Comori din ruine. 7. Condamnați bebelușii-teroriști care au violat Leviathani și care au distrus planeta Krypton a lui Superman!

     

     

      Dar ce mai contează?  Nu sunt oameni, ci pagube colaterale, teroriști, trădători și dușmanii poporului. Aceste pagube colaterale (activiști pentru democrație, lucrători umanitari, personal medical) sunt eliminate prin torturi până la moarte. Știam deja că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază, nu mai e o surpriză. Ne-ar mira să fie altfel, un strop de normalitate. Așadar, până acum au dispărut cu sutele de mii în închisorile regimului sau cu miile la Statul Islamic (de ei nu se spune nimic, cel mult vina e pasată de la unii la alții sau aparține celor răpiți, fie ei și bebeluși, da, bebelușii violează Leviathani și au distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman). Și eu și cu Ile ne-am săturat (dar nici nu putem renunța) să fim Antigone ce-i caută pe toți și nu găsesc nici un degețel scheletic, cu unghia smulsă și ars cu acid să îngroape.

      Sunt multe Antigone în Siria care încearcă să-i îngroape pe cei dragi. Astfel, riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, tânărul Mazen Hassoun îi caută pe cei dispăruți la Statul Islamic (începând cu verișorul său), la fel și Amer Matar (documentarist al cărui frate a dispărut), iar Familii pentru Libertate (Families for Freedom) (printre care curajoasele femei-lidere ale asociației precum avocata activist pentru drepturile omului Noura, doctorița Hala, profesoara Farizah și activista Fadwa) - pe cei din închisorile regimului și din alte părți (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare). Marea majoritate sunt în închisorile regimului. Cele mai frecvente torturi sunt dulab (introducerea prizonierului într-o roată/cauciuc înainte de a fi bătut), shabeh (atârnarea de tavan de încheieturi), bătăi cu cabluri electrice, electrocutarea (la organele genitale).  Închisorile sunt supraaglomerate (oamenii zac aproape leșinați unul peste celălalt, în spații minuscule) și singurul concert care se aude e cel de urlete (îl auzim și noi). Toată lumea ajunge aici legume putrezite de 30-40 de kile pe care nu le recunosc nici cei apropiați, iar femeile supraviețuitoare, pe lângă torturile obișnuite, trebuie să înfrunte și stigma (rușinea) violului în ochii familiei și ai societății.

      În demersul lor de a-i ajuta pe cei dispăruți, Familii pentru Libertate solicită regimului sirian lista celor deținuți arbitrar (împreună cu locația și starea lor), cere oprirea torturilor și certificate de deces în caz de moarte (odată cu cauza acesteia și locul mormântului), dorește accesul ajutoarelor umanitare și al grupurilor de monitorizare a drepturilor omului în închisori și, totodată, vrea abolirea curților excepționale și garantarea unor procese corecte. Pe lângă presiunile asupra regimului, asociația  Familii pentru Libertate aduce împreună mii de familii de sirieni cu rude arestate/dispărute, merge la orice discuție de pace pentru a arăta că nu există pace fără ca cei dragi să fie eliberați și contactează pe oricine poate face lobby în acest sens.

      Iată și povestea impresionantă a lui Fadwa Mahmoud, una dintre liderele de la Familii pentru Libertate. Aceasta a fost arestată în anii ’90 de fratele ei securist (ce coincidență, și eu am fost executat de unchi (nenea Cronos), verișori (Știi Tu Cine... Zeus) și nepoți (Hermes), ba chiar, mai mult, nu doar de rude, ci și de colegi, discipoli și prieteni ca nepotul Hefaistos!) pentru lupta împotriva corupției (deși avea atunci copii mici care au întrebat-o apoi de ce i-a abandonat). Acum Fadwa își caută familia – băiatul și soțul dispăruți de mai bine de cinci ani, răpiți de la aeroport la întoarcerea din China. De atunci tot încearcă să-i găsească și, odată cu intrarea în Familii pentru Libertate, depășindu-și propria suferință, solidară cu ceilalți, a început să-i caute pe toți cei dispăruți.

      Noura (avocat și activist) își caută soțul dispărut. Și-a dorit să devină avocat și activist de când a fost arestat tatăl ei (prizonier politic de mai multe ori, prima oară dispărut când avea doar cinci ani): ”Tatăl meu a fost prizonier politic de câteva ori. Mă duceam să-l vizitez la închisoarea Adra și participam la procesele lui. Odată m-am intersectat cu ofițerul patrulei ce-l aducea pe el la curte. I-am jurat atunci lui și tatălui meu că voi deveni avocat și voi apăra prizonierii de conștiință. Aveam 12 ani atunci. Și când Bassel (soțul meu) a fost arestat, apărarea propriului meu prizonier de conștiință a devenit o obsesie”.

      În 2011 se afla la Douma, începuseră protestele și se trăgea. Unul dintre prietenii lui Bassel, soțul ei, a fost arestat. Fiind avocat, Bassel a început să vorbească cu ea și au început să iasă împreună. De fiecare dată, Bassel spunea că i-e foame și vrea ceva dulce, așa că mergeau în oraș să mănânce ceva. Așa a simțit că se îndrăgostește. După aceea, au devenit prieteni și au mers la proteste împreună. În iulie a cerut-o de nevastă. Dar Bassel n-a mai apărut la nuntă. A aflat apoi că a fost arestat. A reușit totuși să-l vadă la închisoare, s-au căsătorit la închisoare și tatăl ei i-a pus vergheta pe inelarul stâng. S-a grăbit din cauza incertitudinii din Siria, căci nu știa ce se va întâmpla apoi. Și-a tatuat numele lui pe spate. Bassel a sunat-o apoi în octombrie 2015, spunându-i că trebuie să-și facă bagajele. A aflat apoi că a fost condamnat la moarte. Nu știa dacă a fost executată sau nu sentința. Apoi a aflat că a fost într-adevăr executat. Durerea e mai rea ca moartea. Toți sirienii au fost afectați, indiferent de opinia politică. Poate chiar această durere va fi liantul noii societăți. Durerea va genera, speră ea, unitate.

      Similar, fata lui Alzaeem Alnajlat își caută tatăl dispărut în 2013, ridicat din autobuz, pe drum spre casă. Mama ei are grijă să fie cineva mereu acasă, în caz că vine (și nu are cheie). Îl așteaptă mama ei, cinci fete și un băiat. A pierdut nu numai cheile, ci și ani din viață alături de copii, poate și viața, spune fiica lui. Fata a amânat și căsătoria până vine el. La un moment dat însă, fata s-a căsătorit, chiar dacă nunta a fost pentru ea tristă ca o înmormântare fără tatăl ei. Se simte vinovată și își cere scuze pentru asta... că viața merge mai departe. Injustiția și separarea forțată sunt, de asemenea, greu de suportat. Dumnezeu rămâne singurul care poate avea grijă și în mâinile căruia își încredințează viața.

      De asemenea, Asmaa Al Saqaa își caută tatăl (Abdel Akram) dispărut în 2011, vechi dizident (care crede că schimbarea sistemului începe din interior... interiorul fiecărei persoane) și luptător pentru libertate și educație (a fost profesor și coordonator al unui centru de formare pentru oamenii săraci, menit să-i facă independenți de ajutoare). Acesta a fost arestat, în ciuda vârstei și a bolilor, mai întâi în 2001 (după ce a refuzat să se roage pentru fostul dictator Hafez al-Assad și actualul dictator Bashar al-Assad la slujba de vineri), ulterior în 2003 (în urma unui proiect ”schimbarea începe din interior”, împotriva războiului din Irak și a corupției (acțiuni de curățare a străzilor)) și dus la cumplita închisoare Saydnaya, apoi în 2011 (odată cu revoluția).

      La proiectul din 2003 a participat și Amina, cofondatoare a organizației Familii pentru Libertate, studentă și discipolă a marelui gânditor și profesor reformist, arestată și ea atunci. Apoi, 8 ani mai târziu, participarea la revoluție a venit cu prețul vieții pentru mulți dintre cei implicați. Amina și soțul ei au fost arestați și eliberați după doi ani jumate. Grupul a lucrat totuși până când s-a încheiat asediul Darayei și au fost dislocați de acolo (până în 2016). În ciuda represiunii, Amina nu și-a pierdut credința și-și continuă lupta pentru libertate și din solidaritate cu profesorul ei și cu cei ce suferă în închisori, deși a aflat (din surse oficiale) că doi frați, Majd și Abdulsatar, unii dintre primii care au ieșit în stradă, protestând pașnic și dăruind trandafiri trupelor regimului împreună cu Yahya Shurbaji, au fost uciși în închisoarea Saydnaya.

      Pe Yahya Shurbaji l-a căutat sora lui, Bayan, membră fondatoare a organizației ”Familii pentru libertate” până când a aflat că a fost ucis în închisorile regimului (împreună cu alt frate al lui Bayan, Maan). Yahya a participat la campanii anti-corupție (curățarea străzilor) înainte de revoluție (și a fost arestat și atunci), apoi la primele proteste din 2011 de la revoluție și a fost ”părintele trandafirilor”, inițiatorul acțiunii de a dărui flori trupelor regimului. Chiar dacă Yahya a fost ucis, spiritul său liber, curajos și generos (cu focul meu sacru în el) a rămas: ”prefer să fiu ucis decât să devin un ucigaș”.

      La fel, Taymaa, activistă și supraviețuitoare a închisorii siriane, își caută logodnicul dispărut cu trei ani în urmă. A crezut că lumea s-a sfârșit când a fost el arestat (în miez de noapte). Nu știa nimic despre locul unde a fost dus. Într-o zi, când se întorcea acasă, a fost arestată și ea, obligată să se întindă la pământ, legată la mâini și la ochi. Ofițerul de securitate a întrebat-o de activitățile și credințele politice și de laptele de bebeluși pe care a reușit să-l strecoare într-o zonă sub asediu. Apoi s-a interesat de poza făcută cu logodnicul ei. Ea a răspuns că e logodnicul ei. Într-unul dintre centrele de detenție, l-a văzut pe logodnic, în sfârșit, pentru o clipă (oare cum s-or fi recunoscut când erau amândoi într-un asemenea hal?). Ea a fost eliberată după un an jumate, dar el e încă acolo. Însă tot e mistuită de dor și nu a renunțat niciodată să se gândească la el și să-l caute. Iar cu această campanie au o șansă să se regăsească... la închisoare amândoi. 

      Um Masoud își caută și ea băiatul dispărut, chiar dacă poate fi ea însăși arestată și ucisă. Ea își învinge frica și vorbește pentru el. De fiecare dată când vede un taxi sau un autobuz sau aude o motocicletă, i se pare că băiatul s-a întors. Îl așteaptă, oricum, la fereastră (fereastra e cumva o breșă în Zid (The Wall) și locul unde îl va zări când băiatul va reveni... dacă o va face vreodată).  Însă ea continuă să-l aștepte și se roagă lui Dumnezeu pentru el.

      Familia Matar își caută băieții dispăruți, activiști pașnici pentru democrație: Hazem, Ghiyath și Anan, arestați cu toții. Ghiyath a fost atât de violent la proteste încât a întâmpinat cu flori trupele regimului: el a fost primul ucis în închisoare, torturat până la moarte. A urmat Hazem cu aceeași soartă, la închisoarea Saydnaya. Despre Anan nu se mai știe nimic.

      Hind din Daraa a cerut încă de la începutul protestelor pașnice din 2011 eliberarea copiilor arestați și torturați (pentru un slogan anti-regim scris pe zidul școlii) și eliminarea ”legii situațiilor de urgență”. Regimul a răspuns protestelor pașnice cu gloanțe și arestări. Ea însăși a fost arestată în martie 2011. Tancurile au intrat în casă, distrugând mobila, iar ea a fost ridicată. A fost dusă la închisoarea secretă ”Palestina” ca una dintre primele organizatoare de proteste pașnice. A fost dusă într-o încăpere minusculă de un metru pătrat, unde WC-ul picura nonstop. Nu a putut dormi. Au început apoi interogatoriile: a fost acuzată de organizare de demonstrații și de ajutarea oamenilor din Daraa. Ofițerul i-a spus că nu înțelege ce vrea, e nerecunoscătoare, le are pe toate doar. A auzit mereu urletele băieților torturați într-o încăpere alăturată. S-a simțit neputincioasă, ar fi vrut să-i ajute. A fost eliberată (din fericire) destul de repede, acum a părăsit Siria și și-a jurat să le fie alături deținuților din Siria.

      Yasmine îl caută pe fratele ei Enaas (dispărut în 2013), îi ia poza peste tot (la lucru și la universitate), se roagă pentru el și se luptă zilnic pentru a-l aduce acasă. Dacă uită într-o zi de el din cauză că e prea ocupată, își cere iertare. Își dorește ca el să se întoarcă și să-și continue studiile la universitate. Speranța a rămas și Yasmine abia așteaptă să vină ziua în care să-și strângă în brațe fratele. Nu renunță la lupta ei până când el nu e acasă, în siguranță. Până când suferința pe nedrept a lui și a altor deținuți nu e încheiată.

      Toni îl caută pe prietenul ei, Amjad din Madaya (exilat de regim din Madaya în Idlib ca recompensă pentru acțiunile sale umanitare), arestat în 2017 de gruparea islamistă radicală Hay'at Tahrir al Sham pentru că le-a fotografiat pozițiile. Lui Toni îi e dor de el, îi trimite un mesaj de ziua lui și îi pare rău că el că-și serbează ziua în închisoare. Nu mai știe nimic de atunci de el, dar îi urează la mulți ani și îl așteaptă acasă.

      Qusai, un băiețel de 6 ani îl caută pe tatăl său dispărut pe care nu l-a văzut niciodată: ”Mă cheamă Qusai, sunt din Quneitra, tată meu e deținut. Tatăl meu e arestat de șase ani. L-am văzut doar în fotografiile pe care mi le-a arătat mami. Îmi iubesc tatăl la fel cum ceilalți copii își iubesc tatăl. Vreau să mă joc cu el, vreau să mă ducă la școală. Mi-e dor de el. Sper că tati va fi eliberat repede, el și toți deținuții”.

      Suad Khabeia o caută pe Razan Zaitouneh, dispărută acum 4 ani din Douma, răpită de oameni mascați împreună cu soțul ei, Wael Hamada și colegii  ei, Samira al-Khalil și Nazim Hamadi din cauza activității ei în domeniul drepturilor omului. Iată ce spune Suad în mesajul trimis de ziua ei: ”îmi aduc aminte de Razan pentru valorile umane și morale, pentru un vis după care toți am tânjit, care nu a dispărut niciodată. Îmi aduc aminte de ea ca de o persoană care credea”. De profesie avocat, Razan a apărat prizonierii politici și a fondat Asociația pentru Drepturile Omului din Siria. A fost foarte curajoasă, bună profesionistă și imparțială (condamnând abuzurile tuturor). De asemenea, a participat la revoluție și a coordonat comitete locale, fondate după revoluție. A reprezentat un target atât pentru regim, cât și pentru extremiști. După ce abia a scăpat de închisoarea regimului, a fost răpită de jihadiști (posibil Armata Islamului - Army of Islam) în 2013, în Douma, Ghouta de Est. La venirea trupelor regimului în Douma, nu a fost găsită (oricum, ar fi fost arestată de regim).

      Yasser îl caută pe fratele geamăn dispărut. Erau obișnuiți să fie împreună, încă de la școală, stând în aceeași clasă și la aceeași masă, ducându-se și întorcându-se împreună. Într-o zi, venind de la lucru, din Liban, au fost opriți la o baricadă și l-au luat pe fratele său în fața sa. Nu a putut face nimic pentru a-l ajuta. A fost luat cu forța și el nu i-a putut opri. A venit acasă fără el. Mama, soția lui și copilul său îi așteptau. Mama a întrebat unde e. Nepotul său a întrebat și el de tatăl lui. Nu poate descrie ce greu a fost acel moment pentru ei. De atunci, durerea dispariției fratelui a pătruns în casă și  a înnegurat-o. 

