Să sperăm că Marile Ziduri (ca-n
Pink Floyd, ”The Wall”) se vor
prăbuși și în Siria, căci, deocamdată se prăbușesc case, orașe, corpuri și
suflete. De mai bine de șapte ani de când a început războiul (nu și dictatura,
aceasta îl precede), oamenii aleg mai departe între diverse tipuri de moarte și
nu de viață (în cel mai fericit caz, e supraviețuire, dar nu viață): sub
tortură până la moarte, de foame, de mizerie, de boli, de bombe-butoi (butoaie
umplute cu fragmente metalice și explozibili) aruncate din elicoptere, de mine,
de împușcături ale lunetiștilor, de atacuri chimice ori sub casa prăbușită,
prin dărâmături.
În zonele sub blocadă
guvernamentală ca Ghouta de Est (cu 400.000 de locuitori), după mai bine de
cinci ani de blocadă, în continuare, sub ochii ONU, copiii mor de foame:
oamenii le dau de mâncare pe rând copiilor (într-o seară unui copil, în altă
seară altui copil... dacă sunt 7 copii, le vine rândul o dată pe săptămână)
bucățica de pâine de 85 de ori mai scumpă ca înainte, dacă și-o permit și
pe-asta, renunțând la propria lor masă. Pisicile s-au consumat de mult, și
pământul, și iarba, și zeama de pietre... dărâmături rămase după bombardamente,
l-ar înfuleca pe colegul de la școală ori pe vecinul, dar și acesta e un pachet
de oase care nu-i ajunge pe-o măsea unui câine comunitar bucureștean.
Înfometare pentru îngenunchere:
oameni-ruine și orașe-ruine - în agonie, dar care refuză totuși să cedeze, căci
în ruine sunt comori.”Omul
lui Dumnezeu este comoara din ruină”, spunea
marele poet și învățat sufist Rumi Mowlana.
În continuare, ONU e atât orb la
comorile din ruine, cât și surd la urletul de durere al acestora. Nu e capabil
să livreze o sticlă de apă și un bob de orez care oricum nu se poate găti căci
nu sunt gaze, nici curent, nici căldură (mobila a fost consumată de mult ca
lemne de foc) (singurul aspect pozitiv al lipsei electricității e că oamenii au
scăpat, în sfârșit, de propaganda difuzată la TV sau pe net).
Doctorii din zonele încercuite
încă operează prin caverne, la lumina telefonului mobil (dacă găsesc undeva
curent să-l încarce), cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic și tratament
post-operatoriu, invidiind confortul și modernitatea din epoca de piatră. Unele
cazuri nu le tratează deloc, deși le-ar fi putut salva în alte condiții. Și
mulți pacienți grav răniți și bolnavi preferă să nu fie evacuați de teama
arestării (ăsta e premiul pe care-l primesc, pe lângă răni și boli, dacă nu era
suficient, tortură până la moarte într-o închisoare a regimului, așa că preferă
să moară în patul lor... mă rog, printre dărâmăturile ce reprezintă casa lor de
acum).
Dar doctori precum stomatologii
Mohamad Katoub (fondatorul unor spitale de campanie, mereu bombardate) și Abou
Yasser, dr. pediatru Amani (femeia director al unui spital de campanie) și dr.
Wisam Muhammed (medic la spitalul Rahmah pentru bolnavii de cancer, singurul de
acest gen în Ghouta de Est) încearcă să reziste în ciuda foametei, frigului,
penuriei de curent și medicamente și a bombardamentelor (doar cele din urmă din
belșug, toate celelalte lipsesc, e blocadă de-a regimului sirian, de mai bine
de 5 ani în Ghouta de Est). Totodată, se străduiesc să comunice lumii întregi
problemele cu care se confruntă și să ceară ajutor, având în vedere că măreața
și glorioasa comunitate internațională, consiliul de INsecuritate O,NU, united nothings, e modern și sublim, dar
lipsește cu desăvârșire.
***
Mai mult, Ghouta de Est este
puternic bombardată ca odinioară Alepul: regimul sirian comite un masacru cu 80
de victime civili pe 6 februarie 2018 (conform Observatorului Sirian pentru
Drepturile Omului (OSDO)), apoi (cu ajutorul rușilor), masacre de peste 100
victime civili pe zi, în zilele de 19-21 februarie 2018 (și o țin tot așa – de
pildă, peste 500 de victime în săptămâna 19-24 februarie 2018), iar atacurile
sunt inclusiv chimice, cu clor (care te arde din interior și te sufocă) – cel
puțin 4 doar în ianuarie-februarie 2018. Și Rusia se opune organizării unui
armistițiu umanitar de 30 de zile (până la urmă aprobat de ONU pe 24 februarie,
dar, ca de obicei, încălcat de regim și ruși și urmat de alte victime civili – de
exemplu, 29 civili de pe 25 pe 26
februarie 2018 la prânz, de un atac chimic cu clor și o maternitate
distrusă).
Ca o dovadă în plus a
respectării regulilor războiului și a interesului pentru protecția civililor,
pe 6 martie 2018 survine un alt masacru de 94 de civili, inclusiv un atac
chimic cu clor, iar numărul spitalelor distruse atinge 12. Pe 19 martie este
bombardată și o școală unde sunt uciși 16 copii și patru femei (aproape în
același timp cu unul în Idlib unde sunt uciși 16 copii și 4 adulți – 21
martie). Pe 6 aprilie are loc un nou masacru la Douma (40 uciși).
Pe 7 aprilie e un atac chimic la
Douma în care sunt ucise 70 de persoane (deși se aflau în adăposturi, oamenii
mor sufocați, în convulsii, cu spume la gură, învinețiți și cu arsuri de cornee
și, în plus, peste 500 prezintă probleme de sănătate din cauza substanțelor
provenite din bombele-butoi aruncate din elicoptere – posibil agenți
neurotoxici similari sarinului combinați cu clor). Desigur, adică probabil,
teroriștii-rebeli și victimele sunt de vină, spune Rusia, ă, adică fabrica de
troli, ei au pus în scenă totul, nimic nu e adevărat. Aceștia anunță apoi
oficial, prin reprezentanții armatei, că echipele de salvare compuse din
teroriști jihadiști, ”White Helmets”, au regizat totul, cu ajutorul agenturilor
străini (britanice). Iar singurii care au arme chimice sunt teroriștii-rebeli,
inclusiv bebeluși.
Să reamintim că a mai fost un
atac cu gaz sarin cu mii de victime tot la Douma în august 2013 în urma căruia
Siria trebuia să predea tot arsenalul de arme chimice, apoi alte atacuri cu gaz
sarin la Khan Sheikhoun și Latamneh în 2017 și sute de atacuri chimice cu clor
prin bombe-butoi aruncate din elicoptere (deși ONU a interzis oficial
bombele-butoi și atacurile chimice, atât cu clor, cât și cu gaz sarin)? La
Consiliul ONU de pe 9-10 aprilie iar se vorbesc discuții și se dau indicații
prețioase ca la vizitele lui toarșu la fabrică. Fabrică de troli poate. Nicio
măsură.
Organizația pentru Interzicerea
Armelor Chimice din cadrul ONU merge la Douma și va afla dacă a fost un atac
chimic (și ei i se blochează pentru câteva zile accesul la Douma, a, ba nu, sunt
numai rațiuni de securitate, se invocă, apoi după cinci zile, chiar se trage
asupra ei și echipa se întoarce din drum și ajunge la Douma abia sâmbătă, pe 21
aprilie și miercuri, pe 25 aprilie pentru a preleva probe), dar nu va stabili
și vinovații (aceștia trebuia desemnați de Mecanismul Comun de Investigare,
desființat din cauza rușilor).
Și, interesant, se pare (conform
rapoartelor din presa belgiană (La Libre Belgique) și a celor de la EU
Non-Proliferation Consortium) că un element compomenent esențial pentru gazul
sarin (isopropanolul – substanță duală, ce poate fi folosită atât în scop
comercial, cât și pentru producerea armelor chimice) a fost exportat în Siria
din țări europene ca Belgia, Olanda, Germania ori Marea Britanie (pe lângă
exporturile masive din Coreea de Nord de substanțe duale). Dar de ce mă plâng?
Nimic nu s-a întâmplat... doar câteva pagube colaterale.
***
Deși țarul, foarte sensibil la
viețile civililor, ordonă o pauză umanitară zilnic încă de la sfârșitul lui
februarie, între 9.00-14.00, pentru evacuarea civililor, nici aceasta nu se
respectă (de pildă, 18 civili uciși și răniți pe 27 februarie 2018, apoi
masacre zi de zi, bebelușii-teroriști ori Statul Islamic sunt de vină, iar
oamenii, oricum, nu vin (coridoarele umanitare sunt bombardate)). Ajutoarele nu
sunt permise de regim în regiune. Când intră în sfârșit 14 din cele 46 de
camioane, 70% din conținut s-a volatilizat deja, sustras de regim, inclusiv
echipamente medicale vitale (seturi pentru traumă și echipamente chirurgicale).
Ori poate s-a evaporat cum proceda bunica lui Ile, mama Coca cu crema de whisky
la bairame, la liceu?
În timpul pauzelor umanitare și
al armistițiilor umanitare, bombardamentele sunt sălbatice, logic, nu? Și
atunci, dacă e potopul de foc și pare de neoprit, să ne iluminăm mai bine cu
focul sacru al iubirii, cunoașterii, sacrificiului și dăruirii, iar focul
apocalipsei să-l stingem cu lacrimile noastre: ”Pompierii cavalerilor de foc /
Încă nu s-au inventat, / dă-mi, doamne, tulumba aia minunată, / să sting
apocalipsa cu lacrimile tale, ale mele / Dacă tot plângi, dacă tot plâng”
(”Cavalerii de foc”, Marin Sorescu).
Reprezentanții echipelor de
salvare ”Căștile albe” (Syria Civil
Defence – ”White Helmets”) continuă și ei să fie atacați și uciși (4 în
penultima săptămână din noiembrie 2017 în Ghouta de Est, 9 în ianuarie-februarie 2018, 8
în martie 2018, inclusiv directorul ”White Helmets” din Ghouta, Mohammad al
Masarwa, (un erou care s-a sacrificat necontenit să salveze vieți, chiar dacă a
pierdut 37 de persoane dragi în război) etc.), dar merg mai departe în ciuda
bombardamentelor și a resurselor puține (combustibil, truse de prim ajutor,
extinctoare etc.) și salvează vieți (peste 114.000 de oameni deja). Din păcate,
cei salvați de multe ori dispar a doua zi sau în minutul următor (inclusiv cei
de la ”White Helmets”).
Raed Al Saleh, coordonatorul
”White Helmets”, este îngrozit de ”masacre, nu război”. Cităm pasaje din
mărturia lui: ”Ca sirieni am experimentat moartea în multe feluri înainte de
neimaginat: am fost uciși de bombe-butoi, arme chimice, foamete, înecare,
tortură, napalm și muniții cluster. Luna aceasta, în Ghouta de Est, s-a adăugat
altă experiență a morții: cadavrul unei mame scoase din dărâmături de către
fiul ei, voluntar ”White Helmets”. (...) În munca noastră, am salvat peste
100.000 de vieți în ultimii 4 ani, adesea cărând civilii în brațele noastre
către cel mai sigur loc posibil. În Ghouta de Est nu este nicăieri sigur și nu
este nicio scăpare. Tot ce putem face este să salvăm oameni de pericolul
imediat și apoi să sperăm sau să ne
rugăm că spitalul sau casa unde-i ducem nu vor fi lovite imediat. Puteți să vă
imaginați asemenea decizii, cu avioanele deasupra? Toate se întâmplă la numai
20 de minute (cu mașina) distanță de Damasc, de sediul ONU și palatul lui
al-Assad, câteva ore distanță față de Geneva unde se poartă ”discuții de pace”.
Dar dacă te uiți la pozele oamenilor acoperiți de praf sau ale copiilor urlând
de durere, pare altă planetă – una unde cea mai rea dintre umanități este la
putere. Pentru că nu am mai văzut vreodată așa ceva până acum pe pământ”. Raed
solicită comunității internaționale (în care nu mai are încredere) oprirea
bombardamentelor, ridicarea blocadei și evacuarea celor care au nevoie de
îngrijire medicală.
În plus, la fel ca în Idlib,
Yarmouk, Hama și în alte regiuni, încă sunt bombardate spitalele (3 spitale
Syrian American Medical Society (SAMS) atacate în noiembrie 2017, un alt spital
la sfârșitul lui decembrie 2017 la Harasta, 12 spitale distruse între 19
februarie – 6 martie 2018, alte 2
spitale pe 7 aprilie la Douma etc.).
Doctorul Mohamad Katoub se simte
ruină precum spitalul prietenului său, Kalil, dar refuză să cedeze: ”Este
posibil ca cineva să plângă atunci când vede semnul (închis) pus de el (Dr.
Kalil) pe clinica sa distrusă? Așa mă simt și eu: obosit, epuizat, frânt și cu
limba legată în timp ce eroii din Ghouta încă rezistă. Între timp, ei rezistă.
Este foarte dificil când știi locuitorii fiecărei case. Este foarte dificil
când știi fiecare copil născut în acele case. Este foarte dificil când știi
fiecare dintre aceste magazine și pe proprietarii lor. Și totuși toate acestea
îți dau putere când vorbești în fața lor. O, Doamne, fii cu ei și ajută-i!”. În
mărturia lui, îi amintește și pe profesorii care distribuie mâncare ori pe cei
care nu mai au de lucru și îi ajută pe cei de la ”White Helmets”. Dr. Mohamad
încheie cu cuvintele încurajatoare ale dr. Kalil (a cărui clinică a fost
distrusă): ”Assad ne încercuiește, dar Dumnezeu ne hrănește. Assad ne
bombardează, dar Dumnezeu ne ajută să ne revenim”. Se pare că, într-adevăr, în
lipsa ONU și a comunității internaționale, singurul sprijin mai e
Dumnezeu.
Ultimul mesaj (poate ultimul,
într-adevăr) al asistentei Hala, înainte de a se pierde legătura cu ea, arată
și el oroarea fără sfârșit (singurul lucru abundent în Ghouta de Est) și faptul
că civilii au pierdut și ultimul drept, dreptul la viață: ”Nu e viață, nu sunt
școli, spitale, clinici, farmacii, nici case. Civilii au pierdut totul, au
pierdut dreptul la viață. Eu sunt Hala, o asistentă și vreau ca întreaga lume
să știe despre suferința noastră de aici, din Ghouta sângerândă. Studenții,
profesorii, doctorii, asistentele, femeile, bărbații, copiii, orice ființă a
devenit țintă directă a bombardamentelor rusești. Tot ce vrem e să trăim în
casele noastre, în țara noastră, în pace, fără moarte și vărsare de sânge.
Acesta e mesajul meu către întreaga lume”.
Voluntarul umanitar Sham ne
împărtășește oroarea războiului, dublată de sentimentul de injustiție, abandon
și dezgust: ”Am trăit printre clădiri care se prăbușesc în fața ochilor mei. Am
trăit printre cadavre. Am trăit printre rachete care fac să explodeze copiii în
milioane de bucăți. Uneori curățăm bucățile de corp cu mâinile noastre. Nu
extragem un corp întreg. Doar o mână sau un picior sau un cap. Armata nu
trebuia să deranjeze Crucea Roșie. Dar în unele zile a venit și ne-a speriat cu
armele ei. În unele zile au luat persoanele rănite chiar din ambulanțe. Odată,
soldații au arestat echipa prietenului meu. I-au aliniat de-a lungul zidului și
l-au împușcat pe prietenul meu în cap. Când cineva a venit și ne-a spus, am
leșinat. Am leșinat imediat. Un alt prieten m-a tras deoparte și al treilea m-a
tratat. Cei doi au fost și ei uciși mai târziu. Vă spun, toți prietenii mei au
fost uciși. (...) Sunt dezgustat de umanitate. Suntem ca morții vii. Uneori
glumesc că cineva trebuie să ne strângă pe toți sirienii într-un loc și să ne
ucidă ca să termine cu noi complet. Atunci vom merge cu toții în paradis și-l
vom lăsa pe al-Assad să conducă o țară goală”.
Iată și mărturia
fotojurnalistului Bassam Khabieh care își riscă viața (la fel ca medicii ori
echipele de salvare) pentru a face poze cu bebelușii salvați de ”White
Helmets”, cei care își caută adăpost ori casele în ruină: ”În această noapte a
fost una dintre cele mai întunecate și îngrozitoare nopți din Ghouta de Est.
Regimul a folosit arme cu clor, fosfor, napalm, bombe-butoi, bombe cluster.
Civilii din Hamouria, Saqba, și Madiara sunt atacați nonstop de ruși și de
regim. Ambulanțele nu se pot deplasa pentru că sunt atacate drumurile
principale. Zeci de femei și copii se sufocă sub dărâmături, așteptând pe cineva
să vină să-i salveze. Dumnezeu să aibă milă”.
Similar, alt fotojurnalist,
Mohammed, ne împărtășește senzația de frică care-l ajută să supraviețuiască și
modalitățile de a o gestiona: ”Sunt un om care se îngrijorează și se teme mult.
Cred că această teamă este un instinct puternic pe care toți îl avem ca oameni,
care uneori ne protejează și ne ține în viață. Mi-e frică să nu fiu sub
dărâmături. De aceea, îmi părăsesc casa întotdeauna în timpul bombardamentelor
și merg la spital cu camera. (...) Seara, când am încercat să adorm, n-am
putut. Am pus capul pe pernă și m-am întrebat dacă ei vor găsi restul oamenilor
dispăruți. Mi-am întors fața către perete. Și atunci m-am gândit: ”dacă tavanul
camerei mele este ultima imagine pe care o voi vedea?” Stăteam în pat,
gândindu-mă la toate știrile pe care le puteam auzi la trezire. A fost cea mai
lungă noapte din viață. Înainte ca ochii să mi se închidă, am auzit un zgomot
puternic. Am mers la spital unde mi s-a spus că mulți dintre răniți sunt copii.
Am mers acolo pentru că aveam nevoie de un motiv să părăsesc casa și tavanul
care parcă mă fixa. Fiecare tavan deasupra mea e un mijloc de ucidere”.
Fotojurnalistul Abou al-Hassan
al-Andalusi ne transmite și el oroarea de bombardamente (teama de a fi ucis
chiar în următoarea secundă) și experiența apăsătoare a refugiului prelungit
(pentru săptămâni și luni) într-un adăpost improvizat, o gaură neagră mizeră,
construită de oameni ca el, săpată cu lopețile și cu mâinile, unde încearcă
zadarnic să se ascundă și de unde ar ieși fără preget dacă bombardamentele s-ar
opri, fie și pentru o clipă: ”Un copil rănit, un om în vârstă și o seamă de
copii trăiesc în această gaură. Am vrut să facem o poză pentru a arăta lumii
cum ne protejăm sub pământ. Suntem sub praf, dar oricum asemenea găuri sunt
vulnerabile la distrugere căci nu sunt imune la bombardamente și am putea muri
sufocați. (...) Suntem săraci, am pierdut casele noastre. Ferma ori magazinul
unde lucram au fost distruse, până și motocicleta cumpărată de mine a ars din
cauza bombardamentelor. Aceasta este țara mea, cartierul meu, casa mea. Nu am
unde să mă duc. Voi sta aici pentru că nu am altă șansă. Bombardamentul este
foarte înspăimântător. Ai sentimentul că aștepți momentul când vei fi ucis.
Aștepți bomba-butoi sau racheta care îți va lua sufletul. În adăpost sunt multe
boli. Sunt mulți oameni care n-au putut face un duș pentru mai mult de o lună
din cauza bombardamentelor. Râia și păduchii sunt boli comune ca și bolile
cronice, astmul sau infecțiile datorită prafului și umiditățiii și a frigului
extrem”.
Conștientă că este probabil
ultima postare, activista Nivin Hotary, numită de scriitoarea și coordonatoarea
fundației Karam Lina Sergie Attar ”Sheherezadă modernă, a vieții de zi cu zi,
care lasă mărturii tragice din prima linie a genocidului din Siria”, ne
mărturisește cum sărbătorește ziua femeii (8 martie 2018) în Ghouta de Est și
invită întreaga planetă la această celebrare: ”Aceasta poate fi ultima mea
postare. Situația catastrofică este cunoscută tuturor... am spus tot ce puteam
spune. Un regim criminal care-și ucide propriul popor cu aprobarea și
susținerea și sponsorizarea altor țări. Ieri a fost o zi indescriptibilă.
Atacuri cu clor, bombe cluster, bombe-butoi și rachete. Au încercat totul ca să
ne îngroape de vii sub dărâmături. Nu avem cuvinte pentru cei fără conștiință
sau umanitate rămași tăcuți și care au permis ca acestea să se întâmple.
Ultimul lucru pe care vreau să-l zic: acest regim este criminal și nu va scăpa
justiției. Dar guvernele voastre sunt și mai criminale. Ele se uită și rămân
tăcute, complezente. Iar aceia care ne acuză că suntem teroriști, islamiști și
mai mult ca asta ca să-și spele conștiința... Regimul sirian poate să-i ucidă
pe toți – cum ai putea face pace cu așa ceva? Salut femeile din întreaga lume
de ziua femeii și aduc condoleanțe femeilor noastre pentru așa o lume de
rușine”.
Alte două femei curajoase și cu
voință titanică, Muzna Duried (șefa Mișcării Feministe Politice Siriene) și
Bayan Rehan (șefa Departamentului pentru Femei al Consiliului Local din Douma)
sărbătoresc și ele similar ziua femeii în Ghouta de Est, hotărâte să ducă mai
departe focul sacru al revoluției și invitând lumea la solidaritate. Iată ce
povestește Muzna despre prietena ei, Bayan: ”Bayan nu este doar o prietenă de
la o revoluție care încă este prezentă în ciuda blocadei, bombardamentelor și a
epuizării. Ea este istoric și martor al luptei feministe împotriva urâtului ce
ne înconjoară și a unei lumi care premiază criminalii. Tragedia este simultan
personală și colectivă. Femeile din Ghouta plâng pentru cei dragi căzuți,
pentru casele pierdute și pentru țara care nu mai este a lor. Unele dintre ele
sunt copleșite de durere și amărăciune, dar toate sunt schimbate de ce s-a
întâmplat. Este o durere personală, este o durere colectivă, este o revoluție
până când scăpăm de tiran”.
Alte cinci femei din Ghouta,
desenate într-un album de ziua femeii de Dima Nachawi, sunt adevărate modele de
rezistență și de luptă, sacrificiu și solidaritate. Um Samih, translator, fondatoarea asociației
”O mână”, al cărei fiu i-a dispărut arestat de regim, și-a depășit durerea
personală: gătește pentru cei nevoiași și distribuie mâncarea, în ciuda
pericolelor. Maimouna, IT-st, mamă a două fetițe, ai cărui tată și frați au
fost arestați de regim (tatăl de cinci ori!), este director al direcției
regionale de protecție a copilului. Dr. Faten Rajab Fawaz, doctor în fizică,
este una dintre cele mai cunoscute activiste, participantă la revoluție,
arestată apoi în 2011 și torturată sever de regim... încă dispărută, fără să se
mai știe nimic de ea. Amani, economist și educator, lucrează cu multă
seriozitate și atenție la detalii pe post de contabil la Oficiul de Suport
pentru Dezvoltare Locală și Proiecte Mici. Mouna, farmacist și doctor de
laborator, al cărei frate a fost ucis de bombardamentele din martie 2018, este
director științific la Institutul de Tehnologie Medicală și șefa
departamentului farmaceutic al Institutului Sham pentru Științe Medicale și se
implică direct în protecția echipamentelor medicale de bombardamente.
De ziua revoluției (15 martie),
începute acum 7 ani, se sărbătorește tot sub pământ sau printre dărâmături, dar
memoria revoluției nu e pierdută și lupta continuă: ”(...) Țin minte că am
traversat un pod și a început să tremure sub picioarele noastre, așa de mulți
eram. (...) Și cineva a strigat: ”oamenii vor să dea jos regimul!”. Fiecare s-a
uitat în jur la ceilalți și s-a gândit: ”Tocmai a spus ceea ce doream să spunem
de ani de zile. Scandăm cu el sau rămânem tăcuți?”, își amintește dr. Annas din
Ghouta.
Masa, o fetiță de 7 ani, o
fetiță iubitoare care încearcă să salveze și furnicile (săpând împreună cu sora
ei un tunel pentru furnici ca să aibă unde să se ascundă), pe lângă faptul că a
trăit numai în război până acum, a trebuit să-și petreacă ultimele luni prin
adăposturi insalubre și nesigure, ”să miroasă sânge, nu aer” și să se joace cu
bombe-butoi, unele dintre ele purtătoare de arme chimice ca la atacul din 7
aprilie din Douma. Aceasta ne mărturisește, zâmbind inocent (cum numai copiii
pot zâmbi, fie și în asemenea situații) despre acest atac: ”Mă cheamă Masa. Am
șapte ani. Eram în Douma în adăpost, în timpul bombardamentelor. Atunci au
aruncat o bombă-butoi, dar nu a explodat. A făcut ”fffeeșșș”. Ne-au spus
”mergeți sus, mergeți sus, mergeți sus. Am
mers către ultimul etaj și am căzut pe pământ. Nu m-am putut abține.
Mama a spus unchiului: ”fata mea, fata mea, fata mea”. Unchiul meu a venit și
m-a luat. A adus haine ude și m-a dus sus pe scări. Punctul medical era în capătul
tunelului. Trei doctori au venit. Unul m-a cărat mine, altul pe sora mea.
Alergau. Ne-au dus către primul punct medical, ne-au pus pe podea și au turnat
apă peste noi. Ne-au dus înăuntru, ne-au dat cu spray și ne-au făcut o
injecție. Când am vrut să dormim, avioanele au bombardat și am fost acoperiți
de praf. Am coborât în adăpost și am văzut cum aduceau martirii. În loc să
mirosim aer, miroseam sânge.”
***
În aceste condiții, fotografia
unui bebeluș a cărui mamă a fost ucisă în Ghouta de Est și care și-a pierdut un
ochi a devenit un simbol pe net și a fost preluată de activiștii de
pretutindeni (ei înșiși sau copiii lor își acoperă un ochi într-un gest de
solidaritate). Ambasadorul Marii Britanii în Consiliul de INsecuritate, Matthew
Rycroft, a postat pe Twitter o poză cu el în care stă aşezat la locul său la
masa rotundă și îşi acoperă ochiul drept cu mâna. Foarte convingătoare pentru
cei din Consliul de INsecuritate O,NU, logic, nu? Bună și lipsa ochilor la
ceva, vorba lui Hagi (era cu școala, dar se aplică)! Poate se vor trezi și
ilumina când vor fi orbi ca profetul Tiresias, li se va deschide ochiul
interior, vor vedea comorile din ruine și ruinele și vor reacționa în sfârșit. Am
făcut și noi (eu și cu Ile) poze de acest tip și le-am postat pe Facebook (pe
lângă mesaje scrise ori video și poze de solidaritate cu cei din Ghouta,
inclusiv din fața ambasadei Rusiei la București). Și numai bebelușii ăștia
teroriști și trădători, dușmanii poporului, sunt de vină sau poate o fi Statul
Islamic? Atunci suntem și noi vinovați (nu am fost așa mereu, doar ne-am născut
vinovați, în lanțuri, la gunoi și din spuma balelor, nu a valurilor ca
Afrodita?).
La rândul lor, medicii, echipele
de salvare ”White Helmets” și activiștii societății civile din Ghouta de Est au
trimis la începutul lui ianuarie 2018 o scrisoare către reprezentantul ONU,
Mark Lowcock: ”Bine ați venit la Damasc, vă scriem din Ghouta de Est – o
distanță scurtă de la hotelul dvs., captivi aici, de parcă am fi pe altă
planetă.” Da, curat altă planetă! Că e izolată și sfârtecată de cratere
selenare ca satelitul natural al Pământului. Semnatarii scrisorii spun că
laptele pentru copii și scutecele s-au consumat, iar boala se răspândește. De
asemenea, Harasta este bombardată intensiv, iar oamenii se ascund în
adăposturi, fără a mai putea să caute mâncare, apă sau să meargă la doctor.
Bazându-se pe faptul că ONU nu poate oferi ajutoare fără permisiunea sa,
regimul sirian își exprimă dreptul său de veto și folosește în continuare
blocadele ca arme de război. Și atunci, în abesența ONU, femei curajoase gătesc
linte și o distribuie noaptea. După copiii morți de foame din Madaya și Alep,
urmează cei din Ghouta de Est. Ar fi timpul să schimbăm istoria. Mai târziu e
prea târziu.
Confirmând aceste lucruri la
nivel general și particular, potrivit unui raport ”Salvați copiii” din
februarie 2018, un copil din șase trăiește în zone de conflict (Siria este unul
dintre cele mai periculoase locuri). Copiii din Orientul Mijlociu au cele mai
mari șanse să se afle într-o zonă de conflict. „Tacticile de asediu şi de
foamete au început să fie folosite tot mai mult împotriva civililor, pentru a
forţa un grup armat sau o comunitate întreagă să se predea. Atacurile asupra
spitalelor şi şcolilor au devenit ceva normal”, se arată în raport.
Au fost peste 4.000 de atacuri
asupra școlilor, de pildă. Totuși, cred că aici trebuia reformulat: atacurile
asupra spitalelor și școlilor reprezintă ceva obișnuit, cotidian, dar nu normal
(”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). Sau poate sunt un semn de progres și
iluminare, în spiritul meu și al focului meu sacru? Ah, arză-v-ar focul sacru
să vă ardă! Când o să vă iluminați? Copiii din Siria au suferit de „stres
toxic” din cauza expunerii prelungite la război, se specifică în raport.
Aceștia au parte mereu de ucideri şi mutilare, recrutarea şi folosirea lor ca
soldați, violenţă sexuală, răpiri, atacuri asupra şcolilor şi spitalelor, lipsa
accesului la ajutoare umanitare. A fost găsită o creştere cu 300% a numărului
copiilor omorâţi şi desfiguraţi începând din 2010, conform unor date furnizate
de ONU.
În contextul disperat din
Ghouta, după bombardamentele atroce începute pe 19 februarie 2018, gesturile de
solidaritate continuă. Astfel, peste 200 de scriitori și activiști sirieni și
din toată lumea au trimis o scrisoare pentru oprirea crimelor împotriva
umanității din Siria și pentru tragerea la răspundere a celor responsabili. Se
adresează ONU și autorităților din alte țări de pe glob, deși până acum acestea
nu au reușit să ducă măcar o gură de apă, un bob de orez (de negătit, căci nu
sunt gaze, căldură ori curent) ori o îmbrățișare titanică de-a noastră (să se
facă praf de stele, dacă tot sunt praf): ”lumea este un spectator al carnajului
care a distrus viețile sirienilor. Totul s-a întâmplat sub ochii unei audiențe
globale care vede totul, dar refuză să reacționeze”. Nu s-au putut da nici
rezoluții (din cauza veto-ului Rusiei), iar puținele adoptate nu au fost
respectate. ”United Apathies...” ONU
a întrerupt până și numărătoarea morților (prea mulți sau nu mai conta
oricum?).
Așa cum toată lumea știe (căci
mulți proști și nebuni s-au sacrificat pentru a informa și a sensibiliza):
”Sirienii au fost împușcați și uciși în plină zi pentru proteste împotriva
injustiției. Au fost arestați, torturați și executați. Au fost bombardați și
atacați cu rachete. Au fost puși sub blocadă, violați și umiliți. Au fost
gazați. Au fost dislocați și deposedați”. Lumea a reacționat cel mult cu simpatie,
dar nu și cu măsuri. În Ghouta se înfometează, se lasă lumea fără medicamente
și se bombardează, inclusiv spitalele, până când Ghouta va ceda, iar puținii
supraviețuitori vor fi expulzați pentru purificare etnică. Deși până acum a
eșuat, ONU ar trebui să urmeze principiul responsabilității de a proteja (R2P –
Responsibility to protect) civilii.
Semnatarii scrisorii cer, așadar, oprirea genocidului: armistițiu imediat,
ridicarea blocadelor, acces la ajutoare umanitare, eliberarea deținuților
politici și o protecție imediată pentru toți civilii.
Se alătură și personalități din
lumea show-biz-ului solidari cu Siria și cu Ghouta (pentru impunerea
armistițiului și salvarea civililor) precum Riz Ahmed, Sacha Baron Cohen, Isla
Fisher, Sofie Gråbøl, Annie Lennox, Michael Palin, Andy Serkis, Imelda
Staunton, Emma Thompson, Joe Wright: ”Spunem astăzi pentru întreaga umanitate:
membrii Consiliului de Securitate ONU pot și trebuie să păstreze armistițiul
din Siria. Nu putem arunca o altă promisiune către civilii din Siria la coșul
de gunoi al istoriei, nici nu putem accepta o versiune scufundată a acestui
acord. Nu putem lăsa această eroziune a legilor internaționale să continue.
Trebuie să acționăm acum ca să salvăm vieți”.
Iată și cuvintele lui Stephen
Hawking despre injustiția din Siria și în semn de solidaritate cu cei ce suferă
și mor (spuse în 2014, valabile și acum): ”Ce se întâmplă în Siria este ceva
abominabil, ceva ce lumea urmărește rece de la distanță. Unde este inteligența
noastră emoțională, simțul nostru de justiție colectivă? Războiul din Siria
poate nu reprezintă sfârșitul umanității, dar fiecare injustiție comisă este o
fărâmă produsă în fațada ce ne ține împreună. Principiul universal al justiției
poate nu e înrădăcinat în fizică, dar este la fel de important pentru existența
noastră. Pentru că, fără el, pe termen lung, ființele umane vor înceta să
existe”.
***
Din păcate, după cum vedem, reacționează
tot sirienii (ne)obișnuiți, deveniți eroi peste noapte și cei solidari cu ei,
nu O,NU (pe care Ile îl mai cheamă în ajutor din reflex, odată cu Obama și
fostul ei șef fantomă, să-i dea măcar un Sedatif PC). Ăștia ultimii trei sunt
toți fantome. Răspund cel mult în stilul heirupist al SUPRAomului nou comunist
de odinioară (”vom face totul”), fie în cel al SUPRAomului capitalist de
astăzi (”ASAP. I’m doing my best”). Ile a încarnat ea însăși ambele forme de SUPRAom și s-a sacrificat să
fie astfel, depășindu-și mereu limitele. Apoi, s-a străduit să redevină om, nu
SUPRAom. În Siria locuitorii se zbat să rămână oameni (nu SUPRAoameni ori
bestii), în pofida situației.
Și remarc ceva, puterea vieții
(focului meu sacru) în această orgie a agoniei, descompunerii și morții: în
ciuda condițiilor și a abandonului O,NU, incredibil, cei din Ghouta de Est încă
se căsătoresc și fac copii cum s-a întâmplat cu frate-miu Mene (Meneceu) și Mi
Ko când Mene abia ieșise din Tartar, la revoluție, acum cinci ani (o legumă de
40 de kile după ce putrezise acolo de zeci de mii de ani, din adolescență), era
o situație instabilă și Mene risca să se întoarcă în Tartar (cu tot cu nevasta
Mi Ko și cu copilul Bebe mic, Tartarul fiind un loc ideal pentru creșterea
copiilor, logic, nu?) și era și bolnav de cancer la colon (a fost descoperit în
stadiul III (metastazat la
ganglionii limfatici) la sfârșitul lui 2015, operat în
februarie 2016 și face citostatice (două săptămâni cu una pauză, timp de maxim 6 luni cura)).
Da, similar lui Mene și lui Mi
Ko, chiar în aceste condiții, în timpul bomardamentelor atroce, o femeie l-a
născut într-un adăpost pe micuțul Talal, ajutată doar de celelalte femei din adăpost
și de Dumnezeu. Țipetele ei s-au amestecat cu bubuiturile bombardamentelor și
cu strigătele, plânsetele și rugăciunile celorlați din adăpost. Epuizat, tatăl
a spus la sfârșit: ”Nu știu cum mă simt exact, sunt fericit că am un copil,
liniștit că soția mea și copilul meu sunt într-o stare de sănătate bună. Dar și
îngrozit și îngrijorat că fiul meu s-a născut într-un adăpost, în timpul
bombardamentelor”.
Părinții se bucură și se sperie
totodată pentru copii. Nivin, mamă a unei fetițe din Ghouta de Est, simte că
nu-i ajung brațele pentru a o proteja pe micuță (două parcă nu sunt
suficiente), nici nu mai știe cum să răspundă întrebărilor ei (De ce ne
bombardează? Când o să se termine? Dumnezeu ne iubește pe noi, nu? Dumnezeu
nu-i iubește pe ei, nu?) sau cum să mai astupe zgomotul bombardamentelor
(încearcă cu propriile mâini în urechile celei mici). Singurul sprijin și
ultima speranță a rămas Dumnezeu atât pentru mamă, cât și pentru fetiță.
Iar artista Diala Brisly,
impresionată de lumina telefoanelor mobile dintr-o poză din Ghouta de Est, a
desenat oameni cu telefoanele mobile aprinse, având în centru o fetiță salvată
din dărâmături. Ne aduce și nouă aminte de Piața Victoriei iluminată de
telefoanele mobile la protestul anti-legea grațierii din 2017. Aceasta e lumina
focului sacru, nu a celui care face scrum.
Nu doar dragostea și grija
pentru copii sunt impresionante în Ghouta de Est, ci și cea pentru cei mai în
vârstă și / sau bolnavi. Astfel, Hassan, după ce ne invită în mijlocul unei
realități care depășește filmele horror (da, realitatea depășește orice
imaginație atât în rău cât și în bine), ne povestește despre ororile
bombardamentelor și despre cât de greu e să o protejeze pe mama sa. Cu toate că
are numai 57 de ani, aceasta abia mai merge, cu ajutorul lui Hassan, căci
oasele sale sunt slăbite de foametea din blocadă și au nevoie de înlocuire
(imposibil într-o zonă sub blocadă). Mama ține permanent legătura cu băiatul
său pe WhatsApp și încearcă totodată să se informeze prin acest mijloc de
comunicare. E vorba de legătura cu băiatul și alții din zona sub asediu,
altminteri se află parcă într-un loc complet izolat, pe altă planetă. Frica de
bombardamente o ajută să-și depășească durerea și să se deplaseze câțiva pași
până la adăpost (aflat prin apropiere). Băiatul o ajută să meargă la adăpost
(bine că stau mai mult acolo, așa nu trebuie să se deplaseze des). În adăpost,
mama tremură de frig, dar încearcă să reziste cât e necesar. Ascultă zgomotele
armelor, a învățat să le diferențieze (sunt singurele pe care parcă le mai
aude, nu muzica). În ce-l privește, cea mai mare teamă a băiatului e că nu va
mai găsi medicamente pentru mama sa. Și nu e un caz izolat: sunt circa 1.000
care au nevoie de intervenție medicală.
***
Dacă puterea vieții și a
rugăciunilor nu poate fi învinsă, la fel, puterea iubirii nu poate fi pusă sub
blocadă așa cum arată artistul Dima Nachawi care desenează în albumul său 5
povești de dragoste din Ghouta de Est. În prima poveste, ea, sub blocadă în
Ghouta de Est, vorbește ore în șir pe WhatsApp cu el (aflat în Idlib), se roagă
unul pentru celălalt, beau cafeaua și dau share melodiilor și poeților
preferați. În a doua, cei doi au sărbătorit Crăciunul alături de prieteni cu un
brad improvizat, cu lumânări făcute manual care au funcționat cu ajutorul unui
generator. În a treia, când a auzit racheta, el a acoperit corpul soției
însărcinate cu al lui, au fost răniți și, în momentul în care au venit medicii,
i-a rugat s-o salveze pe ea mai întâi. În a patra, ea adoră să joace Smurfs și Plante vs. Zombie, dar îi e greu să încarce telefonul (nu e
curent), iar el îi caută semnal de internet cocoțat pe acoperiș, astfel încât
să poată juca. În a cincea, când a auzit loviturile aeriene, el încerca să-și
asigure soacra la telefon că sunt bine, iar ea spăla rufele. Când loviturile
aeriene au reînceput, atunci ei doi s-au îmbrățișat, el a fost rănit încercând
să o protejeze, iar ea a murit în cele din urmă din cauza sticlei care i-a
intrat în corp.
Cea de cincea poveste de
dragoste sub blocadă, în Ghouta de Este este chiar cea dintre Mohammad Abo
Saleh și soția sa, Malak (”înger” în arabă), activistă pentru drepturile
femeilor care a lucrat cu Women Now For
Development. Să vă dau mai multe detalii. Când a venit el la 6.40 seara, ea
nu l-a observat, ocupată cu spălatul rufelor la mașina de spălat și asurzită de
hârâitul ei (bine că nu erau avioanele sau elicopterele care aruncă
bombe-buotoi). Apoi, după ce el a așezat undeva legumele cumpărate, a apărut ea
și l-a îmbrățișat. Vorbeau, ca de obicei, lungi și intime conversații
(întrerupte eventual de rugăciuni), când o lovitură aeriană din apropiere le-a
oprit discuția. Dumnezeu să-i ajute pe cei loviți și pe noi! Ce bine că ai
venit, altfel nu mai puteam de grijă, a zis ea. Și eu la fel mă îngrijoram, i-a
răspuns el. El s-a dus apoi să verifice pe Whatsapp unde a fost lovitura
aeriană, ea s-a întors la spălat. Și avionul a revenit, iar ea s-a speriat. L-a
luat de mână pe el și s-au dus amândoi în cameră. Soacra trimisese deja mesaj
să vină la Douma chiar atunci, nu dimineața. El a spus că totul e bine și că
vor ajunge dimineață la ea.
Pentru prima oară, Malak era
înspăimântată (ea, care, altădată, ieșea pe balcon să se uite la avioane și le
înregistra zgomotul infernal). El a încurajat-o că avionul nu îi va lovi. Ea
l-a tras de mână și au mers în cameră. Sunetul avionului se auzea și mai tare.
A ținut-o în brațe, îngrijorat și surprins de frica ei. Cum sunetul avionului
bubuia și mai mult, cei doi s-au strâns în brațe și mai tare. El a văzut apoi o
luminiță roșie și a simțit explozia. A observat sânge, dar s-a gândit că el a
fost rănit, iar ea este bine. Ușor, a așezat-o jos, în timp ce molozul cădea și
praful îi acoperea. Mișcându-se greu, s-a dus apoi afară să cheme vecinii în
ajutor. A strigat până a rămas fără glas. S-a gândit abia după aceea că rana ei
ar putea fi serioasă. A strigat-o, dar ea nu i-a răspuns. I-a așteptat pe cei
din echipele de salvare ”White Helmets” și le-a zis că soția e înăuntru. Era și
el acoperit de propriul sânge, epuizat, amețit și îngrețoșat.
Doi oameni au venit să-l ia, iar
el s-a gândit că poate echipele de salvare nu o observă pe ea, din cauza
prafului. După ce a ajuns în ambulanță, a văzut o femeie în apropiere și cineva
i-a spus că e soția lui. Dar el, îngrozit, s-a gândit că ea a rămas înăuntru și
a țipat că nu e femeia aceea soția lui. Cei din echipele de salvare i-au spus
că va veni altă ambulanță pentru ea. Apoi, a trecut din brațe în brațe și din
pat în pat, întrebând tot timpul de ea și fiind asigurat că ea e bine. S-a
rugat să-l lase să o vadă, să se asigure că e bine. I-a zis chiar unuia din
echipa de salvare ”White Helmets” (care o cunoștea) să-i transmită că o
iubește. În camera de operație, i s-a spus tot că ea e bine, să nu se
îngrijoreze și să aibă grijă de el. Apoi i s-a spus că ea e în Douma, luată de
tata-socru, pentru că avea nevoie de îngrijire specială și că vor suna la
spital pentru a se interesa de starea ei. El s-a hotărât să meargă și el în
Douma la ea.
Tocmai atunci, a sosit unul
dintre vecini pentru a-i transmite condoleanțe. Condoleanțe pentru ce? Nu putea
înțelege. Pentru soția ta. Nu înțelegea nici atât. A murit în Douma? Nu, ieri,
la bombardament. Când v-am spus că am vrut să merg la ea, a insistat el. Am
fost noi, au răspuns vecinii, dar murise. Ce rană avea? Ca a ta, numai că pe
partea stângă. Sticla le-a perforat corpurile. El dorise să o protejeze de
șrapnel, dar ea îl protejase de sticla din interior (ultimul geam ce separa
casa de vecini, bizar supraviețuitor al atacurilor de până atunci). Erau
amândoi ca niște cactuși, atâția spini de sticlă aveau în ei, după cum au
mărturisit chiar doctorii. El a supraviețuit printr-un miracol, i-a spus
doctorul. Ea vroia să fie martir. Spunea că e prea slabă ca să suporte
pierderea cuiva drag în familie în război și s-a rugat să fie luată ea prima de
Dumnezeu. Pentru el, să o piardă, e la fel de dureros, după ce au trecut prin
atâtea împreună în război și în blocadă, inclusiv au mâncat iarbă și frunze
amândoi (savurând din când în când ca pe o delicatesă pâinea de orz). Totuși,
el speră să o reîntâlnească într-o zi (și, poate, să ospăteze împreună la masa
îmbelșugată (bogată nu doar în bucate, ci și în spirit) din rai).
Într-o altă poveste de dragoste,
chiar după bombardamentele cumplite din săptămâna 19-25 februarie 2018, Hassan
profită de orice ocazie (orice minut fără bombardamente – dar mai e vreunul?)
pentru a ieși pe stradă cu telefonul. Atunci îi scrie logodnicei sale Ruba din
afara Siriei cu ocazia aniversării lor (6 luni de la logodnă), îi trimite
inimioare (inclusiv una pe o casă în ruină), iar ea îi dă zece. ”Dragostea
rămâne deasupra sunetului gloanțelor și al avioanelor”, spune Hassan, în timp
ce așteaptă și el să vadă dacă îi va mai scrie sau nu Rubei în dimineața
următoare. Îi mulțumește pentru că îi dă speranță, mângâiere și încurajare.
”Dumnezeu mi-a oferit dragostea ta astfel încât să-mi fie suport, putere și
inspirație”.
Și un alt semn de viață,
dragoste și o dovadă în plus că în ruine se ascund comori: Umm Mohammed și
soțul ei rămân să bea o cafea în casa bombardată, ajunsă o dărâmătură.
***
Ruinele continuă să înfrunte
potopul de foc. Curând, pe măsură ce regimul avansează, se ajunge la peste
1.700 de victime civili uciși, respectiv peste 5.400 răniți, în timp ce peste
177.000 sunt dislocați în perioada 15 martie – 4 aprilie (deveniți scuturi
umane pentru cucerirea orașelor de către regim (de pildă, pentru controlul
orașului Hammuriyeh) și unii dintre cei posibil arestați de regim pentru că au
locuit într-o zonă teroristă, au ținut partea teroriștilor, deci sunt teroriști
și ei). Mai mult, teroriștii fugari sunt puși să cânte ode pentru mărețul și
gloriosul conducător pentru a primi apă de băut.
Și, dacă simpla populație e
teroristă (în frunte cu bebelușii), ce să mai zicem de ”White Helmets”,
doctori, profesori și activiști, vechi target al regimului, ei vor fi primii
arestați și torturați până la moarte, dacă nu sunt evacuați. Și deja încep
arestările și execuțiile în zona recâștigată de regim (5 țărani fermieri
executați pe 26 martie, iar 2 dintre soțiile lor răpite, respectiv 18 civili
arestați imediat după recucerirea a 90% din Ghouta de regim) în ciuda
prevederilor acordului și a garanțiilor Rusiei. Sute de activiști și disidenți
politici sunt arestați ulterior. Alții sunt recrutați militar forțat (unii nu
sunt lăsați să plece cu familiile lor din taberele de refugiați la casele lor
fără recrutare, în timp ce sute sunt arestați pentru că au respins recrutarea).
O parte din cei din Ghouta decid
să rămână în casele lor (în zona ocupată acum de regim) sau să se refugieze pe
teritoriul regimului (unde sunt potențial condiții mai bune (pentru cine nu e
arestat și / sau executat), fie și cu ode pentru mărețul și gloriosul
conducător la pachet), în timp ce alții se duc în nord, în alte zone rebele,
urmând visul libertății (unii în Idlib îi întâmpină cu drag și le oferă gratuit
refugiaților hrană sau jucării pentru copii). 35.000 se refugiază din nord în
Afrin, unde se mută în casele în ruină, abandonate de kurzi la venirea turcilor
(turcii urmează o politică de purificare etnică și colonizare și încearcă să
transfere arabi în locul kurzilor în Afrin). Cei care vor să se întoarcă la
casele lor trebuie să-și revendice proprietățile (cu toate documentele de
rigoare, la majoritatea pierdute) rapid, în termen de 30 de zile, altfel le
pierd.
Unii ajung să-și lase libertatea
pentru viață (dar viața fără libertate mai e viață?), după cum arată protestele
din Kafr Batna: ”Nu mai vrem libertate!” – au scandat oamenii. Dar nu e o
decizie oarecare, ci una de situație limită, așa cum arată Read Fadi Dayoub din
Harasta: ”După cum unii din Harasta au renunțat la libertate, alții au renunțat
la case, dar, de fapt, nu a fost niciuna decizia lor. Asta e o decizie sub
amenințarea armelor. Astăzi, cum întoarcem pagina celor cinci ani de Harasta
liberă, eu doar sper că locuitorii se vor bucura de siguranță și bine, oriunde
ar fi, orice ar fi. Ne aplecăm capetele cu umilință și le ridicăm cu mândrie”.
O lecție de smerenie și deopotrivă una de demnitate de la ruinele în care încă
se ascund comori.
De fapt, întreaga rezistență
creativă din Ghouta de Est și exemplul său de solidaritate reprezintă o
asemenea comoară din ruine și totodată o adevărată lecție pentru noi, după cum
subliniază și Bissan Fakih, activist de la The Syria Campaign: ”În ultimii
cinci ani, Ghouta s-a confruntat cu o violență teribilă, inclusiv atacuri cu
gaz sarin care au luat viața a sute de persoane în somn. Și, cu toate acestea,
asemenea lucruri au învățat lumea o lecție de curaj și rezistență. Când regimul
a pierdut controlul în Ghouta, oamenii de aici au construit noi forme de
gurvernare locală și au ținut primele alegeri libere, pentru prima dată în
istoria Siriei. Când bombele au început să cadă asupra cartierelor, profesorii
și medicii au mutat școlile și spitalele sub pământ și oameni obișnuiți și-au
pus ”căști albe” și s-au grăbit să-i salveze pe prietenii și vecinii lor.
Oamenii din Ghouta au lansat proiecte ale societații civile, adevărate surse de
inspirație, adeseori conduse de femei. Au creat noi platforme media și au
produs fotojurnalism câștigător de premii. Au creat resurse de energie
alternativă și au introdus noi tehnici de agricultură. (...) Ghouta a stabilit
un model suprem de rezistență civilă și a arătat cum e o societate unde vecinul
își ajută vecinii. Depinde de noi să continuăm să trăim după acest exemplu în
fiecare zi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu