Examen cu Big Brother. Vol. 2 IV. Ning flori de liliac peste stigmatele noastre binecuvântate

”Nani, nani, puiul mamii / Nani, puișor. / Mami îți cântă încetișor, / Mami îți cântă cu dor”. Pe malul oceanului violet de pe VJ45, inhalez adânc briza. Bizar, are un miros intens și tulburător de liliac. Copilul meu, Alex, plânge, ne-am certat la București. Acum îl văd iar mic ca pe vremea când era doar un bebeluș. Plânge, se agită, dă din mâini și din picioare, iar fața lui e roșie, transpirată și schimonosită de parcă tocmai l-ar fi văzut pe Ronnie, clovnul de la McDonald’s care îl îngrozește. Îl iau în brațe, îl dezmierd și-l strâng la piept. Lipit de sânul meu, tace imediat, ca printr-o vrajă. Desfac cămașa și-i dau să sugă. Gâdilatul buzelor lui delicate ca niște petale de liliac, mă electrizează ușor și mă face să râd. La sânul meu, copilul se alintă, gângurește fericit și adoarme imediat. Îi cânt mai departe încetișor, aproape șoptit, ”Nani, nani, puiul mamii”. Ne topim unul în altul, tandru și dulce ca-ntr-un ocean violet, calm și infinit. Nimeni nu-l poate desprinde de mine, simt că e o parte din mine, așa cum și eu sunt o parte din el. Suntem una și aceeași persoană. Comuniune ca în momentul împărtășaniei. Unitate indisolubilă. ”Tat tvam asi”.

Brusc, îmi dau seama că trupul meu emană acum o aromă de Maretti cu pizza și havane cubaneze pe care mireasma amețitoare de liliac nu o diluează, ci, dimpotrivă, o intensifică brutal, răvășitor. Sânii mei se retrag până rămân din ei doar sfârcurile, spatele devine mai lat și mai puternic, pielea – mai albă și mai lucioasă ca de marmură, iar pe corp îmi văd cicatricile, semnele binecuvântate ale sacrificiului: urma pironului pe piept și cea a ciocului vulturului în dreptul ficatului. Tresar cutremurată, mi-e teamă să nu-l scap pe Alex cel mic din brațe. Dar continui să cânt ”Nani, nani, puiul mamii”. Cu vocea lui Promy.

Apoi, imaginea se schimbă: titanida Temis, îmbrăcată într-o rochie lungă, simplă, albă, cu părul ei lung, negru ca abanosul, fluturând în vânt și ochii săi mari, adânci, melancolici, umbriți de gene lungi, arcuite (moșteniți și de Promy), plimbându-se desculță, în zori, la marginea unei păduri de pini, într-o poiană smălțuită de clopoței violet. Iarba înrourată îi mângâie gleznele fine de gazelă. Chipul ei surâzător iradiază o lumină blândă și liniștitoare, irumptă parcă dintr-o altă lume. Îl ține pe bebelușul Promy în brațele sale albe ca zăpada, îl leagănă ușor și-i cântă ca să adoarmă. Are o voce nu doar frumoasă, ci și surprinzător de caldă pentru o zeiță. Promy o privește cu ochi negri, mari și inocenți de copil din tablourile lui Tonitza și se lipește de ea, zâmbind și căutându-i jucăuș sfârcul cu buzele trandafirii. Sunt absorbiți amândoi de oceanul violet de clopoței, în lumina aurorală. O lumină pură și sfântă, de început de lume. Ba nu, încă se mai aude muzica, zeița cântă acum în română ”Nani, nani, puișor!”, are zdrăgănele multicolore la gât (ca cele de pe tarabele din Vamă) și poartă blugi negri ca mine. Iar vocea e a mea!

Înainte să apuc să mă dezmeticesc, o nouă imagine se conturează: Promy cu Deu (Deucalion) bebeluș în brațe. Se strâmbă poznaș la el, îl ciupește ușor, îi sărută obrăjorii durdulii, își atinge delicat nasul de cel al copilului, îl leagănă și-i fredonează un cântec de leagăn străvechi, grecesc, cu vocea lui caldă și puternică. După câteva minute, se aude ”Nani, nani, puișor!” în română, interpretat de mine, iar brațele albe, vânoase, de marmură ale lui Promy devin ale mele. Deu cel mic mă privește cu ochi verzi, mari și luminoși, iar părul îi strălucește ca o aură. Va fi un sacrilegiu dacă-l ating? Îmi apropii fața de obrăjorii lui ca de porțelan și-i sărut, iar șuvițele bogate, blonde, ușor ondulate ale lui Deu cel mic, desprinse parcă din tablourile maeștrilor italieni renascentiști, îmi dezmiardă chipul ca niște raze de soare. Deu râde zgomotos. Și apoi râgâie.

Cred s-a făcut timpul de băiță, nu de alta, dar răsună plaja și oceanul de cântecul ”Baie, baie, tra-la-la!” (un apel la abluțiune, cu efect antientropic garantat), urmat de cel care ne istorisește povestea atingerii purității: ”Am curul curat, / Am scăpat de căcat, / Sunt un tip fericit, / Uite c-am reușit! / Mami m-a curățat / Și-am scăpat de căcat!”, interpretat atât în română, cât și în greaca veche de mine, zeița Temis și Promy, iar bebelușul din cădiță care stropește și râde e când Alex al meu, când Promy, când Deu. Se vede că planeta VJ45, asemenea lui Promy și Her, are simțul umorului, foarte necesar pentru supraviețuire.

Aerul electrizat, încărcat de parfumuri, vibrează. Catifelate ca niște petale de liliac, valurile oceanului violet ne dezmiardă lent, la nesfârșit și ne ascund într-un cerc magic protector.

***

Pe plajă, Pira își desface părul blond, bogat și mătăsos, lung până la genunchi, perfect îndreptat cu placa, și îl lasă să fluture în vânt. Nu apuc să-i admir prea mult părul (și coafura), căci aud, deodată, o voce susurătoare de sirenă:

– Ile, vino! Hai în apă!

– Haide, Ile, du-te! Te cheamă VJ în apă, îmi zice și Pira.

– Pe mine singură? Nu veniți și voi?

– Nu, te-a chemat pe tine. Du-te! insistă Pira.

– Trebuie să mă duc?

– Nu neapărat, nimic nu e obligatoriu aici. Dar cred că ar fi bine pentru tine să te duci, îmi spune Pira, zâmbindu-mi cu subînțeles și dându-și părul lung peste umărul drept.

Mă uit câteva secunde, ușor surprinsă, la tatuajul Pirei de pe spate, abia descoperit: are un fluture uriaș, cu aripi dantelate, conturate intens cu purpuriu și smălțuite în interior. Pe cât de frapant e conturul rubiniu al aripilor, realizat în tușe groase, pe atât de delicat și discret sunt desenate modelele din interior, lucrate minuțios, în miniatură și țesute parcă în filigran, în culorile curcubeului. Înainte, cu câteva luni în urmă, când veniseră să voteze amândoi la primele alegeri libere din Olimp, Pira nu avea tatuajul. Unde l-o fi făcut? Și ce modele sunt reprezentate pe aripi? Dar acum nu mai pot studia tatuajul Pirei ori sta de vorbă cu ea, oceanul mă cheamă din nou, cu vocea lui ispititoare de sirenă. Pira, Promy și Deu (Deucalion) îmi fac semn de la revedere cu mâna și surâd.   

La mal, am ceva ezitări. Dacă apa e rece? Eu dârdâi și mă învinețesc pe loc la temperaturi sub 25 de grade Celsius. Ciudat, apa e caldă ca la duș și violetă precum florile de liliac. Îmi fac curaj și mă avânt în ocean. După ce înot până departe, în larg (cel puțin 50 de metri, după calculele mele), mă gândesc să mă întorc, dar aud aceeași voce ademenitoare de sirenă: ”Uită-te, jos, la picioarele tale, Ile”. Cum nu am simțit să mă fi ciocnit de ceva, mă las la fund ca să explorez oceanul. Acolo, întuneric adânc ca-n burta unui Leviathan. Dacă m-a înghițit unul? Să-l strig pe Promy? Din fericire, nu trebuie să caut mult, văd aproape imediat ”luminița de la capătul tunelului”: scânteiază atât de intens că și Madame Dezastru, orbecăind fără ochelari în burta unui Leviathan, o poate identifica.

Un coif și un inel de aur! Coiful Brunnhildei (cu funcție de teleportare și de metamorfozare) și inelul nibelungilor, inelul puterii! Nu, astea nu-mi trebuie mie. Nu am nevoie de putere, nici nu mă omoară curiozitatea, ce bine că sunt pe fundul oceanului, acolo e locul lor. Dar dacă aș încerca totuși coiful Brunnhildei? Ca să intru mai bine în pielea personajului când oi mai scrie despre ea. Roșie la față (de căldură, emoție și efort), cu mâini tremurătoare, iau coiful și mi-l pun pe cap. Incredibil, îmi stă ca turnat, credeam că e mare pentru mine. Schițez și câteva mișcări de luptă ca o walkirie adevărată. Doar sabia Nothung îmi mai lipsește. Deodată, zăresc o nouă luminiță pâlpâind în beznă. Ce bine! Poate că e o lanternă frontală puternică a vreunei sirene care o să mă ajute să mă orientez, căci nu văd mai nimic. Însă nu, nu-i o lanternă, ci o sabie de aur, strălucitoare și tăioasă ca razele laser, care mi se înfige drept în față:

– Ile, dă-mi coiful imediat! strigă Brunnhilde cu o voce ce seamănă suspect cu a mea.

– Î-î-î-îmi ce-ce-cer s-s-s-c-c-cu-cu-ze, am vrut doar să-l probez, îngaim eu. Te rog să-l iei, nici eu nu vreau să-l țin. Ia-l!

Congestionată la față, Brunnhilde trage de coif cu brațele ei vânjoase, cu toată forța ei de walkirie, dar nu reușește să-l desprindă cu niciun chip, oricât s-ar strădui.

– În acest caz, trebuie să te decapitez, Ile.

– Ceee?!

– Asta e, îmi pare rău, dar trebuie să te decapitez ca să-mi iau înapoi coiful, îmi spune Brunnhilde pe un ton aparent calm și detașat, în timp ce ochii ei mari, albaștri capătă o strălucire feroce.

– Nu, nu se poate! Ai grijă, Brunnhilde, te afli în burta unui Leviathan. Să nu-l spinteci cumva! E o specie protejată. Și, în plus, te vede Obama.

– Nu mai pot eu de Obama și de Leviathani. Îmi pare rău, nu o să dureze mult, eu sunt expertă, iar sabia mea e bine ascuțită și de calitate, nu-i prostie chinezească, a fost lucrată chiar în Walhalla. N-am ce face, am nevoie de coif.  

Sabia Brunnhildei se apropie suspect de mult de gâtul meu, tăișul ei lucește orbitor, halucinant lângă vena mea jugulară. Îl privesc în transă, paralizată. Fruntea mi se acoperă de broboane reci de transpirație, urechile îmi vâjâie, picoarele mi se înmoaie, iar inima mă înțeapă puternic. Aș vrea să-i mai zic ceva Brunnhildei, dar cred că e prea târziu, gura mi s-a uscat și limba mi-a amorțit oricum. În ultima fracțiune de secundă, îmi aduc aminte că acest coif mă poate teleporta acasă și-l rog s-o facă.   

În sfârșit, acasă! Cu siguranță, găsesc aici pe cineva care m-ar putea ajuta, titanii se pricep la orice, sunt mai tari ca Brunnhilde sau ca guru TV omniscienți precum Cristian Tudor Popescu ori Monica Tatoiu care te învață tot, de la cum să scapi de deochi, cancer sau de dictatorul Băsescu la rețete de sărmăluțe, cărți sau divorț. Cum mă așteptam, atitudinea celor de acasă este, într-adevăr, promițătoare. Deu, Pira și Promy se tăvălesc pe jos de râs când mă văd cu coiful Brunnhildei pe cap.

– Sabia Nothung și inelul nibelungilor unde sunt? întreabă Promy nerăbdător, privindu-mă cu ochi negri de jar. Nu mi le-ai adus? Doar nu ai luat coiful și ai lăsat sabia și inelul. Asta nu-i cine știe ce afacere! zice Promy, prăpădindu-se de râs.

Surescitată, cu obrajii în flăcări, povestesc repede întâmplarea și le cer ajutorul titanilor. Promy se apropie și trage de coif cu toată forța lui. Nimic, coiful nici nu se clintește. Urmează Deu și Pira care obțin aceleași rezultate spectaculoase. În disperare de cauză, îl chemăm și pe Bebe inorogul din Olimp, dar și el înregistrează aceleași succesuri remarcabile. Pe Her Promy evită, deocamdată, să-l aducă, pentru ca nu cumva să deterioreze un asemenea gadget de valoare în mâinile sale (prea) puternice. Eu sunt debusolată. Coiful mi s-a lipit complet de cap. Parcă ar fi o parte din mine, o excrescență naturală a capului, o completare firească a corpului meu, pe care ar trebui s-o accept ca atare.

– Trebuie neapărat să-l dai jos? Ești foarte sexy cu coiful pe cap. Eu încă prefer fetele (mai mult sau mai puțin) bătrâne și cuminți, de modă veche, cu coiful pe cap, ca Brunnhilde și Antenuța. Acum ai o șansă să intri în rândul lor. Dar, dacă vrei să scapi de coif cu orice preț, fără să te decapiteze Brunnhilde, o fac eu, delicat și igienic, îmi propune Promy, continuând să râdă cu gura până la urechi.

– Termină, Promy! Mai am nevoie de cap, mă înfurii eu.

– Da’ de ce? Nu capul e cea mai importantă parte a corpului, nu-i așa, Bebe? insistă Promy. Tu știi, căci ești houyhnhnm. Sunt altele mult mai importante. Ca de exemplu, fundul.

– Dacă ești așa de pro-fund, de ce nu ți-ai asigurat tu fundul? Ți-am zis de o mie de ori, Promy! ripostez eu. Și nu mai râde, nu e amuzant!

– Da’ ce? Tu ți-ai asigurat capu’?

– Promy, în loc să te hlizești, mai bine arunci niște raze laser de-alea de-ale tale (din ochi sau de unde vrei) și spargi coiful!

– Vai de mine, Ile, să distrug un asemenea gadget?! O  asemenea ”bunăciune de apărăciune”? rostește Promy cu o anume voluptate în glas, în timp ce ochii îi lucesc straniu, aprinși de o poftă carnală.

– Cuuum?! Gadgetul ăsta nenorocit al Brunnhildei e mai important decât capul meu?!

– Sigur că da. Nu-i așa, Bebe?

– Ba da, de data asta sunt de acord cu tine, apreciez înțelepciunea ta de titan, intervine calm Bebe, privindu-mă cu aerul lui ușor condescendent și ironic. Plus că Ile n-are asigurare pentru cap. Și la ce vă folosește vouă capul, yahoo-ilor? Nici din punct de vedere estetic nu are vreo valoare: uitați-vă la voi ce fețe palide, șterse expuneți, dacă vi se scoate masca de ”smiling faces”. Chiar mă tem că nu mai găsesc, la mulți dintre voi, nimic în spatele ei. Și nici nu aveți ceva decorativ, acolo, măcar un corn ca mine.

Simt că-mi pierd... capul și nu, nu vreau asta. Nu-mi doresc decât să scap de coif. Panicată, dau cu capul, mai exact cu coiful, de masă. Câteva obiecte (un pahar de cristal verde, o ceașcă de ceai cu fluturași multicolori, pictată de Pira, o solniță în formă de floarea soarelui și câteva farfurii de porțelan smălțuit) se prăbușesc cu un zgomot puternic și se sparg. Aoleu, dacă sunt lucruri scumpe ca cele de pe Gliese?

– Ah, îmi cer scuze! Mi-am pierdut capul. Nu și coiful, din păcate. O să-mi dau diplomă de ”Cea mai proastă vacă”, singură, ca Apollo. Și medalie. Vai, Deu, îmi pare rău. S-s-sunt s-s-scumpe? bolborosesc eu.

– Sigur că da. Am dat toată averea noastră pe ele. Nici Obama la Casa Albă nu se poate lăuda cu așa ceva. Nu-i așa, Obama? Acum nu mai avem ce să le lăsăm urmașilor. Poate doar coiful ăsta, cu sau fără capul tău în el. Hei, Ile, am glumit, nu-i nicio problemă, râde Deu.

– Cum așa? sare Promy. O lași să strice un asemenea gadget de valoare? Mi-a spart și mie pahare pe Gliese – opere de artă, unice, originale. Mi-a luat zile bune să le restaurez. Unii distrug, alții creează. Din păcate, unele lucruri sunt ireparabile. Presse-papierele sfărâmate, sufletele pierdute, trupurile descompuse, visele furate, speranțele năruite și viața futută, spune Promy printre dinți, întunecându-se la față.

– Ba cred că tu ai fost ăla care a spart pahare pe Gliese, erai foarte nervos, asta când ieșeai de sub chador ca să te coafezi, răspund eu înciudată. Cred că și Obama a suferit ceva, el apreciază ca tine operele de artă, tocmai de-aia nu i-a lăsat pe băieții de la Led Zeppelin să se apropie de tablourile de la Casa Albă când i-a premiat pentru întreaga lor activitate. Sunt și ei experți în decorațiuni interioare ca fii-miu. Oops, mi-a scăpat porumbelul din gură!

– Poate papagalul! Tu mi-ai mâncat papagalii din bungaloul verde, eram sigur. Știam eu că fiii și fiicele lui Dracula papă tot, chiar și lebedele din parc din Viena. Cred că și lebedele alea care ți-au zburat din desen, când se trăgea în cartier la Revoluție, nu au fost, de fapt, împușcate, ci le-ai înfulecat tot tu.

Sigur că da. Al Gore e de vină. Adică, Fata lui Dracula rade tot. Îmi vine să dau din nou cu coiful de masă.

– Da, sigur! Fata lui Dracula e de vină, izbucnesc furioasă și nimeni nu mă mai poate opri. Sigur că da... Hm, nimic nu e sigur, ci doar probabil. De fapt, nici probabil, ci numai posibil, dottore! Nu recunosc decât că am halit luna dementă de mentă, cu gust de Mentosan, ceva mai demult și asta ca să te scap pe tine de portalul infernului! Logic, nu? Cred că Guru ți-a înfulecat papagalii. Știi că ea nu mănâncă decât hrană uscată pentru pisici (Purina pentru pisici sterilizate), carne crudă sau ton în suc propriu (nu în ulei de floarea soarelui sau salată). Nici nu se uită la sonata de ton... ă, salata de ton, iar eu, dacă mor de foame, mă pot mulțumi cu o sonată de Merlucius ca Daddy Fizz. Guru nu bagă în seamă crenvurștii și cârnații, joacă fotbal cu ei și-i plasează în locuri strategice (în tăvița cu nisip, în castronul cu lapte și cereale al lui fii-miu, în cadă, în chiuvetă, pe modem, pe tastatura laptopului sau pe perna noastră), dar nu pune botu’ pe ei. Oricum, preferă măslinele și castraveții ca mingi de fotbal, nu carnea. Bine, crenvurștii și cârnații nu sunt carne, ci o colecție de E-uri, poți să guști și tu, dacă nu ai fobie și vrei să te intoxici, cred că sunt cel puțin la fel de sănătoși și nutritivi ca poțiunile cu care te-a servit prietena ta din copilărie, Antenuța, chiar la nunta ei, vara trecută. Guru are grijă la dieta ei. Și nu doar la dieta ei: ai văzut că-și respectă programul, nu se lasă niciodată perturbată din activitățile ei, nu-i strică nimeni somnul (fie și pe modem / laptop), masa, joaca, investigațiile, paza, spălatul sau răsfățul (și savurează mângâierile cu întreg corpul ei, până la ultimul fir de păr). Dacă o deranjează ceva ca Zidul, îl hăpăie pur și simplu, ai observat cum înghite bucăți din pereți mai mari ca ea, iar ușa reușește întotdeauna s-o deschidă, cu cheie sau fără. Clar, e guru. Apropo, cât îi dai ca să fie Marele Gardian al Presse-Papierului cu Coral Albastru? Care e salariul ei?

– O grămadă de bani! ”Are, are”... Dar nu pot să-ți spun cât, salariul e confidențial. Ai fi primit poate și tu o majorare sau măcar un bonus, dacă nu-ți dădeai demisia. Acum e prea târziu. Mai târziu e prea târziu.

– Ceee?! Îți bați joc de mine? Ce mi-ai dat tu mie? Și cât îi dai lui Guru? Haide, spune, doar n-o avea salariu mai mare ca Andreea Esca?

– Ce ți-am dat eu ție? Totul. Ți-am dat totul și tu vrei altceva.

– Totul?! Mă lași să mor de foame. De toți îți pasă, numai de mine nu. De toți cerșetorii ți-e milă, numai de mine nu. Vrei să vezi acum cum moare regina Cleopatra? ”Gali, voi cei care ați încercat să distrugeți puterea reginei Cleopatra, să vedeți cum moare regina Cleopatra! Vin acum, Osiris!” Sau preferi să te uiți cum moare Kim Jong Ile? ”Moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, luna și soarele se sting, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere de aur despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile.”  

– Hai, lasă showul! Salariul e confidențial, nu pot să-ți spun. Și gata, nu mai repet. Las-o baltă, Madame Dezastru! N-ai decât să aștepți până-ți vine numărul de dosar de la Parchet. Dacă am zis ”nu”, e ”nu”. Un titan nu-și schimbă părerea așa ușor. Nu trebuie să mă torturați ca să repet de milioane de ori același lucru, până nu mai știu nimic. Vasilică are și el drepturi, nu?

Promy ia câteva cioburi de pe jos și începe să jongleze cu ele. Plictisit, Bebe a plecat deja să se plimbe pe malul oceanului și să exploreze Zona, dar Deu și Pira, rămași cu noi, îl urmăresc pe Promy zâmbind politicos, încurajator, pregătiți să aplaude când va finaliza exercițiul acrobatic. Nu prea văd ce face, coiful mă strânge, mă sufoc. ”Let me breathe!” Fața mi se încinge, ochii îmi curg, părul mi s-a lipit de coif, creierul mi se lichefiază, așa că explodez:

– Vasilică are și el drepturi, nu? Dreptul la tortură și viol, la agonie și abandon, la scârbă și disperare, singur ai zis. Haide, care e salariul lui Guru? Să știi că intru la idei și o să-mi imaginez că-i mai mare ca al Andreei Esca. Paranoia e o datorie civică, nu m-ai învățat tu așa? Deci decât, nu vrei să-mi spui salariul lui Guru? Bine! Ca să te conving că-ți respect drepturile, o să te teleportez pe SPP1001, în brațele lui tăticuțu’, fostul tău stăpân scump și drag, să vedem dacă și tu ești nostalgic ca Pando. Să-ți dau ocazia să fii bărbat adevărat. Și, îți mai zic încă o dată, pentru ultima oară, ca să fie clar: Guru ți-a mâncat papagalii, nu eu.

– Ba da, voi, fiii și fiicele lui Dracula, haliți tot: lebede, porumbei, papagali!

– Stai să vezi acum când or invada Anglia 20 de milioane de vampiri, după ce s-a dat liber la joburi!

– De ce nu invadați, băi nene, și Olimpul? Să mai preluați din responsabilități. Și, apropo, să știi că am auzit tot când vorbeai ca Vanghelie, chiar dacă mă aflam în grevă nud sub chador, pe Gliese. Eram prea epuizat ca să-ți răspund, iar erorile mă copleșeau. Mă simțeam ca bunică-ta, Mama Coca, la țară, asediată de greșeli gramaticale, luptând de una singură și murind eroic precum Leonida la Termopile. De-aia nu vroia să meargă la țară. Te previn că, dacă mai vorbești ca Vanghelie, îți fac reclamație. Am și eu drepturi! ”Foaie verde măghiran, măi / M-o făcut muica titan, măi!” Bine, mediul rural nu e cu totul de lepădat. Sunt lucruri care îmi plac la țară, în România, cum ar fi Cola, chipsurile și ketchupul din belșug. Am impresia că la țară supa e cu chipsuri, iaurtul cu Cola, iar ciocolata cu ketchup. Fără restricții ca în Olimp, pe vremea dictatorului ăluia, fundamentalistul nutriționist, după care nu e nimeni nostalgic. Ăla era Her. Dacă mai ții minte, interzisese toate produsele de fast-food. Să vezi ce-o să-i fac: îi voi implanta un lansator de ketchup la budă și o să-l împroaște când i-e lumea mai dragă. Așa-i trebuie dacă a fost un tiran. Jos dictatorii! ”Răzbunarea e dulce”. Ba nu, picantă. Ce-ar fi să lansăm o ciocolată cu ketchup originală, targetată pe rural, să spargem piața? Cred că e o idee mai practică decât Startarul, deși cea din urmă, așa hulită și costisitoare cum a fost, a dat rezultate. Plus că era singura posibilitate... acceptabilă înainte de alegeri, că doar nu vroiai să devin și eu taliban: Chiron avea nevoie de finalizarea anchetei și de un gest de clemență pentru zei. Iar eu i-am convins pe zei să stea la pușcărie prin proiectul Startar. Mai nimeni nu a vrut să plece pentru a nu-și pierde privilegiile de la închisoare, doar nu era să se bată pe un iPhone 11 în rând cu muritorii, la Black Friday. Și aveam de furcă și cu nenea Cronos care vroia să ne hăpăie pe toți drept mulțumire că-l eliberasem. După alegeri, treaba s-a schimbat. Dar ia ridică puțin capul, să văd în ce stare e coiful!

– Ile, lasă-l pe Promy să trăncănească de unul singur și vino în apă! se aude iar vocea susurătoare de sirenă.

Mă ridic și mă îndrept spre ocean, bosumflată, fără să-mi iau la revedere de la titani. Intru în apă și înot multă vreme, incomod, cu coiful cel greu pe cap, bombănind și blestemându-mi viața. În jurul meu, sub un cer imens, violet, fără nor, licărește apa de culoarea petalelor de liliac, iar aerul e îmbătat de parfum. Dar eu n-am chef de nimic, sunt epuizată, mi-am pierdut iar răbdarea, nu s-a rezolvat nimic și aș apela din nou la coif să mă ducă acasă ca să beau un ouzo tare, preparat de Pira și să mă întremez.

– Ile, înoată mai departe! Ai răbdare, se aude o voce insinuantă din adâncuri care-mi face coiful să vibreze și creierul să sfârâie.

– Lasă-mă-n pace, VJ! Asta-i o glumă proastă. Am obosit. O să mă întorc.

– Înoată mai departe, Ile! Ai răbdare. Ascultă-mă!

– Cât să aștept, VJ? Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Și de ce să te ascult pe tine? Mă derutezi. Era să rămân fără cap din cauza ta.

– Cine ți-a pus coiful pe cap?

Da, așa e, eu singură mi l-am pus. O să ajung ca Nina, balerina din filmul ”Lebăda neagră” sau ca Riggan, actorul din ”Birdman”, posedați de rol și împinși de acesta la sinucidere. Nu, nu-mi trebuie să fiu posedată ca să mă sinucid, pot să o fac și fără, dar nu vreau acum, mai aștept. Trebuie să învăț să am răbdare. Și mai bine să fiu posedată de Brunnhilde sau de coiful ei decât de fantome. Oftez adânc, îmi mușc buzele, strâng din dinți și înot mai departe. Deodată, apa devine din ce în ce mai grea, ca de plumb, și, oricât mă forțez să înaintez, smucindu-mă și dând din mâini și din picioare, parcă aș izbi în Ziduri groase, impenetrabile. Captivă într-un sicriu de plumb... Zidurile mă apasă și mă strivesc. Nu pot să respir și nu mai am putere să mă zbat. ”Let me breathe!” 

Apoi, Zidurile încep să se topească, iar pereții fierbinți, de plumb lichefiat se scurg peste mine. Ard. Oceanul clocotește ca un vulcan. Dar Brunnhilde a trecut prin flăcări cântând. Chiar și eu am înfruntat fulgerașele lui Știi tu cine... Zeus când apăram telecomanda de la portal ca să nu ajungă la stăpânul zeilor. Mai târziu, mi-am dizolvat cele 827 de rădăcini sănătoase și trainice de palmier cu un fel de acid sulfuric, turnându-mi Al-Cola peste ele, nu demult, când căutam Mecca în deșertul Exopotamiei. Focul e ambivalent, te arde și te carbonizează, într-adevăr, dar, pe de altă parte, te purifică și te iluminează. Acum însă sunt sleită de puteri și nu simt nimic altceva decât mirosul de carne arsă, fumegândă. Mirosul cărnii mele arse.

Mă străduiesc să mai înaintez un pic, măcar un metru și apoi mă prăbușesc la fund, în burta Leviathanului. Întuneric. Când deschid ochii, nu-mi vine să cred. Am murit și am ajuns în rai? Parcă am pătruns într-o grădină edenică, plină de liliac înflorit. Nu cred că meritam paradisul. O fi vreo greșeală, să le-o semnalez, să le atrag atenția ca să nu mai facă alte erori? Deocamdată, o să mă rezum să explorez grădina. Un covor de flori de liliac îmi alină tălpile arse și ostenite cu atingerea sa catifelată. Mirosul de liliac îmi dilată nările și mă îmbată. Deasupra mea ning petale violet, lent, hipnotic, la nesfârșit.

Deodată, îmi ajung la urechi acorduri din dansul simfonic op. 45, partea a doua, Andante con moto de Rahmaninov. L-am dansat cândva cu Big Brother, după demisia de la școală. Ah, sper că Big Brotherii n-au ajuns până în grădina raiului. Cu excepția lui Obama, evident. Schițez câțiva pași de vals, gâfâind, simțindu-mi picioarele grele, imobile, incontrolabile, sudate în sicriul de plumb sau implantate adânc în pământ ca niște rădăcini de palmier din Al-Cola. Dar, pe măsură ce dansez, tălpile mi se dezmorțesc, pașii devin mai siguri și mai exacți, extenuarea dispare și am senzația că plutesc. Zbor ca o petală de liliac, într-o dulce derivă, fără să-mi mai pese de nimic, absorbită de oceanul violet, calm și infinit.  

La un moment dat, aud un fâlfâit de aripi, slab, dar insinuant, ca o prevestire a morții. Inimă mă înțeapă, iar o gheară de oțel îmi strânge ficatul. O fi ajuns și bestia de vultur în paradis, nu numai Obama? Mi se înmoaie picioarele și mă clatin. ”Umbrei mele i-e frică / De umbrele păsărilor / Mai mult decât / Mi-e frică mie de păsări - / Păsările trec pe deasupra mea / Și nu mă ating / Dar umbra mea se chircește, / Se rostogolește rănită / De ciocul lunecat al unei umbre.” Se apropie, cu aripi uriașe, întunecate, de înger al morții. Știu că vine și nu pot să fug, nu am putere să o fac, nici nu am unde să mă duc. E prea târziu. Într-o clipă, paradisul se va preschimba în infern. Să mai număr minutele și secundele? Ascult încremenită fâlfâitul fatal al aripilor monstruoase și închid ochii. Strâng tare pleoapele, încremenită de groază. Când le redeschid, zăresc în palma mea un fluture imens, multicolor ca-n tatuajul Pirei. Palpită din aripi și e strălucitor, de parcă ar fi fost proaspăt pictat în nuanțele curcubeului, iar din aripile tivite cu purpuriu i se scurge vopseaua roșie la mine în palmă. Nu, nu e vopsea, e sânge. Îi simt gustul sărat  pe buzele mele.

Fluturele zboară, cu aripile șiroind de sânge, iar eu îl urmez fascinată, răvășită de un dor sfâșietor, incurabil. Fremătând din aripile sale însângerate, fluturele mă conduce către capătul grădinii unde se află un bărbat legat (cu mâinile la spate) de o stâncă. E gol, geme ușor și se zvârcolește. Din ce în ce mai slab. Când ajung lângă el, nu se mai mișcă deloc, pare mort și are deja o culoare mai violet decât florile de liliac. E legat în lanțuri de argint de stâncă, are la picioare și pe creștet ramuri de liliac înflorit și în piept un piron violet fosforescnt, decorat cu cristale Swarovski și ametiste. În partea dreaptă, în locul ficatului, descopăr o cicatrice care iradiază o lumină stranie, intensă, de un albastru ireal ca florile de cactus de pe Gliese. Parcă ar fi urma ciocului unei păsări monstruoase care i-a sfârtecat ficatul. Dar și eu am același stigmat.   

Îi voi smulge pironul din piept, oricât e de decorativ. Bine, dar cum s-o fac? Ce, eu sunt Her? N-am forță de supererou și sunt, oricum, la capătul puterilor. Să încerc totuși. Trag de el și, surprinzător, i-l scot dintr-o mișcare. A fost destul de ușor, sper că acum va putea respira. Nu, nici urmă de viață. Parcă vrăjită, mă uit la fața lui: are o formă frumoasă, de o armonie clasică, un chip de statuie grecească. Nasul e fin, buzele pline, senzuale, fruntea înaltă, bărbia puternică, genele lungi, arcuite și părul negru, bogat, strălucitor, cu breton tuns asimetric, filat și îndreptat cu placa. Păcat că buzele sunt reci și vineții. Să încerc să le încălzesc cu un sărut. Dar dacă sunt otrăvite ca-n povestea cu fata doctorului Rapaccini? Păi, nu eram eu fata care trezea la viață personajele iubite (inclusiv pe mine însămi) cu răsuflarea ei ispititoare, dulce-otrăvită pentru a le urmări apoi cum agonizează la nesfârșit? Nu a spus așa Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine? Nu mai știu nimic.

Sunt confuză, nu-mi dau seama dacă e bine ce fac, dar nu mă pot abține, simt o nevoie irepresibilă de a mă lipi de el și de a încerca să-l readuc la viață. Îmi apropii buzele de ale lui și-l sărut. Tresare și deschide ochii negri, mari, migdalați, umbriți de gene lungi și arcuite. Ochi strălucitori ca niște supernove, melancolici de parcă ar ascunde un secret teribil, o profeție terifiantă pe care și-o asumă cu curaj. Ochi în care strălucește sfâșietor, halucinant lumina sfârșitului. Ochi care au scrutat abisurile fără teamă, fără regrete, fără speranță. Ochi obosiți și îndurerați, dar încă iluminați de focul sacru al iubirii. Ochi în care ura s-a transformat în milă, abandonul în comuniune, chinurile în sacrificiu, iar uitarea în poveste.

Petale violet continuă să ningă lent deasupra noastră, fără oprire. Bărbatul mă privește cu un aer ușor trist, oarecum resemnat, ca și când nu ar fi prima oară resuscitat astfel, ci i s-a mai întâmplat de milioane de ori. Topită de durere și de dor, îl îmbrățișez cu o disperare titanică și-l întreb încet, cu glas întretăiat, fără să mai fac eforturi să-mi maschez neliniștea, mângâindu-i ușor fața și cicatricele sale binecuvântate:

– Mi-ai compus valsul ăla scurt, în mi bemol major pe care mi l-ai promis? Cel pe care o să-l dansezi măcar o dată la o mie de ani, ca să-ți aduci aminte de mine...

– Da, șoptește el. O să ți-l fredonez. Și o să-l dansăm amândoi chiar acum. Vino cu mine, Madame Dezastru! Sunt obișnuit să dansez cu Dezastrele. Ca Zorba. Ce obiceiuri bune am! Curat dionisiace. ”Fericiți cei care nu s-au născut”, vorba lui Dio. Toate Dezastrele trag la mine. Dar vreau să știi că tu ești singurul Dezastru care îmi place. Nu mă refuza, hai la vals! Nu durează decât un minut – ca valsul de Brahms care-i plăcea lui Ruți, pisica ta. Mai mult de atât nu pot dansa. Sunt foarte obosit... Dar un minut sper să mai rezist. Fii atentă, nu te mai băga tu să conduci. ”I’m the leader”.