      Maryam Alhallak vrea să îngroape cadavrul fiului ei: după ce l-a căutat trei ani, l-a recunoscut în pozele lui ”Caesar”, fotograful militar care a realizat pozele a zeci de mii de deținuți torturați până la moarte (cu riscul de a păți și el același lucru). Nu prea știm cum a reușit să-l recunoască, așa legumă putrezită sub 40 de kile cum era. Mama îl căuta deja de trei ani de zile. Guvernul o urmărea și încerca s-o aresteze. Însă, în ciuda a ceea ce i s-a întâmplat, nu și-a pierdut credința în justiție: ”Am speranțe. Justiția este singurul lucru care ne-a rămas”. Ne mărturisește că băiatul ei a fost legat, bătut cu bastoanele în stomac, apoi la cap cu bastoane cu electroșocuri, i-au scos unghiile, i-au ars urechile și ”când a leșinat, au turnat apă clocotită pe el”. 

      Familia îl caută pe Rami Hennawi, activist arestat încă din 2012 care și-a petrecut ultimii cinci ani în tortură, conform mărturiilor. Regimul a anunțat apoi că a murit în închisoare în decembrie 2017, dar, când familia a cerut corpul, autoritățile nu mai știau nimic de moartea lui. Familia încearcă să păstreze ultima fărâmă de speranță și cere să i se spună adevărul. 

      Wafa, o fetiță, îl caută pe tăticul ei dispărut cu mai bine de 5 ani în urmă. Zdrobită de durere, a început să numere zilele de când a fost arestat de regim: au trecut 1827. ”Rezist durerii prin numere. Rezist uitării prin memorie. Am încercat alte căi de a gestiona durerea, dar niciuna nu a funcționat”. Număratul zilelor o ajută să-și păstreze speranța: ”știu că tatăl meu e viu și îl aștept”.

      Sora lui Islam, Hiba, l-a căutat pe fratele ei până când a aflat că a fost ucis în închisorile regimului. Înainte de a pleca la proteste, în 2011, Islam a fost avertizat de mama lui că va fi torturat în moduri cum n-a mai întâlnit în cărți sau filme, dar tatăl l-a încurajat, i-a spus că îl susține și l-a rugat pe Dumnezeu să-l binecuvânteze. Toți plângeau, iar sora i-a făcut o ultimă poză, gândindu-se că poate nu îl mai văd. Și așa s-a întâmplat. ”Dumnezeu să te odihnească, frățioare, vei fi mereu Salloumul meu frumos și calm, vei fi mereu la fel de frumos ca trandafirii”.

      Hind îl caută pe părintele Paolo Dall'Oglio, răpit de Statul Islamic în 2013. Toți își aduc aminte cu drag de înțelepciunea sa, inima bună și hotărârea de a apăra libertatea și voința sirienilor. Hind rememorează: ”ne-am rugat. Fiecare s-a rugat pentru ceva diferit. Eu m-am rugat să se oprească violența și uciderea oamenilor. El a spus: ”mă voi ruga pentru fiii și fiicele care sunt în închisori””. ”Trebuie să-i urmăm principiile. Să trecem linia, să facem pace, să facem reconciliere”, completează ea.

      Dahi al-Musalmani și-a căutat nepotul ani la rând și a plătit șpăgi de un milion de lire siriene pentru a-și recupera nepotul, pe Ahmad de la închisoare. Din nefericire, l-a descoperit printre cei torturați până la moarte din fotografiile lui ”Caesar”, fotograful care a realizat zeci de mii de asemenea fotografii cu riscul de a împărtăși soarta lor și a ajunge și el ca în fotografii. ”Am căutat printre fotografiile lui Caesar. Și am fost surprins să-i găsesc fotografia. Era el. Era Ahmad cu un număr. I-au pus un număr. Era un suflet și a devenit un număr”, spune unchiul său.

      Pe Lama, o tânără voluntară la Syrian Charter, a căutat-o familia până când a primit certificatul ei de deces. Ea a fost arestată în noiembrie 2014. Întâi a fost dusă la un centru al poliției secrete, apoi a fost transferată la închisoarea Adra de unde a fost luată din nou și a dispărut definitiv. Rămâne însă în memoria familiei și a celor de la Familii pentru Libertate.

      Azza, fostă deținută, îi caută și ea pe cei dispăruți și nu a renunțat la luptă. Își exprimă durerea și solidaritatea prin desenele ei despre femeile din mediul penitenciar al regimului. Astfel, a realizat mai multe portrete ca de exemplu Hiam (arestată pentru că era dintr-o localitate controlată de rebeli), Rama (o adolescentă fostă campioană la badminton, arestată pentru activism), Raeefeh (arestată pentru că era dintr-o localitate rebelă), Tal (arestată pentru activități de blogger), Hiam (arestată pentru un așa zis sex cu jihadiști), Maryam (arestată pentru că era dintr-o localitate rebelă), Zeina ori al ei propriu, Azza (arestată pentru arta – graffiti și desene, activismul său și ajutorul umanitar oferit refugiaților). Se gândește mereu la cele rămase prizoniere, pentru că sunt încă acolo, se simte vinovată că ea a scăpat (deși închisoarea rămâne în mintea ei) și le păstrează memoria prin desene. A fost arestată și ținută în celule înghesuite cu alte 15 femei, în mizerie (cu păduchi și molii), cu acces redus la toaletă (și ea o budă infectă) câteva minute pe zi. Interogatorul a pus-o să deseneze o imagine a urii și ea a reprezentat o persoană cu o privire malefică, strivind o pasăre. El i-a zis că ea e pasărea, iar ei persoana malefică. Totuși, continuă rezistența, în primul rând prin artă.

      Ali, un copil, a fost căutat de familia lui până când aceasta a primit certificatul de deces. A fost arestat de regim și torturat până la moarte împreună cu tatăl său. La închisoare, prin tortură, a fost forțat să admită că e terorist și să declare asta și la televizor.

      Pe Wael, un băiat de 12 ani, l-a căutat familia până când a aflat de decesul său de la regim. A fost arestat de regim și torturat până la moarte.  

      Pe Mazen, profesor de franceză la Școala Franceză din Damasc și pe fiul său, Patrick, i-a căutat familia până când a primit certificatele de deces. Au fost torturați până la moarte pentru simplul motiv că au participat la un protest pașnic pentru democrație. Iată ce transmite o prietenă apropiată: ”sunt fără cuvinte. Ce să le spun copiilor și prietenilor lor? Că am eșuat noi și lumea întreagă pentru a proteja acele suflete frumoase și pașnice de moarte. Ce pot să le spun copiilor și prietenilor lor când tragerea la răspundere a vinovaților nu a avut loc pentru că lumea și-a pierdut moralitatea!”. 

      Pe Yasser îl caută fetița lui. Acesta a fost arestat de Jabahat al-Nusra doar pentru că a cerut eliberarea femeilor deținute de Statul Islamic  la As-Suwayda.

      Yasmin i-a căutat pe tatăl și pe fratele ei dispăruți în închisorile regimului. Despre moartea tatălui său, a aflat când a primit certificatul de deces. Tatăl ei a fost arestat de regim în 2011. De fiecare dată când încerca să obțină informații despre el, îi spuneau să-l uite, dar ea nu putea.  I s-a mai spus că era acuzat că ar fi deținut un tanc, deși era un protestatar pașnic. Da, a violat Leviathani și a distrus și planeta Krypton a lui Superman. ”Assad a ucis simbolurile activismului pașnic; ne spune că aceste persoane l-au deranjat mai mult decât cele care purtau arme”.

***

      În ciuda riscului de a dispărea și ele odată cu cei dragi (poate așa i-or regăsi... la închisoarea siriană, loc minunat de vacanță de cinci stele, unde au fost duși sute de mii (inclusiv zeci de mii de copii care se joacă exclusiv cu instrumentele de tortură), condițiile sunt mai mult ca perfecte (foamete, mizerie, înghesuială, violuri, torturi, ajungi o legumă putredă, un oscior strâmb din care scot tot (până și ochii și organele sexuale), din care nu se mai înțelege nimic și nu poate fi recunoscut nici de mame), iar zeci de mii au fost torturați până la moarte), femeile din Idlib, al-Quneitra, Daraa și din Ghouta de Est au participat și ele la proteste în vederea eliberării celor arestați arbitrar.

      Protestele au ajuns și în Turcia, Liban și Iordania (unde sunt majoritatea refugiaților sirieni), apoi în Europa, la Geneva, la discuții de pace, la ONU, în Germania, Suedia, la Londra, Manchester și la Paris. Și se organizează pe 30 august 2018, de Ziua Internațională a celor Dispăruți, evenimente-memoriale în Idlib (Siria), Bekaa (Liban), Gaziantep (Turcia), Dublin (Irlanda), Londra și Manchester (Marea Britanie), pe lângă distribuirea de flori în memoria celor care au oferit flori la proteste și proiectarea următorului mesaj pe zidul ambasadei Rusiei din Berlin: ”100.000 dispăruți și torturați de al-Assad. Rusia: unde sunt cei dispăruți?”. Amnesty lansează și ea petiții în memoria celor dispăruți, proiectează filmul ”Alive in Graves” și îi ia interviu Aminei (membră fondatoare a Familii pentru Libertate care a pierdut doi frați în închisoare). Pe lângă ambasada Rusiei din Berlin, autocarul cu pozele celor dispăruți ajunge la Poarta Branderburg din Berlin și la vechea închisoare Stasi.

      Din păcate, nu doar în Siria, China sau Coreea de Nord au dispărut copii arestați / răpiți de regim (marea majoritate), ci și în Israel sunt deținuți 12.000 de copii palestinieni, printre care și o fetiță de 16 ani, Ahed, pentru că a îndrăznit să pălmuiască un soldat după ce acesta i-a împușcat mortal micuțul verișor în fața ei. Desigur, adică probabil, o nouă dovadă a echității: fetița aceea trebuia pedepsită, nu soldatul sau cine i-a dat ordin. Iar recent (în mai 2018) la manifestațiile palestinienilor cu ocazia mutării ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim (recunoaștere implicită a Ierusalimului integral drept capitală, fără a accepta Ierusalimul de Est pentru palestinieni) au fost uciși 60 de palestinieni (dintre care  8 copii) și răniți peste 2.400. Iar Israelul va interzice prin lege filmarea soldaților săi de organizațiile pentru drepturile omului (poți să primești între 5 și 10 ani de închisoare pentru asta!). Felicitări! Le dorim și alte mărețe și glorioase realizări.

      Iar în India se pregătește un genocid al populației musulmane din statul Assam: sub pretextul că acționează împotriva imigrației ilegale din Bangladesh, pe motive etnice și religioase, până la 7 milioane de musulmani (de regulă săraci, fără documentație adecvată) vor fi șterși ca cetățeni și trimiși în vacanță prelungită în lagăre. Deja se construiește alt lagăr. În astfel de lagăre putrezești fără posibilitatea de a mai ieși vreodată, fără a-ți vedea familia, fără a lucra, fără a te plimba (nici în curte), în spații înguste, închis ca-ntr-un sicriu. Și aici sunt copii arestați și separați de părinți (ca-n Siria, China, Coreea de Nord, Israel și... Statele Unite!).

      Și în Myanmar au fost crime împotriva umanității asupra musulmanilor Rohingya: uciderea lor (inclusiv a bebelușilor), violuri în grup (în public), victime îngropate de vii. Unul dintre martori a descris cum patru fete au fost răpite, legate cu frânghii şi violate timp de trei zile. Acestea au fost lăsate sângerând şi „pe jumătate moarte”. Peste 700.000 au fugit și s-au refugiat în Bangladesh.

      Și Arabia Saudită face și ea genocid în Yemen (bombardând inclusiv școli) și arestează activiști pașnici (și activiste pentru drepturile femeii), biciuindu-i și ucide femei prin lapidare. Recent, a torturat și ucis și un jurnalist (Jamal Khashoggi) la consulatul din Turcia. Prințul moștenitor, Mohammed bin Salman, a spus că ”va tăia degetele fiecărui scriiitor care-l critică”. Dar astea sunt pedepse binemeritate pentru asemenea câini de teroriști și trădători, logic, nu?!