E bine când rămân din case și
din oameni măcar dărâmături. Mulți nu au avut norocul ăsta. Pe ansamblu, în
războiul din Siria (martie 2011 – sfârșitul lui 2017) s-a ajuns la 217.764
victime-civili: 195.491 victime ale regimului (90%), 6.019 (3%) ale rușilor,
4.759 ale extremiștilor islamici, 4.039 ale armatelor de opoziție, 3.948 ale
altor armate, 2.673 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 835 ale
forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Copii
reprezintă 27.296 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 13.197 – 99%
de regim. Arestați arbitrar sunt 118.829 (88% de regim).
În 2018, prima jumătate, până în
iulie sunt 4.759 civili uciși: 3.056 (64%) de regim, 704 (15%) alte părți, 398
(8%) de ruși, 254 (5%) de Coaliția internațională a Statelor Unite, 205 (4%) de
extremiștii islamici, 112 (2%) de kurzi, respectiv 30 (1%) de armatele de
opoziție. Copiii reprezintă 1.104 dintre victime, iar cei torturați până la
moarte 146 (91% de regim). Arestați arbitrar sunt 4.082 (79% de regim).
Totodată, 682 lucrători în
domeniul media au fost masacrați de la începutul războiului până în mai 2018
(82% victimele regimului), iar peste o mie sunt dispăruți forțat (marea
majoritate din cauza regimului). De asemenea, de la începutul războiului până
în mai 2018 au fost uciși 22 de artiști (14 de regim dintre care 4 torturați
până la moarte), iar 57 sunt dispăruți forțat (dintre aceștia 50 reținuți de
regim). Peste 17.145 au fost omorâți în zonele sub blocadă (de la debutul
asediului până în mai 2018). 1.461 (dintre care 1.397 civili) au fost uciși în
atacuri chimice ale regimului (216 din cele 221 atacuri chimice până pe 21
august 2018 îi aparțin regimului conform raportului SNHR).
Mai mult, regimul a torturat
până la moarte sute de medici și cadre medicale. 86 de lucrători la echipele de
salvare ”White Helmets”, cadre medicale și Crucea Roșie au fost exterminați de
la începutul anului 2018 până la sfârșitul lui iunie 2018 (majoritatea, 52, de
regim) și au avut loc 165 de atacuri asupra spitalelor și centrelor ”White
Helmets”. Regimul e responsabil pentru 91 atacuri - 55 asupra facilităților
medicale, 3 asupra ambulanțelor, 28 asupra ”White Helmets”, 5 asupra
facilităților Crucea Roșie. Rușii sunt vinovați pentru 51 de atacuri – 23 asupra
facilităților medicale, 12 atacuri asupra ambulanțelor și 16 asupra ”White
Helmets”.
Și după datele OSDO (Observatorul
Sirian pentru Drepturile Omului) sunt multe victime-civili – peste 100.000 (de
la începutul războiului până în iunie 2018). Coaliția Internațională a Statelor
Unite a ucis 3.103 civili (de la începutul intervenției din 23 septembrie 2014
până la 31 iulie 2018) în timp ce sunt peste 8.000 victime civili produse de
ruși de la debutul intervenției Rusiei în Siria până la finalul lui august
2018, conform OSDO. Statul Islamic a ucis 3.028 civili de la începutul
califatului până la sfârșitul lui iulie 2018. După OSDO, arestați arbitrar sunt
peste 140.000, iar torturați până la moarte (identificați) 14.796, inclusiv
femei și copii potrivit raportului din 16 iulie 2018 (120 de copii).
După datele The Syria Campaign
(aprilie 2018), 93% din victimele civili sunt ale regimului, rușilor și
iranienilor, cele mai multe rezultate în urma atacurilor aeriene (cu arme
interzise precum bombele-butoi (peste 70.000), arme chimice, bombe cluster
etc.). Atacurile chimice sunt o cauză a dislocării (într-o țară în care sunt
refugiați mai mult de jumătate din populație – peste 11 milioane, dintre care
peste 5,5 milioane extern (Turcia – peste 3,3 milioane, Iordania – 650.000,
Liban – 1 milion, UE – 500.000), iar 6,1 intern). Tot brutalitatea represiunii
a contribuit la radicalizarea oamenilor și dezvoltarea Statului Islamic ori
al-Nusra (al-Qaida). Multe rezoluții ONU au fost fără rezultat (privind
atacurile aeriene cu bombe-butoi sau cele chimice), iar Rusia a dat veto de 12
ori (până în aprilie 2018).
***
Și în atacurile Turciei și ale
rebelilor afiliați (Armata Siriană Liberă - ASL)(Free Syrian Army - FSA) asupra kurzilor din nordul Siriei (cei de
la Forțele Democrate Siriene/YPG, considerați de Turcia ca aparținând grupării
teroriste PKK) în operațiunea Afrin au fost omorâți peste 60 de civili din
primele zile, de la lansare, din ianuarie 2018
până la începutul lui februarie 2018 (potrivit OSDO), iar o curajoasă
combatantă kurdă, Barîn Kobane, de 23 de ani, participantă la toate luptele cu
Statul Islamic, a fost torturată și ucisă de servicii aparținând rebelilor,
apoi cadavrul ei a fost mutilat. La cucerirea orașului, circa 100.000 civili au
fost dislocați, iar multe dintre casele lor prădate și ocupate de învingători,
în timp ce unele milții pro-turce au încercat să impună legea islamică
restrictivă sharia. Peste 2.300 civili au fost și arestați arbitrar, mulți
dintre ei dintre ei torturați până la moarte conform OSDO. Alții au fost răpiți
pentru recompense. De asemenea, localinicii au fost obligați să plătească taxe
pentru fermele de măslini, iar cei care n-au făcut-o au avut măslinii arși.
Și peste 600 de cetățeni turci
au fost arestați pentru criticarea pe rețelele de socializare a atacurilor
asupra kurzilor din Afrin, iar fosta copreşedintă a partidului turc HDP, Serpil
Kemalbay, a fost deținută deoarece a avut o atitudine asemănătoare (trădători
și teroriști, logic, nu?). Mai
mult, atitudinea față de refugiații sirieni (inclusiv din Ghouta de Est) este
extrem de binevoitoare și primitoare: mulți sunt împușcați letal (peste 406
conform OSDO, inclusiv 75 copii până pe 26 august 2018), iar alții răniți și
bătuți (unii torturați până la moarte exact ca acasă, în Siria). Alții sunt
făcuți pachet și expediați la Afrin. În ciuda faptului că traficanții
(jihadiști / cu legături cu jihadiștii) te abandonează pe drum dacă nu poți să
mergi (noaptea, peste 12 ore), turcii te împușcă și / sau te torturează ca să
spui numele traficanților (care te omoară apoi la întoarcere, dacă ești expulzat
în Siria), prețul e mare (peste o mie de euro) și unii au încercat de zeci de
ori fără succesuri, vorba Ebei, mulți refugiați își asumă riscurile.
***
Disperare la fel de mare ca cea
a refugiaților și la Yarmouk. În tabăra de refugiați palestiniană (unde este
dublă teroare: ocupația Statului Islamic și blocada cruntă a regimului) se
intensifică bombardamentele. Regimul ucide peste 20 de civili pe 20 aprilie,
iar ultimul spital e distrus. În acest loc, mai sunt vreo 1.500 de persoane
(din mai mult de 150.000), căci au murit de foame cu miile, iar restul au fost
uciși de bombardamente și boli. La fel ca în alte locuri aflate sub blocada
regimului, nu sunt mâncare (au consumat deja pisicile, cățeii și iarba, a mai
rămas numai zeama de dărâmături, numai că n-au cu ce să o fiarbă), apă, curent
și căldură, lipsesc spitalele, doctorii și medicamentele și nu există nici
măcar echipe de salvare de voluntari ca ”White Helmets”. Mai mult, domnește
teroarea Statului Islamic, iar acesta din urmă folosește populația rămasă ca
scuturi umane.
Apoi, după învingerea Statului
Islamic, studenții la artă din Damasc pictează fructe și apă (imagini preluate
de propaganda regimului – urmeză tablourile binemeritate ale mărețului și
gloriosului conducător probabil, logic, nu?). Diala Brisly, o pictoriță de
opoziție, are un demers critic față de aceste lucruri, știind că în Yarmouk
lumea a murit de foame. În același timp, condamnă propaganda regimului:
”Încearcă să pretindă că este încă o viață normală, că Siria e strălucitoare și
fiecare e fericit. Pretind că opoziția distruge și ei aduc frumusețea”. Și
atrage atenția asupra lipsei libertății de expresie: ”Nu avem libertate de
expresie în Siria, totul este direcționat. Dacă un artist sau creator încearcă
să fie critic, ca Ali Farzat, aceștia sunt bătuți sau arestați.”
***
Apoi, în sud-vest, în Daraa,
încălcând (în stilul obișnuit) acordul de deescaladare încheiat în 2017 (pentru
sud-vest), regimul și rușii atacă rebelii (mă rog, ca de obicei, mai mult pe
bebelușii teroriști): pe 18 iulie, după câteva săptămâni de bombardamente (de
pe 19 iunie), sunt deja, conform OSDO,
cel puțin 180 civili uciși, iar după numai câteva zile peste 330.000 locuitori
dislocați din aproximativ 750.000 (părăsindu-și casele, fugind în deșert, fără
corturi, apă, mâncare... doar cu scorpioni și șerpi ca animale de companie...
dar poate se împrietenesc cu ele ca Nehru și Ghandi la închisoare). Cum spune Mousa al-Zoubi, șeful comitetului de
urgență din Daraa: ”așternuturile sunt pământul, iar păturile cerul” (într-un
reportaj The Guardian al lui Hussein
Akoush și Elizabeth Hagedorn).
Iată și mărturia lui Serene,
locuitoare din Daraa, îngrozită de masacre, bombardamente, dar și de condițiile
mizere și înspăimântătăoare din deșertul unde s-au refugiat peste 330.000 de
oameni: ”Situația în Daraa este insuportabilă. Loviturile aeriene sunt nonstop
și auzim de noi masacre zilnic. (...) Cei dislocați din casele lor trăiesc în
condiții dezastruoase. Nu au îndeplinite necesități de bază, nici corturi să se
adăpostească. Cei mai mulți sunt în zone fără apă și cu puține puțuri.
Echipamentele medicale și de curățenie, cruciale pentru prevenția bolilor, sunt
reduse. Pentru că sunt în aer liber, au fost sute mușcați de șerpi și
scorpioni, foarte periculoși pentru copii. Cel puțin 6 copii au murit din cauza
mușcăturilor. Am încercat să trimit un antidot, dar nu există spațiu de
stocare, nu sunt frigidere.” De asemenea, Serene își exprimă senzația de
abandon și de disperare pe care o împărtășește cu cei fugiți în deșert:
”Fiecare femeie dislocată și-a pierdut speranța. Simțim că lumea ne-a
abandonat, nu numai politicienii, ci și media. Vrem ca bombardamentele să se
oprească imediat. Vrem satifacerea nevoilor de bază – de la corturi și saltele
la mâncare, apă, medicamente și echipamente de curățenie. Cerem jurnaliștilor
de pretutindeni să scrie despre Daraa și să arate dezastrul umanitar până nu e
prea târziu.”
Dacă numeroși civili sunt
captivi în deșert, mai mulți membri ai echipelor de salvare ”White Helmets”
sunt blocați în Daraa și își solicită zadarnic evacuarea, fără a primi aprobare
de la regim (regimul înghite tot, mai mult ca deșertul și în deșert îi ceri
ceva). Mai mult, 6 spitale și 4 centre ale echipelor de intervenție civilă
”White Helmets” sunt distruse. De asemenea, 4 voluntari ”White Helmets” sunt uciși
în timpul misiunii de salvare (vizați de avioane care se întorc la locul
bombardat special pentru a-i ataca și pe membrii echipelor de intervenție
civilă, cum procedează de obicei). Și, ca
dovadă a intențiilor sale bune, pe 5 iulie, Rusia se opune adoptării unei
declarații a Consiliului de INsecuritate privind situația din sud-vestul Siriei
(O,NU, united nothings, logic, nu?).
Iar în câteva orașe recâștigate de regim oamenii refugiați se tem să se
întoarcă de teama arestării de către regim (asta înseamnă torturi până la
moarte) sau a recrutării forțate, în ciuda garanțiilor Rusiei.
Similar, Asociația Jurnaliștilor
Sirieni este îngrijorată de arestarea jurnaliștilor și activiștilor media din
Daraa (peste 270), cere deschiderea granițelor în Iordania prentru evacuarea
acestora și, în caz că rămân, garanții că nu vor fi arestați și torturați până
la moarte. Iar temerile sunt justificate (știm și noi de ce spunem mereu
ultimele cuvinte ”vine potopul”, am vrea să zicem și că focul sacru nu se
stinge nici în potop): încep furturile și arestările în orașele recâștigate de
regim (ca de exemplu, în Horan – peste 30 de arestări imediat după cucerire, în
bazinul Yarmouk zeci arestați și executați ori peste 370 arestați în al-Lajat
după OSDO, respectiv 86 per total îndată după recuperarea localităților de
către regim conform Syrian Network for
Human Rights), sfidând garanțiile Rusiei.
Și, pentru a calma situația
desigur adică probabil că nimic nu e sigur, mai mulți membri ai echipelor de
reconciliere (cu regimul) sunt asasinați de mascați neidentificați și rebeli
afiliați Statului Islamic ca Jaysh
Khaled Ibn Al-Waleed folosesc 30.000 de civili ca scuturi umane și răpesc peste
30 de fete și copii, amenințând că îi omoară. Iar Iordania, gazdă deja a peste 650.000 de sirieni
refugiați, refuză să mai primească alții. Israelul nu acceptă nici el refugiați
(deloc!). Apoi, la fel ca în Alep sau în
Ghouta de Est, pentru supraviețuitori se propune superoferta regimului și a
Rusiei: fie întoarcerea acasă (în casele bombardate și / sau devalizate, cu
riscul arestării și torturii până la moarte), fie abandonarea casei și a celor
dragi - exilul în nord. A comentat cineva ceva? Să zică mersi că au scăpat!
Deocamdată. Și supraviețuirea nu e viață.
Din fericire, ies la lumină (lumina focului sacru, bizar, dintr-a bombelor)
comori din ruine precum echipele de salvare ”White Helmets”, doctori și
activiști precum dr. Bahaa Mahameed care-și continuă lupta, rezistența și
faptele bune (premiate cu bombardamente (adeseori atacuri chimice) și arestări
și torturi până la moarte). Iată ce ne mărturisește doctorul Bahaa din Daraa: “Civilii
sunt înspăimântați. Lasă tot în urmă, fugind către granițe, ascunzându-se în
ferme sub copaci, în aer liber, pentru a evita căldura periculoasă în special
pentru copii, fără apă, fără adăpost, fără nimic”. În același spirit,
o femeie refugiată în deșert spune: ”Dumnezeu e singurul care ne mai
protejează”.
Să nu uităm, o victorie
regimului în Daraa este și una simbolică: Daraa este locul în care au început
protestele democratice în Siria, în 2011 (din solidaritate cu copii arestați și
torturați de regim). Iar în scurt timp victoria se produce (spiritul revoluției
însă nu poate fi învins).
***
Dacă spiritul revoluției nu
poate fi învins, spiritul creștin și umanitar al Statelor Unite seamănă cu al
Iordaniei și Israelului (nu comparăm cu regimul și Statul Islamic ce se laudă
numai cu genociduri). După ce a înghețat fonduri pentru Siria de 200 milioane
de dolari (în martie 2018), Statele Unite ajută doar prin retragerea
ajutoarelor din nord-vestul Siriei (inclusiv din Idlib - singurul aflat sub
controlul rebelilor, adăpostind circa 3 milioane de persoane, inclusiv peste 1
milion de refugiați din alte părți) și din alte zone (de la cele militare la
cele legate de susținerea democrației, media independente, educație, fonduri
pentru echipele de salvare ca ”White Helmets” etc.) în mai 2018.
Se descurcă singuri, logic, nu?
Lăsați la marea milă a regimului, a jihadiștilor (ca Hayat Tahrir al-Sham -
afiliați al-Qaida, încă dominanți în Idlib, care răpesc lumea pentru
recompense, asasinează și luptă cu rebeli moderați ca Armata Siriană Liberă
(ASL) (Free Syrian Army - FSA) și
alte facțiuni) ori a turcilor care vor să-și extindă influența. Din fericire,
în ce privește echipele de salvare ”White Helmets” au revenit asupra deciziei,
reluând donațiile și propunând un plan de evacuare a acestora din Siria.
Bine că OSDO și Syrian Network for Human Rights își
continuă eforturile de monitorizare în ciuda riscurilor și dificultăților, pe
baza datelor colectate de la echipele de salvare ”White Helmets”, apoi de la
alte surse, deși site-ul OSDO a fost blocat de regimul sirian și de turci (în
Turcia și în nordul Siriei). Din motive de securitate, desigur, adică probabil
că nimic nu e sigur: glorioșii conducători trebuie să-și apere mărețele
realizări și să continue le facă. Le urăm succesuri și mai departe și premiul
Nobel pentru pace.
Puterea rezistenței și a
solidarității o vedem nu numai la organizațiile de monitorizare a războiului și
dictaturii, ci și la asistenta medicală Malika Harbalie care a primit și
premiul internațional ”Asistenta medicală ce inspiră” de Ziua Internațională a
Asistentelor la ONU. Ea a rezistat eroic bombardamentelor (inclusiv la spitale)
și blocadelor și și-a urmat menirea umanitară în Alep până când spitalul de
copii unde lucra a fost distrus de bombe, iar ea a fost evacuată. Apoi, deși
dislocată din orașul drag, a continuat să lucreze ca asistentă la spitalul Hope
al Independent Doctors Association,
la țară, în împrejurimile Alepului, oferind îngrijire pentru femei și copii.
Un alt gest de solidaritate și
de rezistență este și cel al studenților din Idlib de la Universitatea Liberă
Aleppo care își continuă cursurile afară, la porțile universității închise de o
grupare armată afiliată Hayat Tahrir al-Sham (HTS). De altfel, profesorii și
studenții din Idlib (unde se află și milioane de refugiați din alte părți
odinioară rebele ale țării) sunt obișnuiți cu școlile bombardate, cu examenele
din adăposturi improvizate, ținutul orelor afară și pe WhatsApp: ”Când predai
în asemenea circumstanțe, ești mai mult un psiholog decât profesor. Trebuie să
fii atent la traumele lor și la poveștile lor. Când sunt bombardamente
puternice, le spui copiilor că sunt eroi pentru că încă învață” spune unul
dintre profesori, Alhamdo, convins că merită efortul și riscurile, fiind vorba
de generațiile care vor reconstrui Siria. Shirout subliniază însă maturizarea
precoce a copiilor și incertitudinea viitorului: ”Elevii mei nu mai sunt copii.
Nu mai poți să-i întrebi ce vor să devină pentru că viitorul nu este
clar.”
În mod asemănător, Ameenah, după
ce și-a pierdut cumnata (întâi la închisoare, apoi în bombardamente), fratele
și nepotul, Ahmad, în urma unor lovituri aeriene, a deschis un fond dedicat
educației copiilor din Siria, în memoria lui Ahmad (cuprinzând inclusiv centre
mobile de educație și materiale de auto-instruire). Vrea să-l țină minte
zâmbind fericit. Abia aștepta să meargă la școală, dar nu a mai apucat.”Vreau
ca Ahmad să fie amintit pentru fericirea pe care a adus-o în scurta sa viață.
Vreau să fie reamintit pentru visele lui strălucitoare de a avea o educație corespunzătoare,
visele care trebuia să fie drepturile lui”.
Deși a ajuns sub dărâmături și a
fost rănită grav (a avut nevoie de intervenție chirugicală la organele
interne), Ibaa Tohme a devenit profesoara unor copii cu nevoi speciale,
convinsă că femeile trebuie să joace un rol mai mare în societate. A fost și
asistentă medicală. Nu crede că femeile trebuie să stea acasă, ci să se implice
în diverse activități, să-și continue educația și să-i ajute pe cei aflați în
nevoie. ”Cred că femeile trebuie să joace un rol mai important în societate”,
spune ea.
La fel, un grup de profesori
dislocați din Alep au creat o școală într-o casă bombardată din Alep pentru
copiii care și-au pierdut casele din Alep, Homs și Hama. Au ajuns la peste 100
de copii elevi. Deși nu au minimum necesar și fac munca voluntar, se
încăpățânează să lucreze căci altfel copiii nu ar merge la școală. Încearcă să
doteze centrul cu kituri de autoinstruire și învățământ mobil.
Similar, deși și-a pierdut soțul
și băiatul în bombardamente și a ajuns refugiată în nord-vestul Siriei, Thanaa
și-a depășit durerea și și-a transformat umilul cort într-un centru de educație
pentru femei unde acestea învață cum să câștige bani și să-și întrețină
familiile. ”Sper să găsesc suport pentru a-mi deschide propriul centru
vocațional cu clase decente, dispozitive și echipamente, la fel ca o
grădiniță”. (...) ”Încerc să rămân pozitivă tot timpul pentru că nu vreau să mă
predau în fața condițiilor oribile din jurul meu. Cred în puterea femeilor și
abilitatea lor de a adopta și de a se schimba și vreau să le spun că: atâta
timp cât vrei, visezi și gândești pozitiv, poți realiza imposibilul”.
Cu toate că a rămas fără casă și
a ajuns refugiată în Idlib, Um Al Nour, fostă coafeză, și-a dedicat viața
ajutării celorlalți prin multiple activități (inclusiv de training): centre
vocaționale pentru a face femeile independente (cusut, desen, confecții,
coafat, machiaj), asistență medicală, școli și grădinițe. ”În ciuda condițiilor
grele și a dificultăților întâmpinate, am reușit să creăm un centru profesional
și util pentru susținerea femeilor din comunitatea noastră și pentru a ajuta
copiii să meargă la școală. Vom continua să facem asta orice ar fi. Întotdeauna
avem speranța unui viitor mai bun”, ne mărturisește ea.
Legat de copiii refugiați, un
alt gest de solidaritate este cel al oamenilor
din Idlib față de copiii refugiați arestați în Statele Unite și separați de
părinții lor (expulzați). Oamenii din Idlib protestează împotiva acestei măsuri
luate în Statele Unite.
Altă refugiată în nord-vest,
Nivin Hotary, activistă din Ghouta de Est, ajunsă refugiată în nord-vest, zona
rurală a Alepului, vorbește (la O,NU, united
nothings, către ochi care văd și urechi ascultătoare, foarte impresionate
de bubuiturile și de urletul de durere ce vine din Siria) despre dislocarea
forțată și condiția de refugiat: ”a pleca reprezintă a fi rupt din rădăcini,
lăsând în urmă tot ce ai construit și mutarea spre un mediu nou, un nou
început, pentru a o lua de la început fără nimic”. Încă doarme pe o saltea ca-n
tabăra de refugiați și are tacâmuri de plastic. Și-a luat trei pietre din
localitatea de unde provine ca să-i amintească de ea. De sărbătoarea Eid
(sărbătoarea sacrificiului... una pe care sirienii o celebrează zilnic) își
amintește de Ghouta de Est: avea mai multe produse de curățat în casă (”Noura”
cel mai bun) și nimic de curățat (ardea lemne pentru a găti, iar vasele erau
mereu înnegrite). Aici, unde e refugiată, sunt multe dulciuri, dar nu are cui
să le ofere (în Ghouta de Est, aflată sub blocadă, avea cui, dar nu avea ce din
cauza foametei). Acum Nivin se pregătește pentru o nouă fugă, numai că nu mai
are unde.
Tot ea organizează o conferință
pentru îmbunătățirea drepturilor femeilor (prima de acest gen). Ne mărturisește
că ea continuă să creadă în spiritul revoluției (focul sacru nu se stinge nici
în potop... de bombe-butoi ori în atacurile chimice): ”În fiecare zi, mă asigur
că revoluția nu s-a încheiat, mă refer la revoluție, nu la război. Mai mult de
150 de femei, de toate vârstele, educate sau nu, cu loc de muncă sau nu, de
diverse etnii, dislocate și din partea locului s-au adunat la Alep în zona de
nord și est, la țară. Ele s-au adunat pentru că au aceeași cauză, pentru a
spune că există și au o voce și cereri”.
Iar Sundus Filfleh, mamă a două
fete, profesoară din Latakia refugiată și ea (în Idlib), supraviețuitoare a
torturilor din închisorile regimului, conduce un grup de suport pentru femeile
foste deținute, stigmatizate de familie și societate la ieșirea din închisoare.
Tot în sfera drepturilor femeii,
30 de femei curajoase și talentate au obținut diplome de jurnalist de la Women Now for Development, un centru
pentru femei menit să promoveze femeile.
La rândul său, Hassan, activist
media de la the Syria Campaign, care a transmis dintr-o zonă foarte afectată de
război ca Alepul și și-a dedicat viața informării publicului local și
internațional (și luptei pentru libertate), îi ajută pe sirieni să vizioneze
Cupa mondială (într-o țară unde se confruntă cu război, arestări și torturi
până la moarte, foamete, mizerie, teroare, oamenii nu au bani pentru
televiziune și sunt probleme cu curentul... dar așa, măcar, își limitează rația
de propagandă zilnică, oricum necomestibilă), prin programul ”World Cup in Syria”, cu mascote,
inclusiv motanii Thalob și Sparky, prezicători de scoruri. Acum Hassan
(împreună cu Yaman, alt activist media) ne vorbește de Idlib și are
interlocutori refugiați în Idlib, foști fotbaliști profesioniști respinși de
regim și unii care continuă să joace chiar dacă și-au pierdut membre în război
(echipa Omaya care are în rândurile sale inclusiv un băiat de 15 ani).
În cadrul programului ”World Cup
in Syria”, Aziz, pictor pe dărâmături, desenează un teren de fotbal pe zidurile
unei școli distruse de ruși (pentru a ne aduce aminte că sportul înseamnă
etică, nu și războiul). Refugiații intervievați (ca Maha, activistă refugiată
din Alep, apoi din Tel Rifaat) condamnă și ei Rusia pentru că au trebuit să
fugă și pentru suferința produsă poporului sirian împreună cu regimul. La fel
și activiștii media Hassan și Yaman, cei care au realizat filmele, care
empatizează cu cei filmați și se regăsesc în povestea lor (cum ar fi echipa
amputaților, victime ale bombardamentelor, dar și eroi). Să nu uităm, suferința
a atins și fotbaliștii profesioniști. Cel puțin 38 de fotaliști profesioniști
au fost arestați, împușcați sau torturați până la moarte; 13 rămân în detenție,
după mărturia unui fost fotbalist profesionist. Pe ansamblu, chiar dacă oamenii
se bucură de fotbal (în special copiii din taberele de refugiați), din păcate,
atmosfera e încărcată de frică, amar și frustrare din cauza războiului și a
represiunii regimului.
Tot un activist media, Raed
Fares a creat postul de radio ”Fresh” din Idlib. Cum risca să-i fie închis
postul de islamiști, a recurs la cântecele păsărilor în loc de muzică și la
softuri de îngroșare a vocii pentru a face vocile prezentatoarelor să sune ca
unele masculine. Postul nu doar informează despre evenimentele locale, ci și
asupra loviturilor aeriene (cu câteva minute înainte). Raed este hotărât să-și
continue misiunea, însă se simte afectat de tăierea ajutoarelor americane
pentru cei din nord-vest și se teme de o ofensivă în Idlib (căci sunt milioane
de refugiați deja care nu mai au unde să fugă).
Între timp, în nord-vest încep
atacurile și masacrele regimului: 39 civili uciși la Urum al Kubra (Alep, zona
rurală) pe 10 august. Refugiații (aflați în taberele mizere de refugiați, deja
fără mâncare, apă și medicamente, fără adăposturi pentru atacurile aeriene) nu
mai au unde să se ducă de aici din Idlib și din Alep. Din nou blocați ca-n
Ghouta de Est și simțindu-se abandonați, singuri pe cruce (doar Dumnezeu mai e
cu ei). Și echipele de salvare ”White Helmets”: acestea salvează oamenii din
Idlib (unde sunt circa trei milioane de persoane) - 970 de răniți (numai în
iulie 2018), dintre care 233 copii, conform The
Syria Campaign. Fac toate astea chiar dacă reprezintă un target al bombelor
regimului, al atacurilor chimice ori pentru a fi arestați (251 voluntari ai
echipelor de salvare au fost uciși deja până în august 2018 ca răsplată pentru
faptele bune).
În august, până pe 15, conform The Syria Campaign, sunt peste 172 de
răniți în Idlib, dintre care 121 mor (45 de copii) (deși Idlib se află într-un
acord de de-escaladare turco-rus, regimul îl încalcă). Iar rușii, corecți ca
întotdeauna, cu fabrica lor de troli, pun paie peste foc (nu cel sacru, ci al
bombelor și atacurilor chimice) spunând că rebelii se pregătesc să pună în
scenă un atac chimic pentru a atrage intervenția Vestului (la Jisr al-Shughur).
La începutul lui septembrie, trei școli sunt distruse împreună cu centre ale
”White Helmets”. Pe 4 septembrie, 10 civili sunt uciși la Jisr al-Shughour, iar
mulți din localitate se refugiază, cu acoperișuri copacii (măslinii) și pături
de iarbă și pâmânt.
În acest context, femeile de la
centrul Kesh Malek pentru educația și drepturile femeilor din Alep își exprimă
teama, dar și speranțele: ”Vă rugăm salvați-ne de acest regim barbar și de ura
sa și crimele împotriva propriului popor. Vă rugăm salvați ce a mai rămas din
țara noastră. Vrem să trăim în pace” (Hiba). ”Am fost forțată să-mi părăsesc
casa din Alep din cauza bombardamentelor barbare ale regimului. Chiar după
prima noastră dislocare, loviturile aeriene au vizat aria noastră din nou și am
fost scoși din ruine și am fost mutați dintr-un loc în altul. Am pierdut totul,
dar încă avem speranță și încă luptăm pentru o viață mai bună, sperând că vom
scăpa de acest regim criminal, astfel încât să ne întoarcem la casele noastre
și să trăim în libertate (Lana).
Alaa, mamă a doi copii,
refugiată din Alep, a ajuns sub dărâmături (după ce casa s-a prăbușit) și a
pierdut 6 membri ai familiei atunci, nu și capacitatea de a rezista (deși una
disperată, în condiții oribile): ”Nu mă voi preda. Dacă nu putem trăi în pace
și siguranță, cel puțin opriți regimul și Rusia astfel încât copiii noștri să o
facă. Este singura mea dorință”. Jamilah, refugiată din Homs, spune că soțul
său a fost arestat de regim acum 6 ani și că bombardamentele au determinat-o să
se refugieze în nord. A pierdut și ea totul, dar nu se dă bătută: ”Acest război
a luat totul de la mine, unii dintre copii au plecat din Siria și am pierdut
mulți oameni dragi din cauza loviturilor aeriene. Am suferit mult și încă
suferim, dar nu cedăm. Întotdeauna păstrez speranța unei Sirii libere și în
pace”.
Bărbații din zona rurală a
Alepului și din Idlib trimit și ei mesaje de îngrijorare cu privire la un atac
iminent al regimului, arătând totodată că nu e vorba de cifre statistice, ci de
oameni: ”Putin și al-Assad sunt parteneri în uciderea și dislocarea oamenilor”,
”Putin ne cosideră bunuri, dar suntem oameni. Nu fiți comercianți de război!”,
”Nu suntem numere. Lăsați-ne în afara ecuațiilor voastre politice!” Cum așa?
Noi credeam că e vorba de pagube colaterale, teroriști și trădători.
Similar, Raed Saleh, șeful
”White Helmets” își exprimă îngrijorarea față de un atac la scală completă al
regimului, dar și încercarea de a se pregăti și rezista: ”O ofensivă completă
în Idlib ar putea cauza un dezastru umanitar. Ne întâlnim în mod regulat cu
alte organizații umanitare pentru a ne pregăti pentru această situație. Dacă va
fi o ofensivă la scală completă, suntem pregătiți și o putem gestiona
–deocamdată. Dar nu știm pentru cât timp. Depinde de intensitatea ofensivei. Nu
avem resurse infinite de combustibil pentru ambulanțe și ambulanțele pot deveni
rare pentru că regimul le targetează. Toate astea se aplică și în legătură cu
medicamentele”.
Fotograful Omran, refugiat din
Ghouta de Est în Idlib (a cărui casă fusese bombardată și distrusă de 3 ori în
Ghouta, ultima dată fotografiată în ruine ca să n-o uite), retrăiește teroarea
bombardamentelor din Ghouta și totodată cheamă lumea în ajutor. ”Mă simt
speriat, dar frica e dublă pentru că am mai trăit asta înainte. Aceste orori ne
bântuie din zilele de când eram în Ghouta. Când toate s-au întâmplat data
trecută, regimul nu ne-a dat altă șansă decât să plecăm și ne-a obligat să
mergem în Idlib. Acum, nu știm ce facem când reîncep bombardamentele, unde
mergem? Aș vrea ca lumea să reacționeze înainte să fie prea târziu. Lumea
trebuie să încheie atacurile rusești și ale regimului asupra civililor. Suntem
oameni și avem dreptul să trăim, nu să fim îngropați sub casele noastre ori să
fugim de acești criminali.”
Activista Haneen, a cărei
familie a mai fost rănită, își exprimă dragostea față de casă (unde e acasă) și
încercările de a se pregăti pentru bombardamente. ”Am săpat câteva peșteri sub
pământ și la fiecare atac ne ascundem. E rece, dificil de respirat și sunt
multe insecte, dar prefer să ne ascundem în peșteri decât să murim sub ruina
casei dacă e bombardată. Am făcut poze casei la începutul anului după ce
regimul a amenințat că atacă Idlibul. Mi-a fost teamă că voi fi forțată să
plec, de aceea vroiam să iau o amintire cu mine. Am multe amintiri aici, aici e
locul unde am crescut și mi-am petrecut cel mai frumos timp cu prietenii, unul
dintre ei arestat de regim, alții uciși de bombardamente”.
Și zeci de mii de oameni ies pe
străzi pentru a protesta împotriva unui atac la scală largă în Idlib și Alep.
Alții (personalul medical) protestează împotriva bombardării spitalelor (ca
spitalul pentru femei și copii Nour, distrus de atacurile aeriene). Alții
protestează pentru eliberarea deținuților arestați arbitrar și dispăruți
forțat. Activista Nivin Hotary organizează un protest al femeilor împotriva atacurilor
și a regimului sirian: ”Ce ne-a făcut să ne adunăm astăzi este că suntem rebeli
până la victorie, ce ne-a făcut să ne adunăm este credința că nu putem continua
revoluția fără femei alături de bărbați în lupta pentru pace și libertate. Am
protestat pentru a transmite mesajul: oamenii vor să scape de al-Assad.”
Până la căderea regimului, la
fel ca în Ghouta de Est, oamenii pictează cu propriul sânge inimi pe
dărâmături. Sângele privighetorii ce și-a înfipt inima în spinul trandafirului,
cântând pentru iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu