Să acceptăm aceste pedepse
binemeritate de câinii ăștia de teroriști? Nu, mai bine dăm o palmă și noi, ca
fetița, celor ce (ne) ucid. O astfel de palmă pentru sistem alături de o
îmbrățișare pentru victimele sale (o îmbrățișare titanică cum e a noastră... să
te faci praf... de stele) dă și Artino, activist media, supraviețuitor al
blocadelor foamei și al torturilor din închisorile regimului sirian. Acesta
încearcă să ajute la conștientizare și totodată să sensibilizeze lumea cu
privire la cei dispăruți la Statul Islamic (împreună cu Mazen și Amer) ori cei
din închisorile regimului sirian (alături de Familii pentru Libertate), fără să
uite blocadele foamei (Ghouta de Est, de pildă).
De bine, de rău, Artino a ajuns acum
refugiat într-o țară occidentală, se descurcă acceptabil și rămâne dedicat
Siriei. Însă alți refugiați nu o duc la fel de bine, ci continuă să facă ultime
scufundări în Mediterana (pipăitorii de funduri cum ziceau cei de la Charlie
Hebdo... de fundul Mediteranei - conform Missing
Migrants, 3.785 victime în 2015, 5.143 în 2016, 3.139 în 2017, 1.549 până
pe 27 august 2018) sau să putrezească prin tabere de refugiați similare
lagărelor de concentrare (să nu uite cumva de unde au plecat).
În
tabere precum Chios condițiile și perspectivele sunt atât de bune încât unul
din trei refugiați a avut o tentativă de sinucidere. Și atitudinea europenilor,
în spirit creștin, este atât de primitoare încât țările europene continuă să nu
accepte refugiați și doresc să închidă ruta pe Mediterana, solicitând misiuni
de patrulare.
Iar parlamentul
Ungariei a adoptat o serie de legi care introduc sub incidenţă penală orice
individ sau grup care oferă ajutor în obţinerea de azil a imigranţilor ilegali
(numite anti-Soros... tot Soros e de vină, iar eu sunt tata lui Soros). Ca
urmare a încălcărilor statului de drept (privind independenţa justiţiei,
libertatea de exprimare şi a presei, libertatea instituţiilor academice,
corupţia la nivel de stat şi relele tratamente aplicate migranţilor şi
solicitanţilor de azil), Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri
interne (LIBE) a Parlamentului European a recomandat sancțiuni, activarea
procedurii articolului 7 al Tratatului Uniunii Europene împotriva Ungariei.
Tot în
spirit creștin și deschis este și caricatura din Charlie Hebdo care o
înfățișează pe Simona Halep vânzând la fier vechi trofeul câștigat la Roland
Garros (după caricaturile nud cu profetul Mahomed, respectiv cele cu refugiații
pipăitori de funduri... de fapt, de fundul Mediteranei). Dar românii din Franța
și din Marea Britanie vor să continue să lucreze chiar dacă sunt considerați
romi și disprețuiți.
Iar
guvernul italian a refuzat intrarea în țară a navei Aquarius cu 629 de
refugiați la bord, lăsând-o să plutească în derivă. Și, apropo de romi, Matteo
Salvini, liderul partidului de extremă dreapta Liga şi noul ministru de Interne
al Italiei, a anunţat că ia în calcul desfăşurarea unui recensământ asupra
romilor aflaţi în ţara sa, romii din alte ţări riscând să fie expulzaţi. Și, ca
fapt divers, în Italia au fost 30 de atacuri asupra refugiaților de la
instalarea guvernului Salvini (2 dintre ele soldându-se cu moartea persoanelor
respective). Din fericire, preoți ca don Massino din Pistoia susțin refugiații,
în ciuda amenințărilor extremei drepte și a întreruperii slujbei de către
neofasciști.
Și în
Germania, la Chemnitz, au fost proteste anti-refugiați organizate de extrema
dreaptă. A existat și o reacție prin protestul pro-refugiați al extremei stângi
și prin replica lui Merkel. Aceasta din urmă denunţă „ura din stradă“, pe
fondul creşterii îngrijorării în ţară faţă de „vânători“ de străini. ”Am văzut
vânători colective, am văzut ură în stradă, iar asta nu are nimic a face cu
statul de drept”, a declarat ea.
Ce să
mai zicem de refugiații din tabăra din Chios și de romi, dacă un prieten de-al
lui Ile, Vali, plecat la lucru în străinătate la Viena (legal), a fost bătut de
polițiștii dintr-o secție de acolo pentru că a îndrăznit să facă o reclamație
împotriva unui tip care l-a agresat pe stradă (el, spre onoarea sa, se luptă
acum cu sistemul din Austria și a chemat în ajutor avocați, delegații români
pentru Europa și pe Amnesty)? Și sunt peste trei milioane de români la muncă în
străinătate, de prea mult bine, desigur, adică probabil, România e a doua țară
din lume care-și pierde masiv populația activă după Siria, iar 9 români ar
pleca în fiecare zi (trăim bine, vorba lui Băsescu, jos Băsescu, jos
dicatatorul!).
Experiența de refugiat este una
foarte dificilă: și marea pianistă evreică din România, Clara Haskil, a trebuit
să fugă din Paris la Marsilia (în zona liberă) ca să nu ajungă într-un lagăr
nazist, apoi, după ce Marsilia a fost ocupată, să se refugieze în Elveția, în
timp ce sora ei, Jana, membră a Orchestrei Naționale franceze, pe punctul de a
fi arestată în Marsilia și trimisă într-un lagăr de concentrare nazist, s-a ascuns
în cele din urmă într-un sat (uneori fiind nevoită să stea în pădure, la
trecerea trupelor germane). În ce mă privește, eu m-am simțit în exil nu doar
pe Elbrus, ci și acasă, în Olimp. Și cum mă puteam simți altfel chiar în Olimp
cu tiranii Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera și Hermes (mâna dreaptă a lui Știi
Tu Cine... Zeus), când stăteam la palat, auzeam comentariile lor disprețuitoare
și râsul lor sfidător, le vedem statuile și tablourile cu mărețe realizări ca
propria mea execuție de pe Elbrus, Cutia Pandorei și potopul?
Chiar așa, fie ca potopul
iubirii să se reverse peste refugiații de acum, și nu Mediterana ori oceanul
urii sau al indiferenței! Ce să zic, e bine că s-a deschis la Londra un magazin
dedicat refugiaților și nevoilor lor concrete (”Choose Love” – de unde lumea cumpără pachete special pregătite
pentru ei) și că polițiștii de frontieră români au salvat peste 1.500 refugiați
în total de la începutul anuui 2017 până în noiembrie 2017 în cadrul
Operaţiunii Comune „POSEIDON 2017”, coordonată de Agenţia FRONTEX, dar
refugiații continuă să pipăie fundul... Mediteranei și să trăiască în condiții
mizere în taberele din Grecia.
Puțini refugiați au ajuns în
România până acum, dar cererile lor de azil sunt în creștere. Aproape 5.000 de
cereri de azil au fost depuse în România în 2017, cu 161% mai multe decât în
2016, majoritatea din Irak, Siria, Afganistan, Pakistan și Iran (din păcate, au
fost emise și 1.568 de decizii de returnare, iar pentru 1,076 de persoane a
fost aplicată măsura de nepermitere a intrării în ţară pentru diferite perioade
de timp). În ce privește condițiile de cazare pentru fericiții admiși la un
centru de refugiați din București, acestea sunt la fel de moderne și sublime ca
ONU (ploșnițe, purici și mucegai, organizare de tip mafiot a camerelor -
împărțite după bunul plac al unor irakieni), să nu cumva să se dezobișnuiască
de dărâmături și mizerie. Astfel declară azilanții... doar mărturii căci nu se
poate vizita centrul din București (presa nu a avut acces).
În ciuda condițiilor de cazare
îmbietoare, unii refugiați nu vor să facă mulți purici în România, ci să plece
de aici în Occident. Alții însă au venit să rămână (la rude, cunoștințe... sunt
20.000 de sirieni în România). Autoritățile i-ar putea integra în domeniile în care
e nevoie.acută în urma plecării românilor la muncă în străinătate. Deocamdată puțini
au locuri de muncă. Una din norocoasele refugiate, Fatima, plecată din Siria în
2013, este angajată ca croitor la o agenție de publicitate (decupează bannere
cu un cuțit electric). Azzaz Kassas a ajutat și el angajând la cafeneaua lui
șase refugiați sirieni. Interesant, unii au fost în Germania și s-au întors în
România pentru că nu puteau trăi ca niște roboți preocupați strict de muncă...
muncile iadului (asta nu e viață, știm și noi doi, eu și cu Ile). Felicitări
celor care au descoperit comorile din ruine, au angajat și susțin refugiații!
Trăiască dușmanii poporului, pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și
ruinele (comori)!
***
Pe lângă ajutorul dat comorilor
din ruine, pagubelor colaterale, teroriștilor, trădătorilor și dușmanilor
poporului, rezistența sirienilor, lupta pentru libertate și democrație,
monitorizarea atrocităților de către activiștii media și de cei pentru drepturile
omului, gesturile de solidaritate ale echipelor de salvare ”White Helmets” și ale
medicilor, mai sunt câteva vești bune, demne de menționat: O,NU a confirmat
folosirea armelor chimice (gaz sarin) de către regimul sirian în 2017 la Khan
Sheikhoun și Latamneh (unul dintre puținele lucruri bune făcute), dar Rusia a
blocat în Consiliul de INSecuritate al O,NU reînnoirea mandatului
anchetatorilor internaţionali privind utilizarea armelor chimice în Siria.
Dacă regimul încearcă să șteargă
urmele atacului chimic din 2013 din Douma (reîngropând morții și arestând
martori în orașul controlat din nou), Organizația pentru Interzicerea Armelor
Chimice din cadrul ONU a investigat atacul chimic din 7 aprilie 2018 din Douma,
Ghouta de Est (fără a stabili și responsabilii, căci aceasta era treaba
Mecanismului Comun de Investigare, inexistent acum, din cauza Rusiei). În cele
din urmă, după analizarea probelor, a rezultat că s-au utilizat arme cu clor
(nu agenți neurotoxici). Iar raportul ONU despre Ghouta de Est din iunie 2018
recunoaște crimele în masă produse de bombardamentele regimului (inclusiv
asupra spitalelor și centrelor echipelor de salvare ”White Helmets”) și de
blocada acestuia (foamete, boli etc.). Rebelii au făcut și ei crime în masă
prin atacarea Damascului cu rachete și uciderea civililor și prin arestarea
arbitrară și torturarea civililor (s-au molipsit de la regim).
Un gest de dreptate și de
rezistență față de regimul din Siria e că o curte americană a condamnat regimul
sirian pentru uciderea jurnalistei Marie Colvin și a altora din centrul media
din Homs, la inițiativa curajoasă a surorii lui Marie Colvin, Cat Colvin (jurnaliștii erau supraveghați,
urmăriți permanent prin satelit, există martori care au confirmat spionarea,
targetarea și asasinarea lor pentru că dezvăluiau adevăruri incomode pentru regim).
La fel, Paul Conroy, fotojurnalist supraviețuitor al atacului, vorbește despre
experiențele din Siria și depune mărturie în ce privește atacul de atunci.
De asemenea, un avocat pentru
drepturile omului, Anwar al-Bunni, refugiat în Germania, victimă a torturilor
din închisorile siriene (au încercat să-l omoare de două ori), împreună cu
Mazen Darwish, alt avocat pentru drepturile omului (torturat și el în
închisorile regimului), au ajutat la emiterea unor acuzații internaționale și a
unui mandat de arestare pentru Jamil Hassan, director al serviciilor secrete
care a supervizat torturi, violuri și crimele din închisorile regimului (cu
suportul mărturiilor refugiaților). Printre responsabilii pentru crimele
împotriva umanității sunt 15 șefi, inclusiv mărețul și gloriosul conducător.
Aceasta este prima reușită de acest gen. Similar, Centrul European pentru
Constituție și Drepturile Omului din Berlin reprezintă 50 de sirieni și a
realizat patru plângeri în Germania și una în Austria. Potrivit acestuia, securiștii-șefi
cunoșteau torturile, morții și primeau rapoarte zilnic.
Un alt gest de solidaritate cu
cei dispăruți în închisori: Mansour Omari, supraviețuitor al torturilor din
închisorile regimului, îi caută pe toți cei dispăruți și totodată a încercat, la
rândul lui, să strângă dovezi și a deschis în Statele Unite la Muzeul
Holocaustului expoziția: ”Syria: please don’t forget us” (”Siria: vă rog să nu ne uitați”), la care au participat peste 200.000 de
vizitatori. Muzeul Holocaustului din Statele Unite este și el dedicat luptei
pentru conștientizarea crimelor împotriva umanității comise de regimul sirian
și de Statul Islamic și pentru tragerea acestora la răspundere.
La fel, Sara Afshar,
realizatoarea documentarului Channel 4, ”Cei dispăruți din Siria: cazul
împotriva lui Assad”, îi caută și ea pe cei din închisorile regimului (odată cu
justiția). Se referă la imaginile fotografului militar ”Caezar” (realizate cu
riscul vieții și reprezentând zeci de mii de persoane torturate până la moarte)
în care cu greu au putut recunoaște cei dragi câte o legumă putrezită de 30-40
de kile, diformă și emaciată, fără ochi, unghii sau organe sexuale, rămasă din
cineva (interesant, aceste rămășițe nu mai au nume, ci doar numere). Regimul
neagă aceste fotografii și crime. La O,NU, deocamdată a dat veto Rusia unei
inițiative de tragere la răspundere a Siriei. Dar documentele trimise către
șefi din facilitatea 227 de detenție arată că directorii au știut de arestarea,
interogarea și moartea deținuților, inclusiv de numerele atribuite cadavrelor.
Regimul știa de torturi și că numărul deceselor e în creștere.
Un alt gest frumos în legătură
cu mama unor persoane dispărute: în Germania, vecinii Fadwei (membră fondatoare
a asociației Familii pentru Libertate, mămica ce își caută soțul și băiatul
dispăruți) i-au oferit flori după ce au aflat din ziar despre povestea ei.
Altă veste bună: Statul Islamic
a pierdut Raqqa (dar orașul a fost distrus de bombardamentele americane... cam
ca Alepul) și e pe cale să fie învins. Din păcate, cam o treime din armele pe
care le-a avut provin din Europa, inclusiv din România potrivit Conflict Armament Research (CAR), o
organizaţie internaţională care documentează traficul de arme în zonele de
război. În cazul României este vorba de mitraliere, pistoale mitralieră şi
muniţia aferentă şi de lovituri reactive de 40 sau 73 milimetri (15% dintre
arme provin din România, iar în ce privește muniția fabricată după 2010 – 32%,
lovituri reactive – o treime, rachete de 73 milimetri – 70% din România sau
Bulgaria). Acestea, culmea, au fost produse și exportate legal către Irak sau
către rebelii sirieni.
Apropo de Statul Islamic și
propaganda sa, Marea Britanie lansează un software pentru blocarea conţinutului
jihadist. ASI Data Science susţine că softul este capabil să detecteze 94% din
conţinutul online publicat de ISIS, având o acurateţe de 99.995%. Softuri
similare anterioare au fost criticate pentru cenzura unui conținut
neproblematic de fapt. Facebook şi Google investesc masiv pentru a rezolva
această problemă, dar acest soft a fost conceput pentru companiile mici care nu
au resurse să detecteze și care ar putea fi la un moment dat chiar obligate să
îl folosească.
O altă veste bună: a apărut
cartea ”Life in Syria” (de fapt, tot un gest de solidaritate, de conștientizare
și de sensibilizare pe plan intern și internațional) - un album fotografic,
creat de fotografi, bloggeri și jurnaliști ce prezintă situația din Siria de la
începutul războiului din 2011 până în prezent și înfățișează viața oamenilor
(vorba vine ”viața”, cel mult supraviețuire sau nimic). Cartea conține 47 de
fotografii, 2 hărți și texte în italiană și engleză. Aceasta pune accentul pe
umanitatea din mijlocul conflictului și lupta nonviolentă. Se subliniază
totodată rolul tinerilor în procesul de pacificare.
Similar, cartea lui Wendy
Pearlman ”We Crossed a Bridge and It Trembled: Voices from Syria (Custom House
2017)” conține mărturii din război și reprezintă un gest de solidaritate cu
Siria.
Poeta Rasha Omran, fiica unui
mare poet și activist (deținut cândva de regim), participantă la protestele
democratice (revoluția) din 2011 împreună cu fiica ei (arestată atunci, însă
din fericire eliberată înainte de a fi torturată până la moarte), și-a dedicat
poeziile și activismul revoluției. ”Aceste demonstrații au creat o coerență
socială fără precedent în Siria. Cei care au participat la revoluție au simțit
o legătură instantanee. Au simțit că aparțin unul celuilalt și revoluției. Au
simțit că sângele lor s-a îmbinat cu pământul Siriei.”
Iar filmul ”Jupiter's Moon”, în
regia lui Kornél Mundruczó, concurent la Palme d'Or la Cannes prezintă istoria
unui refugiat sirian-înger exploatat la Budapesta. Refugiatul Aryan Dashni, la
inițiativa doctorului Gabor Stern, încearcă să păcălească oamenii că are puteri
divine și poate vindeca bolile (medicul încearcă să facă rost de bani pentru a
scăpa de un proces intentat pentru o eroare medicală, refugiatul vrea să-și
regăsească tatăl și află apoi că a fost ucis). Ceva e real în toată povestea.
Împușcat de un polițist (înainte de a ajunge în tabăra refugiaților), refugiatul
ajunge să dobândească o abilitate supraomenească – zborul (până și stropii de
sânge din răni se întorc și plutesc în aer). În acest caz, bune și
împușcăturile la ceva, vorba lui Hagi! Medicul se apropie treptat de refugiatul
inițial exploatat, ba chiar ajunge să-i ia apărarea și să se sacrifice, fiind
împușcat în locul lui. Final impresionant cu refugiatul plutind deasupra
orașului, fericit și eliberat (pentru moment), în timp ce oamenii întorc
privirea către înger, fascinați, parcă rugându-se.
De asemenea, filmele ”Last Men
in Aleppo” (câștigător la Sundance și nominalizat și la Oscar) și ”Gasping for
Life in Khan Sheikhoun”, făcute de Aleppo Media Center, despre membrii
echipelor de salvare ”White Helmets” și despre lupta pentru viață (din
mijlocul agoniei și morții, inclusiv
produse de atacurile chimice), au fost nominalizate la premii Emmy. Să sperăm
că după agonie și moarte urmează învierea.
***
În ce ne privește, în 2017 și
2018, noi (eu și cu Ile) am făcut gesturi de solidaritate cu victimele blocadei
din Ghouta de Est, Daraa, Idlib și cu cei dispăruți în închisorile regimului
ori ale Statului Islamic (inclusiv distribuire de flori în memoria celor
dispăruți și mers la ambasada Rusiei pentru toate). Ile e fericită și că a
participat la marșul pro-Alep și refugiați în iulie 2017, în Beirut (a meritat
efortul și riscurile asumate). Marșul pentru Alep și refugiați (Civil March for Aleppo), acum
nominalizat la premiul Nobel pentru pace (din păcate, împreună cu măreți și
glorioși conducători ca rățoiul Donald din Statele Unite), a început în
decembrie 2016, pornind de la Berlin și luând-o spre Alep, prin ger și viscol,
pe ruta refugiaților.
Uluitor, participanții au mers
mai bine de 8 luni. Ile a vrut să se alăture, în ciuda bolilor (inclusiv
Huntington) și a răului de drum (orice
excursie e tortură până la moarte pentru ea și, de fapt, ce moarte, ea moare
mereu cu fiecare care suferă și nici nu am știut niciodată ce legume, animale,
zombie, fantome, gunoaie, teroriști, trădători, vampiri, mutanți, monștri,
diavoli, dușmanii poporului, catastrofe, coșmaruri și dezastre suntem, nici ce
viață avem când, adesea, nu pare nici măcar supraviețuire, iar cea de zombie,
fantomă sau gunoi, clar, nu e viață,
logic, nu?).
Dar, când te
gândești la cei suferă și mor / au murit în războiul din Siria, foarte mulți
copii, în închisori / lagăre de exterminare (violați și torturați până la
moarte), în atacuri chimice sau blocade ale foamei ori la refugiații care își
caută un loc mai acasă în casa de copii Pământ, ți se face rușine să te plângi.
Refugiații merg mii de kilometri, nimerind la gardieni prietenoși și simpatici (care
zâmbesc de bun venit și își fac selfie-uri cu ei, după ce îi arestează, îi
dezbracă, îi lovesc cu bastoane electrice și îi lasă în fundul gol în zăpadă)
ori ajung în diverse locuri de recreere – lagăre de refugiați, sufocați în
tiruri ori pipăitori de funduri... de fundul Mediteranei.
Bizar, de data
asta, deși a petrecut mai tot timpul pe drum (spre/dinspre Beirut), așteptând
câte 7-8 ore prin mai multe aeroporturi pentru escale, Ile a simțit, mai exact,
a redescoperit, plăcerea zborului cu avionul. Nu știu de ce, anul ăsta, de
fiecare dată când a avut momente de groază și neputință (la ea sunt mai tot
timpul, altfel își pierde identitatea de Madame Dezastru, pe culmile disperării
și... dansatoare cu dezastrele), s-a rugat și s-a uitat spre cer, a văzut câte
o dâră de avion sus, în văzduh.
A mers aproape trei zile și a petrecut la marș circa o
oră (cu peripeții, era să nu se mai întâlnească cu restul participanților la
marș, nu reușeau să se repereze și să se conecteze pe net / la telefon, iar netul și telefoanele
cu apeluri internaționale / roaming erau dificil de găsit și funcționau slab),
însă nu regretă. Un singur pas contează. Și, în momentul în care a preluat și a
fluturat steagul marșului, a redescoperit pentru o clipă comoara din ruină din
ea însăși și a simțit din nou că zboară. Și s-a bucurat că toți participanții
la marș, surprinzător, prin câțiva... pași au prins aripi și au dat aripi și
celorlați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu