Examen cu Big Brother. Vol. 2. VI. Regretele noastre: premii pentru genociduri și masacre. Regretele lor: 1-2 supraviețuitori.

Din sfert în sfert de oră, ca un odorizant setat să distribuie parfum la un anumit interval de timp, briza oceanului împrăștie în aer o mireasmă intensă de liliac pe care o percep numai eu, căci îmi este numai mie adresată. Mesajele planetei sunt personalizate și confidențiale. Împărtășești experiența ta de comunicare cu VJ doar dacă vrei. Cu părul lung, blond fâlfâind în vânt, Pira aduce pe plajă, la șezlonguri, o sticlă de ouzo tare, preparat chiar de ea. Deu se întinde comod pe șezlongul din lemn de pin, își umple un pahar de ouzo și ciocnește cu mine și cu Pira, zâmbind prietenos.

– Știi, Ile, când am ajuns noi, nu eram chiar primii exploratori, îmi mărturisește Deu. Mai locuiau cinci persoane la stația orbitală. Ei, primii veniți, ne-au povestit că planeta arăta inițial ca un creier gigantic, în plină activitate, cel puțin atunci când au sosit ei din spațiu cu nava cosmică. Îndată ce au ajuns, planeta a generat instantaneu atmosferă. Altfel, nu erau condiții de viață pentru ei, nu puteau respira.

– Formele de relief de acum practic nu există decât în percepția noastră, punctează Pira. Fiecare vede ce vrea și, totuși, ce trebuie. De fapt, nu doar vede, mă refer la toate simțurile și chiar la o experiență dincolo de ele.

– Dar atunci de ce percepem toți oceanul, plaja, casele și stația orbitală? întreb eu.

– Stația orbitală și casele sunt construite de noi, cu acordul planetei, răspunde Pira. Plaja și oceanul ăsta au fost create rapid de planetă pentru confortul psihic al nostru, al celor de aici. Nu putem să experimentăm în fiecare secundă alte forme de relief, altă atmosferă, alte mirosuri, sunete, imagini, senzații tactile și gustative. Am lua-o razna complet. Din rațiuni de redundanță, pentru securitatea noastră psihică, planeta a optat pentru ocean și plajă, în această zonă, lângă stație. Și, cel puțin în momentul în care vine cineva prima oară aici, planeta expune convențional oceanul și plaja. Ne menajează. Măcar la început!

– Foarte tare! VJ, până să vină ei, primii exploratori, cum te simțeai? Nu știu, vreau să te întreb... îți era urât, te plictiseai? îndrăznesc să întreb.

– Nu, îmi răspunde vocea dulce-ademenitoare de sirenă.

– Erai fericită?

– Da.

– Și, când au venit ei, primii exploratori, te-ai bucurat să trăiești experiențe noi, să cunoști ființe din alte lumi, să interacționezi cu ei? Ai fost mai fericită?

– Nu, Ile. Dimpotrivă.

– De ce?

– Mi-a fost milă de ei. Și încă îmi e. Aveau fețele întunecate (sub măștile zâmbitoare) și sufletul greu ca de plumb. Păreau nu atât imigranți, cât... străini care nu găseau niciun loc în care să se simtă acasă. M-am cutremurat de durere. Am încercat să comunic cu ei și să le alin rănile, dar... Rănile fizice mai pot fi vindecate, însă cele psihice niciodată complet. Îi ajut să se purifice și să suporte. Să reziste cât mai mult. Și nu-mi pare rău.

– Da, VJ, merci pentru tot! Uite, îți mulțumesc și în numele lui Promy, deși nu e politically correct să mă erijez în vocea altcuiva. Dar îl iubesc atât de mult pe Promy și mi-e așa de milă de el! Bine că măcar aici nu e Exopotamia, tărâmul absurdului și al eforturilor sterile, care a invadat Pământul.

– Ba da, Ile. E și aici.

– Cum așa?

– Ați adus-o voi.

În sfârșit, Promy se întoarce din ocean cu părul răvășit, umed (nu știu de ce, poate de transpirație, căci în ocean nu se udă nimic) și cu coafura deteriorată, dar obrajii îi ard. A făcut ceva efort fizic și, totuși, mersul îi e mai sigur, ținuta mai dreaptă și aruncă flăcări din priviri:

– Hei, am interpretat Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor pentru flaut și orchestră, dedicată lui Marsias. Și, incredibil, nu doar că am știut tot repertoriul și am dirijat, dar am avut o orchestră extraordinară: pe voi, cei dragi, iar publicul m-a aplaudat, spune Promy cu glas tremurător, aprins la față, privindu-ne cu ochi negri de jar.

– Ai văzut? Există speranță. În tine, în primul rând. Ești cel mai tare! Apoi, în al doilea rând, în cei din jurul tău. Nu mai ești singur cu toți Big Brotherii, suntem alături de tine. Iar acum, vezi, te iubește și publicul, îl încurajez eu, alintându-mă și luându-l de mână.

– Ei, sper că da. Cel puțin aici, pe VJ. Dar voi cânta simfonia și la festivalul alternativ pe care-l vom organiza cel târziu toamna viitoare, cu sau fără ajutorul lui Dio. Na, uite că îmi fac planuri. Și o să le pun în practică. Hm, am întrebat-o pe VJ, pentru că eram, ca întotdeauna, foarte îngrijorat și, personal, nu m-am priceput la asta niciodată, dacă știe să se apere. Și știți ce mi-a spus? Mi-a răspuns că da. Da, știe. Își transformă dușmanii în prieteni. Vai, ce cuvânt urât, ”dușman”! Ar trebui șters din dicționare. Îmi place la fel de mult ca și cuvântul ”lanțuri”. Și mie mi s-a aplicat eticheta asta de milioane de ori, ”dușmanul poporului” și al zeilor: Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore! O să te obișnuiești. Al Gore e de vină. Dottore El-Gol. VJ s-a mai confruntat cu creaturi ostile și a procedat astfel: le-a făcut să se simtă prost, să le fie rușine pentru faptele și intențiile lor. Ea îi iubește pe toți, indiferent cum ar fi. Și a reușit să-i schimbe.  

Deu oftează (la fel de adânc ca Promy, de parcă se rupe ceva în el), se întunecă la față și lasă ochii căprui-verzui, umbriți de gene lungi, arcuite, în pământ. Buzele întredeschise i se mișcă în gol, fără a putea articula vreun cuvânt, venele de pe frunte i se umflă, iar tâmplele îi zvâcnesc. La un moment dat, izbucnește, înroșindu-se ca focul și ridicând pumnul:   

– VJ, te provoc să-l schimbi și pe nenorocitul ăla de Zeus care a exterminat oamenii, ne-a masacrat familia și l-a torturat pe tati în fața mea! Schimbă-l, VJ, dacă poți!

– Poate că o să-i pară rău, răspunde vocea susurătoare de sirenă.

– Nu, VJ, nici vorbă de asta, oftează Deu, închizând ochii și strângând puternic pleopele, dezgustat, cu chipul devastat de o deznădejde incurabilă. Nu-i pare rău decât că am supraviețuit. Eu și tati. Atât.   

Promy se face alb ca varul și se scurge încet pe nisip, fără să spună nimic. Deu lovește tare cu pumnul în masă, răsturnând paharele de ouzo, apoi își acoperă chipul cu mâinile. Pira se întunecă la față, își mușcă buzele și se retrage discret în casă. Tulburată, dar, în același timp hotărâtă să nu mă desprind de Promy, ridic un pahar ciobit, dau pe gât un ouzo și rămân așezată la masă. Deu tace și se leagănă îndelung cu șezlongul, ascultând parcă în transă scârțâitul profetic al scaunului. Un zgomot familiar, deranjant și extenuant, un zumzet intermitent și monoton pe care îl aude mereu și nu-l poate controla. Un geamăt reprimat care parcă, de veacuri, ar vrea să se transforme într-un urlet și nu reușește. Un sunet strident, ascuțit și dureros, dar slab și evanescent ca plânsetul înăbușit al ferăstrăului pe podurile din Paris.

Nu înțeleg. Nenorocitul ăsta de Zeus, unchiul meu, a făcut genocid, împreună cu mâna lui dreaptă, Hermes, verișorul meu, care i-a satisfăcut (de multe ori și propus) toate capriciile, toate fanteziile perverse și distructive, căci singur nu era capabil de nimic. L-a chinuit pe tati dement, oribil, barbar, mii de ani. Chiar și în fața mea. Nu s-a jenat. Dimpotrivă, se distra foarte bine. Nu îi pare rău decât că a supraviețuit tati. Și eu potopului. Singurul din milioane! Atunci când am urcat pe Elbrus, înainte de potop, nu știu cum a reușit săracu’ tati să se adune un pic ca să-mi vorbească, să mă avertizeze, să mă învețe ce e de făcut și să mă încurajeze, sincer, m-a surprins, în halul în care era. Se zvârcolea gol, în lanțuri, sufocat de piron, oasele strâmbate îi ieșeau din corp, iar ficatul zdrobit, rupt în bucăți, îi curgea afară.

