și apoi hohotește satisfăcut. Îmi linge sângele cu o poftă insațiabilă, în timp ce însoțitorii săi (inclusiv trecătorii) asistă la scenă amuzați, excitați, dar (deocamdată) pasivi ca la un reality-show. Pe urmă, bărbatul cu sandalele înaripate își scoate scula imensă, monstruoasă și mă penetrează violent, în râsetele și aplauzele publicului. Totul se petrece prea năucitor ca să mă doară prea tare.

Imediat, sar și celelalte ființe zburătoare asupra mea. O femeie șatenă, spălăcită, cu părul scurt, fața inexpresivă, ochi apoși, incolori și buze pământii, purtând un maieu înflorat, pantaloni mulați, aurii și papuci din blană de iepure siberian în picioare, se apropie de mine și mă apucă de plete. Mă trage de păr și mi-l smulge brutal, păstrându-și mina glacială, impenetrabilă. Alta, slabă și blondă, cu părul cârlionțat prins elegant, în coc și îmbrăcată în still office, cu o cămașă albă și un costum verde, îmi taie mărunt, atent și meticulos, bucăți din sâni. Un al doilea bărbat de vârstă incertă, mic de statură și subțirel, șters la față, cu un costum gri atât de mare că înoată în el, o liră și mai multe medalii de aur agățate de gât, îmi crestează burta cu cuțitul, zâmbind chinuit. Durerea mă năucește și mă despică precum mii de piroane înfipte în corp. Totul se învârtește cu mine. Strada se strâmbă, pavajul se încinge, se crapă și mă împroașcă delirant, precum lava unui vulcan, iar capul îmi alunecă în gol și mă prăbușesc în abis. ”Women seem wicked when you’re unwanted / Streets are uneven when you’re down”.

Degeaba gem și mă zvârcolesc, nimeni nu intervine, mai sosesc cel mult câțiva trecători ca să se distreze puțin. Pe unii dintre ei îi recunosc: Kim Jong-un (cu noua sa coafură de rapper), împreună cu nevasta, Ri, scurgându-se lent spre mine ca două gogoși uleioase și râncede, cu ochii astupați de osânză, asudând de emoție, apoi al-Assad și soția, Asma, sprinteni, fermecători, impecabil aranjați, iviți parcă dintr-o revistă de modă pariziană. Ayatollahul Khamenei vine și el, în hainele lui lungi, negre, până în pământ, cu barba lui respectabilă și aerul său grav și solemn. Putin apare un minut mai târziu, purtând mândru o mitralieră AK 74 M în brațe, într-un huruit greu de tancuri. Obama a fost, cred, prezent de la început: s-a uitat o vreme cu oarecare interes, apoi s-a plictisit, s-a retras pe margine și se joacă pe consolă. Soft politics.  

Cei mai mulți trecători își văd de drum impasibili, n-ar observa nici dacă ar avea loc propriul viol, propria execuție sau propria înmormântare. Adevărul e că ceva atât de banal se întâmplă în fiecare zi femeilor din întreaga lume și e, deseori, ultra-mediatizat. Mult mai captivant e un joc video ca ”Plante vs. Zombie”. Acum am pierdut din nou cavalerul din mine, Don Quijote din Titan, și a rămas numai femeia: strivită, umilită, posedată de fantome și devenită festinul bestiilor antropofage. Un lucru așa de comun... nici pe mine, victima, nu mă șochează. Poate că m-am obișnuit și m-am desensibilizat. Bine, ”obișnuit” nu e totuna cu ”normal”. Dar, de ce să contest, știam că se va întâmpla asta dintotdeauna, am profețit, mai exact, am anticipat, nu e greu să prevezi viitorul, chiar dacă nu ești baba Promida. Mereu aceeași telenovelă fără happy end. Secretul sfârșitului este că nu există niciunul: doar o serie infinită de finaluri tragicomice, pe cât de ridicole, pe atât de feroce. Ar trebui să mă amuz așa ca Brian răstignit pe cruce, confundat cu Mesia și executat ”din greșeală”, în filmul ”Viața lui Brian după Monty Python”, numai că, între timp, violența și absurdul s-au banalizat și în acest moment mi-a înghețat din nou râsul. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Al Gore e rău, Al Gore e de vină.

Sunt condamnată și nu are rost să sper. ”Forget Domani / For tomorrow never comes!” Nu aștept nimic. Nici ”papagalul roșu” al lui Kirkegaard, nici un gest salvator, nici un miracol. God created Disaster. Natural born Disaster. Sunt o cărămidă strâmbă și diformă, deviantă, poate chiar antisocială, am țâșnit afară din Zid și am produs o gaură în el prin însăși ieșirea mea fulminantă. Sunt proastă și încăpățânată, greșesc la socoteli elementare, continui să calculez ”2+2=4”, oricât mi-ați explica. Sunt nebună și nu vreau să vă mai cred, oricâte fraze stereotipice, standardizate, repetate la nesfârșit, mi-ați turna pe bandă. Sunt ciudată, nu am nume, ci doar o puzderie de etichete pe care mi le-ați aplicat voi cu generozitate (de la Madame Dezastru, catastrofă, vacă proastă, golancă, ciumpalacă, sclavă obraznică, teroristă și trădătoare la Vampi, Fata lui Dracula). ”When you’re strange / No one remembers your name.” În plus, sunt urâtă și respingătoare, nu am corn în frunte și piele groasă de rinocer ca voi.

Eu chiar îmi merit pedeapsa, v-am sfidat, dar mulți alții nu au nicio vină, de-a lungul timpului au fost miliarde de inocenți masacrați inutil. Mă rog, de dragul puterii voastre și al controlului vostru. O condamnare kafkiană planează asupra tuturor, inexplicabil și ineluctabil, și ne ține prizonieri în sicrie de gheață, alinați și narcotizați de fantasme de tip ”Matrix” (puritatea islamică și Jihadul, consumerismul și fetișismul capitalist, egalitatea... în mizerie comunistă, cultul liderilor mesianici, al ”stăpânilor” creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a lui Dumnezeu). Și, când iluziile se prăbușesc, rămâne groaza paralizantă pe care o dăruiți, protector și patern, tuturor, vomitând-o abundent din Cutia Pandorei a puterii. Pentru asta, v-am dat deja un scuipat intelectual, însă nu e suficient. 

Știu că sunt condamnată și, totuși, vreau să vă mai rezist puțin, să nu vă cerșesc încă îndurare, să nu-l trădez pe Promy. Iartă-mă, te rog, Promy, acum mi-am adus aminte de tine, te uitasem mai înainte. Când s-au azvârlit toți asupra mea, călcându-se în picioare de parcă eram o tabletă la promoție la Black Friday, m-am gândit numai la mine, m-am concentrat exclusiv asupra chinurilor mele. Promy, unde ești? Ce faci acum? Îmi împărtășești soarta? Ah, vreau să te lase odată în pace pe tine, să respiri, să trăiești... Nu vreau doar să supraviețuiești, vreau să trăiești. Lăsați-l în pace pe Promy și veniți la mine, ticăloșilor! Nu sunt Brunnhilde, nici un titan, dar trebuie să încerc să rezist. Măcar cinci minute. Brunnhilde a cântat în ploaia de foc, iar flăcările s-au transformat în lacrimi. Cinci minute în ploaia de flăcări a Brunnhildei. Urlând, nu cântând.

Cu atitudinea marțială a unui țar al universului, Putin înaintează imperturbabil, sfidător, prin mulțime, își face loc lovindu-i pe toți care-i stau în cale cu mitraliera, apoi, când ajunge la mine, mă pocnește cu patul armei peste față și mă penetrează dur, zâmbind satisfăcut de parcă ar fi bătut recordul de scufundări în Volga, la copcă, pe ger siberian sau ar fi câștigat campionatul mondial la judo. Privindu-mă crunt cu ochii lui pătrunzători în care s-a adunat însăși forța teribilă a justiției divine, ayatollahul Khamenei ia biciul și mă plesnește la fund cu o furie obscenă (am de luat circa 8500 de lovituri, mi-au rămas restanță din Iran, așa că ayatollahul s-ar putea să monopolizeze distracția). Dar Kim Jong-un nu-l lasă prea mult, ci îl împinge cu burta lui enormă și mirosul lui înțepător de transpirație la o parte și mă preia el. Încântat ca un copil care a pus mâna, după confruntări grele cu competiția, pe o nouă jucărie, Kim Jong-un începe să-mi jupoaie pielea de pe piciorul stâng, îmi smulge fâșii-fâșii, una după alta, cu ajutorul bărbatului multiplu-medaliat, iar Ri, soția lui, pufnește, chicotește și-i dă coate marelui conducător. Cu același aer nevinovat și poznaș, Ri îmi taie pulpa și apoi mi-o îndeasă pe gură, sufocându-mă și înecându-mă cu propriul meu sânge. Îmi vine să vomit. Cutremurată de silă și de spasme, scuip sânge și bucăți de carne jupuită. Al-Assad râde și aplaudă politicos, pe urmă îmbracă un halat chirurgical, mască și mănuși (fie din reflex profesional (a fost medic!), fie din grijă să nu se murdărească) și-i roagă civilizat, cu o mină de gentleman, pe ceilalți să-i permită și lui accesul la mine, pentru a-mi introduce un baston electric în fund sau în vagin, publicul poate vota democratic. Înainte ca publicul să apuce să aleagă, femeia în pantaloni mulați, aurii, cu papuci din blană de iepure siberian, îi sustrage bastonul în fugă și mi-l înfige în fund.   

Mă tăvălesc și urlu de durere. Dați-vă toți la o parte! Terminați! Luați-vă labele de pe mine! Mi-e silă de voi și m-am săturat. De fapt, voi sunteți adevărații vinovați și voi ar trebui să fiți pedepsiți pentru crime împotriva umanității, nu eu, Promy sau milioanele de oameni pe care-i chinuiți și-i ucideți fără să clipiți. ”Let me breathe!” O gură de aer! Lăsați-mă să respir! Ard. Mi-e sete. Apă! Ploaia de flăcări a Brunnhildei nu s-a transformat în lacrimi. Oceanul Ataraxia, Marea Neagră și Marea Mediterană nu-mi spală rănile și nu-mi alină durerea cu atingerea lor catifelată. Petalele de flori de cactus de un albastru luminos, ireal nu mă acoperă tandru și protector ca o placentă. Lacătele dragostei de pe podurile din Paris nu mai sună dulce-sfâșietor, pe ritmuri de șansonete, acum au ruginit și s-au sfărâmat. Nu se va deschide nicio Fereastră sau poartă de lumină lină, albă, imaculată, blândă și binecuvântată, prin care să trec dincolo de Zid, într-o altă lume. Una altfel.

Urletul nu s-a preschimbat în muzică. Aceasta s-a terminat, a fost înghițită parcă de portalul infernului. Dar de ce mă mir? Iisus nu a ascultat Wagner când era pe cruce. Nici tu, Promy, pe Elbrus. Iar eu nu aud nimic în afară de râsetele lor și de urletele mele. Sunt singură, cu Big Brotherii de peste tot. Vreau să se termine odată. În curând, focul mă va face scrum și nu voi renaște din propria cenușă ca pasărea Phoenix, voi fi, cel mult, resuscitată, și nu mai vreau, am obosit.

Promy, brațele tale titanice nu mă vor strivi într-o ultimă îmbrățișare disperată, tasându-mi oasele și transformându-le în praf de stele. Nu simt decât mâinile lor grele și murdare lipindu-se de mine, pipăindu-mă, strângându-mă și sfârtecându-mi carnea. Nu voi mai dansa niciodată, mână în mână cu tine, deasupra abisurilor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Și tu ești în lanțuri acum. Te-ai născut în lanțuri, Promy. Natural born bound. Nu o să vii niciodată. Sunt abandonată aici, în mijlocul străzii, într-un oraș aglomerat, hăituită și hăcuită de bestii antropofage, singură împotriva tuturor. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Știu că am dreptul la mizerie și umilințe, la tortură și viol, la agonie și abandon, la scârbă și disperare, știu ce cuprinde Declarația Universală a Drepturilor Omului. Am încălcat-o și eu, la fel ca tine, când mi-a fost milă... Mi-a fost milă de tine, Promy, și am vrut să împărtășesc chinurile tale, așa cum suferința oamenilor ți-a sfâșiat și ție, la nesfârșit, inima și ficatul. Încă te iubesc, dar nu mai suport.

Acum conștientizez pe deplin durerea, cu o luciditate stupefiantă  și înfricoșătoare, care mă împiedică să mă cufund în oceanul reconfortant al uitării. Durere atroce și devastatoare, animalică, brută, fără nimic romantic, tragic, eroic, nobil, consolator ori purificator, fără lacrimi, lumină sau speranță. Cioburile de presse-papier din mine se învârtejesc într-un dans barbar, dezlănțuit. Ard. Și știu că nici lacrimile Fiicelor Rinului, nici ale Brunnhildei, nici Rinul însuși nu vor putea stinge oceanul incadescent de sticlă lichefiată. Am mai simțit ceva apropiat când am născut ori când eram pe Elbrus cu Știi Tu Cine și apăram telecomanda de la portal cu mâinile goale. Dar atunci mai aveam speranță: în primul caz – copilul însuși, în al doilea – Her trebuia să vină în câteva minute să ne salveze pe mine și pe Promy. De data asta, nu mai aștept nimic.

La urma urmei, e mai curând o durere fizică, nu psihică, trebuie s-o suport. Am trăit suferințe psihice cutremurătoare, luni în șir, ca toată lumea, la moartea tatălui, a bunicii și a unchiului meu, la despărțiri (inclusiv cea de copiii de la școală) ori când am încercat să empatizez cu Promy, Dumnezeu sau oamenii. Cel mai rău a fost când am avut studiul acela de piață care s-a finalizat pentru client cu un raport de cercetare în PowerPoint, iar pentru mine cu o comă psihică de mai bine de un an (de fapt, și fizică, căci sufletul și corpul sunt intercorelate). Ajunsesem să nu mai simt nimic în afară de efortul cumplit de a face cel mai mic gest, nu mai eram capabilă nici să clipesc singură. Acum e altceva, doar o durere fizică, trebuie s-o pot îndura.

Nu, nu-i așa, ce spuneam mai înainte, trupul și sufletul sunt interconectate... mai am un pic și o să implor milă de la Big Brotheri, apoi o să-l trădez pe Promy. Dar, dacă o voi face, 2+2 vor da oricât, numai 4 nu, presse-papierul se va sfărâma și îmi voi pierde sufletul. Poate mă voi transforma în talibană și îi voi înfuleca lui Promy pula, coaiele și ficatul, plescăind și lingându-mă pe buze. Știu bine că un singur lucru greșit poate declanșa o cădere și... o decădere iremediabilă. Mai contează? Sigur că da. Mă rog, de fapt, probabil că da. Nu vreau să-mi spargeți din nou presse-papierul, m-am străduit atât de mult, ani și ani la rând, să-mi repar sufletul ciopârțit și putred, împreună cu Promy și cu Dumnezeu, nu vă las să-l zdrobiți iar. Mi-e frică de voi, dar și mai mult mă tem să nu-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”. Chipul vostru! Asta dacă ați avea o brumă de conștiință, să vă bântuie precum portretul pe Dorian. Nu vreau să fiu ca voi. Ajută-mă, Doamne! Dă-mi putere! Încerc să mai rezist puțin. Ca întotdeauna, din dragoste și disperare.

O lumină intensă, orbitoare de fulger, țâșnită dintr-un sceptru de aur uriaș, despică cerul. Nu, nu și asta! E prea mult! Mai mult e prea mult. Fără sceptru cu fulgerașe! Promy, nu mai suport! În secunda în care-mi dau seama că ceva se rupe cu totul în mine și nu mai pot să rezist, își face apariția o fată subțire, brunetă, cu părul prins în coadă, îmbrăcată în blugi negri și cu un hanorac verde. Straniu, seamănă leit cu mine. Mă rog, cu cea care fusesem înainte, căci acum aduc mai mult a roșie storcită decât a femeie. Dar poate că am halucinații. Chipul fetei cu hanoracul verde e transpirat, congestionat și schimonosit de oroare, deși aparent nu i s-a întâmplat nimic. Se uită în jur stânjenită și confuză, de parcă ar fi picată din lună, nu ar recunoaște și nu ar înțelege nimic. Se îndreaptă apoi spre mine, încet, dezechilibrându-se și împiedicându-se, fără a-și ascunde repulsia și groaza. Cu obrajii în flăcări, fâstâcită, scuzându-se și bolborosind un ”pardon” timid, continuă să-și facă loc prin mulțime și să avanseze pas cu pas. Vrea să ajungă la mine și nimic nu o poate opri. De ce a venit? Într-o încercare deznădăjduită de a mă salva? Nu, știe că nu are nicio șansă, a venit mai curând ca să moară cu mine. Să nu mai fiu singură. Aș vrea să-i spun să plece, dar nu mai am putere. Iar ea pare hotărâtă să împărtășească suferința mea. Din dragoste și disperare.

În momentul în care fata se aruncă în vâltoare, firul se taie și totul se întunecă.”When the music’s over / Turn out the lights.” Muzica s-a terminat. Sper că și urletele. Oricum, nu mai am putere să urlu. Nici să șoptesc sau să suspin. Respirația mi se stinge lent și dureros, la fel ca oceanul de cioburi incandascente. Fără lacrimi. Povestea s-a încheiat și ea. Fără poveste, nu există viață, pământul nu se mai învârtește în jurul axei sale, iar entropia dizolvă universul instantaneu. Întuneric beznă ca-n burta unui Leviathan. Multă vreme... De fapt, am pierdut noțiunea timpului. Cred că am murit. Încă mi-e frică. Ce va urma? Nu mai e nicio luminiță la capătul tunelului. Și, decât lumina pustiitoare a fulgerașelor din sceptrul stăpânului, mai bine nimic. Să fie întuneric și liniște! Nu vreau nicio ”Odă pentru Kim Jong Ile” sau discursuri gen ”moare Kim Jong Ile”. M-am săturat de Kimi. Vă rog să vă fie milă de mine și să-mi respectați dreptul la întuneric și la liniște. Lăsați lumina stinsă, vă rog! Nu mă deranjați!