Cu ajutorul lui tati (și al Mamei Temis, bunică-mea, care s-a târât în genunchi pentru mine în fața lui Zeus, cerșind îndurare ca să nu fiu trăsnit de mărețul și gloriosul ”stăpân”, asta după ce, cu chiu cu vai, supraviețuisem potopului), am reușit să mă salvez și, odată cu mine, civilizația umană. Unii salvează și creează, alții ucid și distrug. Până și acum, dacă ar putea, Zeus ar continua să ucidă și să distrugă. Nu s-a săturat să facă rău, nu-i mai ajunge. Când pune mâna pe tati, o ia de la capăt, ticălosul, abia așteaptă să-i sfârtece din nou trupul cu lanțuri, piroane, vulturi, fulgerașe și flegme mai corozive ca acidul sulfuric, până nu mai rămâne nimic din el sau... cel mult o legumă putrezită și storcită, cum zice tati. Iar Hermes are cea mai mare satisfacție când îl îneacă în bale pe tati (care-l trezesc și din comă, nu numai din leșin). Am văzut asta chiar vara trecută. Nu se mai satură!

Și cum l-a pedepsit tati pe nenorocitul ăsta de Zeus când a pus gheruța pe el? Cu palate, izvorașe de ambrozie și nectar, o armată de sclave androide și o planetă întreagă pe care s-o facă praf! Bineînțeles, doar pentru faptele de acum. Cele anterioare s-au prescris. La fel au fost recompensați și ticăloșii ăilalți de zei – cu Startarul! O închisoare de fițe de unde nimeni nu mai vroia să plece! Era să fac stop cardiac când am văzut-o. Și să-l reneg pe tati.

Uluitor! Tati continuă să mă uimească. Cât de curând, ticăloșii o să fie amnistiați sau chiar grațiați (cu cazierul șters), complet spălați de păcate și liberi să candideze și să falsifice noile alegeri. Și să dea vina pe tati pentru tot ce se întâmplă. Acum, precis a furat și alegerile, și revoluția. Așa-i trebuie gunoiului ăluia de trădător! Pot să mă țin la curent și să prezic și eu viitorul, de la milioane de ani lumină distanță, fără să fac o secundă de monitorizare. Ticăloșii o să rămână bine-mersi, mereu deasupra legii, intangibili.

Cum e posibil?! Nicio crimă politică nu ar trebui prescrisă, vinovații ar trebui condamnați juridic, nu doar moral. Sigur, nu cu aceleași metode, dar să le dai Startare și planete noi de distrus... ”Mai bine pedepsit pentru prea multă dragoste decât premiat pentru prea mult ură”, zice tati, da, așa e, însă nu e bine să se aplice acest principiu întotdeauna, acceptat ca atare, ca de la sine înțeles, sub pretextul că ”asta-i politica, ăsta-i sistemul”. De ce trebuie condamnați mereu cei care fac fapte bune și premiați ticăloșii? Eu m-am săturat.

Iar acum tati amenajează o zonă turistică într-un loc unde ar fi trebuit să fie un memorial al durerii. Și, presupunând prin absurd că s-ar face memorialul lângă Startar, cum ar fi el: un fel de ”Castel de al lui Dracula”, că tot e Ile aici, la care să se meargă în pelerinaj ca la un megaparc de distracții, cu superoferte? Eventual, direct din Startar, cu sacoșica și pungile de cadou de la shopping în brațe, să se ducă să viziteze locul unde au fost torturați Mene și tati. E indecent și revoltător. Tati, asta e celebra ta sete de justiție? Și, culmea ironiei, Mama Temis, bunică-mea, e zeița justiției!

Poate că totuși o să fie memorialul într-un loc separat de Startar, iar copiii o să-l viziteze cu școala. Cine? Copiii noștri care au fost decimați? Sau copiii pe care intenționăm să-i facem pentru a le da șansa de a ajunge și ei într-un asemenea loc cu perspective educaționale și recreaționale optime? Acum, presupunând prin absurd că o să vină niște copii cu școala, cel mai probabil nu o să arunce vreo privire în jur, n-o să pună nicio întrebare, ci o să stea să se joace pe tabletă sau pe telefon. Nu o să întrebe nici măcar de ce au fost Mene și tati atât de tâmpiți încât să petreacă mii și mii de ani la pușcărie. Nu o să înțeleagă nimic. Nici că tableta sau iPhone-ul lor i se datorează lui tati.

Deu își descoperă fața congestionată, schimonosită de oroare, își ridică ochii din pământ și se pregătește să vorbească. Își adună forțele ca să articuleze cuvintele cât mai fluent și mai tranșant, luptându-se în același timp să-și învingă repulsia. Într-un sfârșit, rostește cu emoție și întreruperi, dar tare și apăsat, țintindu-l cu privirea pe Promy:  

– Tati, ca să nu zici că nu spun ce-am de spus, o să te întreb când aveți de gând să... să luați măsuri. A-a-dică... să-i aduceți în Tartar pe toți vinovații... toți, fără să se prescrie nimic, să faceți un memorial al Holocaustului într-un loc decent, nu lângă sau în Startar! Doar nu vrei să vină de la shopping cu pungile pline și să le curgă iaurturile cu Bifidus la promoție peste lanțurile și piroanele voastre!

Promy rămâne pe nisipul sticlos și se uită o vreme pierdut, în tăcere, la cerul înalt, ca o petală imensă de cactus de pe Gliese de un albastru neverosimil. Un albastru luminos, intens, ireal. Un albastru imposibil. Un albastru sfâșietor și revoltător. Promy tresare și se contorsionează. Involuntar, se strânge ca un fetus în placentă și-și duce mâna la gură, presându-și buzele cu putere, strivindu-le, de parcă ar vrea să-și înăbușe un țipăt. Apoi, face eforturi titanice să preia controlul asupra corpului său, își ia mâna de la gură și se întinde pe nisip, trosnindu-și oasele. La un moment dat, simte un fir de nisip zgrunțuros, rămas pe buze și-l mestecă absent.

Nu are niciun gust. Parcă mi-a intrat în corp o bucată de sticlă care îmi va perfora intestinele cât de curând. Nisipul argintiu scânteiază halucinant, profetic. O strălucire metalică, rece, tăioasă. Lumina dureros de vie a morții. Anticiparea sfârșitului... sfârșiturilor apocaliptice pe care le știu dintotdeauna. God created bound. Natural born bound. Albastrul imposibil, străin și indiferent al cerului mi se pare nedrept. Mă doare. Am fost și eu cândva o floare albastră de cactus, dar ”stăpânii” m-au udat cu balele lor până m-au înecat, apoi mi-au smuls spinii și petalele, una câte una, până am ajuns un ciot gol, murdar și strâmb. Sunt obișnuit să fiu profanat la nesfârșit. Urletul lui Marsias face să sară cristalele Swarovski din candelabre în sala de concerte, însă eu, bântuit de fantomele amintirilor despre viitor, chinuit de o frustrare atroce, milenară, fără răspuns, încă strâng din dinți și tac.

Îmi bag singur pumnul în gură, în fața ta, Deu, îndesându-l spasmodic, fără milă, până la sufocare. Ce să-ți mai spun? Nu vreau să mă auzi urlând. M-ai văzut în cele mai ingrate ipostaze și-o să mă mai vezi. Nu s-a terminat. M-am născut o legumă mutantă de 40 de kile, o legumă putrezită și storcită, stropită generos cu flegmele zeilor. Bravo, scumpi și dragi ”stăpâni”! Mi-am dorit întotdeauna cu disperare să gândesc, să vorbesc și să acționez liber, dar voi mi-ați pus pumnul în gură mereu. Acum ați reușit performanța incredibilă de a mă face să mi-l îndes singur pe gură până mi-l înghit complet, împreună cu urletele mele Ia uitați-vă, titanul ăla băgăcios își bagă el însuși pumnul în gură. Distractiv, logic, nu? Oricum, sunt obosit, nu mai am putere să urlu și nimic de zis în afară de ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” sau ”barzăcopilviezure”. Miliarde de cioburi din presse-papier mă împroașcă și îmi intră în carnea sufletului, străpungând-o la nesfârșit, până nu mai simt nimic. În afară de silă.

Promy scuipă firul de nisip, își mișcă buzele în gol o vreme, ezitând să răspundă și, în același timp, adunându-și puterile pentru a se replia. Într-un târziu, vorbește încet, cu o voce dintr-o altă lume, continuând să privească cerul înalt și străin, injust de albastru:

– Da, scumpule, o să... o să fac tot ce-ai spus cât de curând. Sunt cu totul de acord. Nu vreau să zici că fug de tine sau de mine însumi. O să amenajez un memorial într-un loc decent, nu lângă Startar. Jur pe noua Constituție democrat-liberală (care, în sfârșit, e gata, uite, avem un punct de pornire), pe ce vrei tu. Trebuie să ai încredere în mine. Iar Startarul, deși ne-a lăsat o gaură neagră în buget, a dat rezultate. Privește, te rog, în contextul alegerilor: Chiron, candidat la funcția supremă, avea nevoie de rezultate, de finalizarea anchetei, de un gest de clemență pentru zei și... de virtuali competitori, așa era democratic. Iar eu i-am convins pe zei să rămână la pușcărie prin oferta ”Startar”, altfel s-ar fi bătut pe un nou telefon sau o nouă tabletă cu muritorii, la Black Friday, la hypermarket. După alegeri, treaba s-a schimbat. Oricum, nu cred că vroiai să devin taliban, după ce m-am chinuit mii de ani tocmai ca să nu mă fac zeu.  

– Bine, tati, dar când vor fi arestați adevărații vinovați? spune Deu pe un ton ridicat, încins la față, tremurând de furie și aruncând săgeți de foc din priviri spre Promy.

Promy rămâne întins pe nisip, dar îi înfruntă privirea lui Deu și răspunde ceva mai tare, pe un ton voit sec, de parcă ar citi ingredientele de pe o cutie de salată de ton care nu-i trezește niciun interes:

– Păi, dragul meu, Apollo și Caliope vor fi arestați cât de curând. Pe Știi Tu Cine și Madame Hera o să-i mănânce poate Bebe, cum l-a înghițit vara trecută pe nenea Cronos, chiar dacă antropofagia nu mai e constituțională. O execuție ilegală, nu și imorală. Păcat de planeta SPP1001 unde sunt exilați sărmanii, nu-i așa? Dreptul la viață al unei planete e mai important decât dreptul la viață al unei persoane, nu? Mai târziu ar putea fi prea târziu. Ăștia o fac praf cât ai clipi. Cum au procedat și cu Pământul. De fapt, dacă sunt transformați în trifoi cu patru foi, atunci nu mai e nici antropofagie, ci fitofagie care e perfect legală, cu unele excepții. Doar ticăloșii ăștia nu sunt etnobotanice sau alte ierburi. Iar Bebe va solicita din timp un formular corespunzător. Însă, stai puțin, Deu, dacă fitofagia e permisă, titanii pot fi consumați mai departe, căci sunt legume. Restul? Ceilalți o să rămână în Tartar cu condamnări penale definitive. ASAP. I’m doing my best.  

– Tati, lasă vrăjeala! Când?! strigă Deucalion.

E aprins la față, sudoarea i se scurge în valuri pe frunte și obraji, ochii îi ard, mâinile îi tresaltă febril, corpul i se convulsionează. Masa trepidează, un vânt sălbatic, amețitor, de deșert răscolește furios nisipul purpuriu, orbindu-ne și sufocându-ne, iar oceanul clocotește. Îmi stă pe limbă să-i spun lui Deucalion: ”Când?! Când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet”, dar, din fericire, strâng din dinți și reușesc să mă abțin.

Am aşteptat și noi în România, timp de 22 de ani, ”Legea lustraţiei”, în speranţa unei purificări a societăţii româneşti şi a revirimentului moral al clasei politice. Ce dacă? Mai bine mai târziu decât niciodată, am zis eu. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, mai înainte, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. Nu se lustrau candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu puteau fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservau dreptul la candidatură.

Pe lista lustrabililor intrau, surprinzător, cel puțin într-o primă fază, Ungureanu și Boc (foști lideri UTC) sau Monica Macovei (procuror în anii comunismului). Poate și șoimii patriei. Puțin aplicabilă și, oricum, tardivă, ”legea lustrației” a fost doar un simbol palid al desprinderii de comunism și al condamnării sale. Se vede treaba că Promy are din nou dreptate (nu și drepturi): mai târziu e prea târziu, și, oricum, ”rinocerii” au rămas. Iar în Olimp, dacă s-ar da o lege a lustrației, primul lustrat ar fi însuși Promy, fie și pentru distrugerea planetei Krypton a lui Superman.

Recent, m-au surprins (era să zic șocat, dar, din păcate, ne-am obișnuit și ne așteptăm la orice) iar performanțele politicienilor români de a se sustrage justiției asemenea zeilor olimpieni. În preajma Crăciunului, Moș Spurcăciun de la USL ne-a adus un cadou inspirat: modificarea salutară a noului Cod Penal. Sau, parafrazând un vechi slogan al Revoluției (că și așa sărbătorisem aproape un sfert de secol de atunci), ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”, de Crăciun ne-am luat CONSPIrația de injustiție.

Într-o manieră conspirativă demnă de Madame Hera, Brutus sau Lucrezia Borgia, parlamentul (mai exact, Camera Deputaților) s-a reunit într-o noapte, târziu, sub bagheta magică a lui Zgonea, pentru a dezbate unele amendamente la noul Cod Penal. Grație noilor propuneri, politicienii (parlamentari, Președinte, cu statusul schimbat, excluși din categoria funcționarilor publici) deveneau intangibili pentru DNA și anchetele anti-corupție, inaccesibili ca zeii olimpieni. Practic, DNA, ”fă-te că lucrezi”! Nu știu de ce, de fiecare dată când descoperă o instituție cât de cât funcțională în România (și asta e ceva cu totul special care ar trebui încurajat și promovat... rara avis), clasa politică se înverșunează să o facă praf: nu e vorba doar de DNA sau ANI, ci și de propunerea de comasare a muzeelor Antipa, Muzeul Țăranului din România (MȚR) și Muzeul Satului.  

Conspiratorul-șef, Valeriu Zgonea, e un personaj autentic și original, unic și inegalabil: nu doar Președintele Camerei Deputaților, ci și un fel de consultant de imagine și lifestyle al mai puțin conformistului său coleg, Remus Cernea, pe care l-a apostrofat în repetate rânduri că nu avea cămașă și cravată. Era cât pe-aci să suspende ședințele din acest motiv. Surprinzător, Zgonea e mare fan Pink Floyd, încă din adolescență. Urăște așa de mult Zidurile încât a distrus simbolic, împreună cu Roger Waters, Zidul din jurul Casei Poporului. Când a făcut-o (cu mult zel patriotic și ”mânie proletară”, de altfel), interesant, Zgonea nu purta cravată. Atunci de ce a organizat pe ascuns ședințe noaptea în Parlament pentru a ridica Zidul inexpugnabil al imunității absolute a politicienilor? Ce dovadă mai bună de deschidere și transparență? Să-i cerem să-și dea demisia? Dacă nu pentru modificările aduse noului Cod Penal și stilul în care a operat, măcar pentru că nu avea cravată când a dărâmat Zidul împreună cu Roger Waters.

Pe ansamblu, reacțiile politicienilor au fost, ca întotdeauna, prompte și responsabile (bâlbâieli, minciuni, jigniri și insulte), iar mediatizarea – onestă și echilibrată: Antenuțele nu au observat nimic deși au fost scuipate chiar caravanele lor, TVR și România TV aveau cu totul alte griji, iar Realitatea – din gafă în gafă, reușind însă performanța incredibilă de a nu mai omorî niciun protestatar... deocamdată. Căcărău Antenescu s-a bâlbâit întâi că nu știa de noul Cod Penal și de întâlnirea conspirativă din Parlament, apoi că da, e de acord, apoi că nu, nu e (integral, cel puțin). Iar Ponta, veverița Scrat Copy-Paste, a continuat seria dezastrelor din ”Epoca de gheață”, surâzător, calm și relaxat ca de obicei, atenționându-i pe cei care l-au tras de urechi pe bună dreptate (Ambasada SUA, Ambasada Olandei, Ambasada Marii Britanii, Comisia Europeană, Comisarul European pentru Justiție, Viviane Reding, ambasadorul american la OSCE, chiar și socialiștii europeni ai lui Ponta însuși, prin Hannes Swoboda etc.) să nu se mai bage și să-i blocheze drumul lui Scrat spre ghinda de aur (otrăvită, oricum, de cianURĂ).

Chiar așa! Ce vă băgați? Cum vă permiteți? De ce vă luați în gură cu mine? Ce vreți? Ce mai vreți? Ce vă pasă vouă? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, o să vă obișnuiți. Să nu uităm însă ce zicea Descartes, fan declarat al Antenuțelor: ”Vă condamn, deci gândesc. Gândesc, deci exist. Exist, chiar dacă nu apar la TV”.

Până la urmă, din cauza băgăcioșilor externi și interni, lădabila inițiativă a politicienilor români nu s-a fructificat. Deocamdată. Aș vrea să mai spun ceva, însă mi-e milă de Promy și de Deu. Aș da orice să pot urla eu în locul lui sau al lui Deu, dar, oricum, orice aș zice, chiar dacă aș zbiera săptăluni în șir, cuvintele și țipetele mele ar dispărea înghițite de deșertul Exopotamiei ori de tăcerea Zidului. Las-o baltă, Madame Dezastru, ce e corect? Mi se încețoșează privirea, tremur de furie și-mi vine să vomit. Îmi arunc ”pufăitoarea” și aprind o țigară normală (Vogue Arome mentolată), apoi încep să râcâi încet, sistematic foița subțire de aluminiu de pe o folie de Nurofen consumată. Răvășit, palid ca un cadavru, Promy își apasă, în continuare, buzele cu palma, străduindu-se să-și reprime un țipăt ori un oftat. Deu ridică un pahar ciobit de pe jos, din nisip, își toarnă ouzo și-l dă pe gât, repede, fără să clipească, cu aceeași grimasă de dezgust și dezndejde incurabilă întipărită pe față.

Deodată, Deu simte ceva diferit în aer, nările i se dilată, inspiră adânc de câteva ori la rând pentru a-și verifica percepțiile, apoi se lansează într-un nou atac:  

– Tati, ce-ai mai făcut? E legal? Ai autorizație? Iar te bagi unde nu-ți fierbe oala? Nu te poți abține? Nu te-ai mai învățat minte?

– Pneumonoultramicroscopicsilicovolcanioconioză. Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Ultimele cuvinte din limba dacă. Cuvinte magice. Dacă le repeți, vezi lucrurile altfel. Ba chiar le... miroși diferit. Ia încearcă, Deu! Surprinzător, dacii și romanii sunt strămoșii lui Ile, nu Dracula, știai? Da’ ce, nu-ți place mirosul autentic de ocean? Mă arestezi?

– Păi, cam așa ar trebui. Pe bune, atragi atenția, tati, plus că ai generat un precedent. Nu e responsabil să acționăm astfel, de-asta am creat o serie de formalități care trebuie îndeplinite. Nu pot să las pe oricine să facă orice aici, pe planeta mea.

– Oricine?! Orice?! Planeta ta?! Am îmbunătățit calitatea aerului, Deu! E mai natural. Și respiri mai bine.

– Hm, oricum, e foarte bizar: înainte erau mirosuri personalizate, acum e unul unic pe care îl simte toată lumea.

– Un miros adevărat de ocean. Care îi place lui VJ, din moment ce-l păstrează. Poate vrea ca noi să simțim împreună același miros natural creat de mine.

– Natural creat de tine?! Asta-i ca-n reclamele la iaurturi. De fapt, nu mă interesează. Tati, nu ai voie să faci nimic fără aprobare. Nici să te joci cu găletușa în nisip.

– Cât durează până îmi eliberezi o adeverință ca să trag patru linii... cu grebla în nisip?

– Habar n-am, tati, dar tu știi să aștepți.

Deu mai inhalează o dată mirosul autentic de ocean, briza naturală... creată de Promy, bea o gură de ouzo și chicotește. Promy se ridică în fund și-și scutură nisipul sticlos din păr. Eu reușesc să finalizez dezlipirea foiței de aluminiu de pe folia de Nurofen.

– Lasă, Promy, eternitatea nu durează prea mult, intervin eu, într-un ultim elan consolator. Și uitați ce am realizat! ridic eu folia de Nurofen, acum perfect străvezie, ca s-o vadă și ei. Nu, nu sunt doar anxioasă și angoasată, am vrut să ilustrez conceptul de ”transparență”. Scuze, sunt obosită, foarte răcită, la PMS și posedată din nou de Bush Jr. Sau poate am inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Și am avut iar coșmarul ăla hollywoodian cu stăpânul Chiron din care a rămas doar omul și a dispărut calul. Se prostise de la politică. Și acum mă trec fiori!

– Taci, Ile! sare Promy. Taci and don’t touch. Din mine o să rămână doar un ciob de oglindă (fie și ecran-oglindă cu touch... scream) sau un ciob de presse-papier. Ah, iubesc transparența! Sunt dottore El-Gol. Deu, crezi că stau s-aștept aprobare de la tine pentru a trage patru linii cu grebla în nisip? Îi vine lui Ile numărul de dosar de la Parchet până atunci.

– Perfect, mai mult ca perfect, cum spui tu, tati, ai răbdare, o să sărbătorim momentul când va veni, zice Deu ceva mai vesel, dându-i lui Promy un ghiont în joacă. A, și văd că nu te-ai limitat la peisaj, ai introdus și faună: peștișori și o caracatiță.

– Nu, Deu, ultima e mafia din universități, întreab-o pe Ile dacă nu mă crezi. Se pricepe la caracatițe.

– Uite, tati, de data asta o să mă fac că nu văd, cu condiția să pescuiești acum peștișorii și caracatița, să pregătești un grătărel și să mănânci cu noi.

– Imediat, dragul meu! Ile e chiar disperată după caracatiță la grătar. E mare devoratoare de caracatițe. Știți, mă gândeam și eu așa, ce-ar fi să las salvarea lumii lui Superman, Spiderman sau Batman și să mă limitez la caracatițe? Astea dau șpagă bună. Dar vroiam să te mai întreb ceva, Deu. Mă lași să construiesc un mall? Haideți să facem un mall! Ar fi senzațional, nici nu știți ce pierdeți! VJ, ești singura planetă fără mall, n-am mai văzut așa ceva. Dacă aș fi în locul tău, aș muri de rușine. Cum să mă simt aici acasă dacă nu e niciun mall?

– De ce, tati? Vrei să cumperi Pampers pentru verișorul meu, Bebe junior, care se va naște curând? Uau, întotdeauna mi-am dorit un verișor jumătate titan, jumătate chinez! Mă bucur așa de mult că vine pe lume că sunt în stare să-l alăptez, titanii sunt născuți baby-sitteri. Și să-l învăț pe Bebe cel mic jocul: ”Suflă-l pe tati să-i vedem moaca!” De Harry Potter, bacterie probiotică sau fără față? Ia să verificăm chiar acum. Sau poate ți s-au terminat proviziile de Maretti ori vrei să-ți iei un tricou nou, alb, de firmă, cum porți tu în ultima vreme? Nu, tati, nu te las să faci niciun mall. Dar sper să te descurci și fără. Tu ești un supraviețuitor.

– Nu-i nimic, nu mă dau bătut, un titan nu renunță niciodată, nu? Îmi comand Maretti online prin ofertă Zumzi și curier Cargus. Ile a mai apelat la Cargus cu succesuri. Dacă am noroc, plătesc o taxă de transport nu mai mare ca gaura din buget pentru Startar și-l voi primi în maxim două mii de ani. Dar, știi ce, Deu? M-am mai gândit și am ajuns la o concluzie. Mai bine mă arestezi tu înainte să apuc să mă întorc în Olimp. Uite, nu prea am bani, dar pot să-ți dau șpagă un iPhone 11! Dacă vrei, renunț la rest, de dragul tău. Știai că în România, unde e tot o ”democrație originală” ca la noi în Olimp, mai nou se dă rest la șpăgile electorale?

– Uau, ce idee bună! La fel de tare ca Startarul! Nu, tati, lasă iPhone-ul, n-am să-ți dau rest la un iPhone 11. E inestimabil, nu? Și telefon iPhone 11 am deja. Un singur lucru vreau de la tine, tati: Maretti cu pizza. Vreau să am și eu orgasme ca tine.

– Nu, Deu, nu dau șpagă Maretti și nu împart Maretti cu nimeni. Am și eu demnitatea mea. Nu știai că eu am principii?

Deu râde tare, sonor, nestăvilit. Promy îi dă și el un ghiont, îl ciufulește și-l bate ușor pe spate. Fii-su vrea să-i pună mâna în păr, dar își aduce aminte, brusc, de coafură și se oprește la timp. Își privește tatăl cu ochii lui mari, căprui-verzui, cu gene lungi și arcuite ca ale lui Promy, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi, și îl îmbrățișează strâns, cu toată forța lui titanică, gata să-l sfărâme și să-i transforme oasele în praf de stele.