Pariul pe iubire. 1. ”Exclusiv” cu persoane însemnate

1.     

După ce i s-a părut că e peste tot (în toate închisorile trecute și prezente de pretutindni, inclusiv pe Elbrus, în cel de la birou și de acasă), fiind confuză și dezorientată, Ile ajunge într-o nouă stare: are impresia că e nicăieri (asta e și mai rău ca a fi peste tot, parcă nu a mai rămas nimic din ea, oricât o strig pare că nu e prezentă). Nu reacționează nici când o chem să facem duș împreună, să mâncăm sau să facem dragoste. Să recurg la vorbitul ca Vanghelie așa cum a procedat ea acum mai bine de cinci ani când am făcut greva nud sub chador (vălul integral iranian), greva tăcerii, poate reușesc să o trezesc (și când am vorbit am spus declarația drepturilor... la ce potopuri, holocausturi, catastrofe și dezastre am eu dreptul)? Sau asta va fi o tortură în plus ca pentru mine atunci? Pământule, trezește-te! Ile, trezește-te! Nu e capabilă nici să se prefacă că-i pasă, cum face de obicei în asemenea situații.

Din fericire, după câteva zile, îmi răspunde singură când se percepe din nou în închisorile noastre obișnuite (Elbrus, Tartar din Olimp, Siria, Iran, Palestina, Coreea de Nord, China, Elbrusul de la birou și cel de acasă etc.). Mă bucur, înseamnă că și-a regăsit identitatea. Nu mai era ea însăși fără să fie în închisorile astea și să audă urletele de acolo. Nu vroia să se simtă o haină circulând bezmetic pe străzi ca-n poezia lui Marin Sorescu, ”Viziune”: ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de treburi. (...) Pe linia troleibuzelor / Circulau fiare de călcat. / Iar eu căutam oamenii. / Știam că trebuiau să se afle / Fie în buzunarul de la vestă /   Fie în fața sau în spatele hainelor / Anexați cu o clamă.” Trebuia să-și regăsească identitatea pentru că suntem invitați la emisiunea ”Exclusiv” a lui Dio (Dionysos) și a faunului Silen de la canalul TV ”AER (Aceasta E Revoluția) 1” condus de Thalia, singura muză rămasă aliată.

Înainte de emisiunea ”Exclusiv”, îmi vopsesc părul creț, alb negru, îl tund un pic și-l îndrept cu placa. Să mai îndrept și eu ceva pe lumea asta, măcar părul. O întreb și pe Ile:

– Nu mă ajuți să mă coafez?

– Nu coafez decât cântărețe chele. Am rămas cu reflexul ăsta de când lucram în cercetare de piață.

Mai bine mă descurc singur, dacă mă coafează, cine știe ce operă de artă iese? Apoi mă îmbrac cu tricoul alb obișnuit și blugii rupți și tociți (”uniforma” mea cum era helanca lui Steve Jobs). Ile se dă doar cu ruj și se îmbracă cu o rochiță neagră scurtă. Îi aduc aminte să se pieptene (uită din cauza bolii Huntington) și să-și lase părul lung, negru cu șuvițe blonde și albe pe umeri.

Apoi, ne teleportăm la televiziune. Când sunt în fața studioului emisiunii, remarc că Ile lipsește. Iar s-a zăpăcit și rătăcit din cauza bolii Huntington? Unde o fi? N-am observat dispariția ei din cauza emoțiilor. Din fericire, o găsesc repede: nu pe Elbrus sau la altă închisoare (e numai cu gândul la închisori), ci la toaletă. De emoție, au apucat-o toate treburile, tremură de parcă l-a văzut pe Știi Tu Cine... Zeus ori pe Hermes (care nu mai sunt decât în coșmarurile noastre, nu și în realitate) și a luat-o cu leșin de emoție, parcă nu era destul de leșinată. Parcă ar fi ultimul drum ca-n poezia lui Marin Sorescu, ”Drumul”: ”Gânditor și cu mâinile la spate / Merg pe calea ferată / Drumul cel mai drept / Cu putință. / Din spatele meu, cu viteză / Vine un tren / Care n-a auzit nimic despre mine”.

Unde mergem? Parcă ar fi ultimul drum. Și am și eu emoții, nu numai Ile. În plus, mă tem să nu cânte Apollo sau sirenele melodia lui Ruby,”Stinge lumina” (”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”), nu avem dopuri antifonice la noi și nu am supraviețui acestei torturi. Ulise știe de ce. Tremurând eu ușor, Ile de parcă are Parkinson, ca moșulică care suflă în trompetă la magazin din filmul lui Charlie Chaplin ”Șeful de raion” (sau ca atunci când a dat prima oară examen la școala de șoferi), intrăm în studio. Este unul mare. În centru e o canapea spațioasă, roșie, flancată de două fotolii pe care stau nimfe în costume de baie aurii tanga. În fața canapelei, e o masă de sticlă cu patru pahare cu apă plată și patru de vin (umplute cu vin de la zeul vinului). Numele emisiunii e scris cu beculețe roșii și ele, undeva deasupra canapelei, ceva mai în spate: ”Exclusiv”.

Muzica e deja pornită, destul de enervantă, house (doar trei sunete, repetate la nesfârșit), dar măcar nu e Ruby cu ”Stinge lumina”, nici Apollo, nici sirenele. Noi vom sta pe canapeaua roșie din mijloc. Îmi suflu bretonul vopsit negru, lung, filat, asimetric, îndreptat cu placa ce-mi ajunge până la bărbie și mă duc spre canapea, ținând-o pe Ile de mână (mereu rece și vineție). Dio (Dionysos) și Silen ne așteaptă pe canapea. Faunul Silen are părul șaten, ondulat și chipul deformat de un rânjet scabros. E îmbrăcat cu tricou verde și blugi negri. Dio are, ca de obicei, părul lung, șaten cu reflexii aurii murdar și în dezordine, nasul roșu și umflat și ochii albaștri tulburi și injectați. E îmbrăcat cu tricoul lui kaki murdar de vomă și de vin și cu blugi rupți și tociți. Pentru că încă zace mangă, îi dau o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket de sensibilizare cu privire la scleroza laterală amiotrofică.

De îndată ce se trezește un pic, Dio începe emisiunea cu o întrebare, rostită tare, cu glas de bețiv:

– Spune-mi, Promy, poți să tragi și tu un vânt sonor cu aromă de parfum franțuzesc ca Bebe la mine în emisiune?

– Aș face-o dacă aș mânca o porție zdravănă de fasole cu ciolan, Dio. Dar Ile nu mi-a preparat încă, răspund eu pe un ton șugubăț.

– Păi, iubire, n-ai adus încă ciolanul și mai zici că ești la putere, intervine Ile cu voce scăzută, ușor tremurătoare.

– Cum așa, Ile? L-am adus. Dar, scuză-mă, Dio, noi mâncăm de reggim și ciolanul nu e dietetic. Fac pariu că-l vomităm, spun eu.

– Jos regimul! zice Ile.

– Vai de mine, Ile, noi respectăm riguros regimul. Cred că te referi la sistem, punctez eu.

– Jos regimul!  Jos sistemul! spune Ile cu voce ceva mai fermă și mai tare. Noi nu suntem nostalgici după vechiul regim totalitar (care a rămas în sistem). Dacă am fi, ne dăm singuri o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket de susținere a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică ca să ne trezim, ne dezbrăcăm, ne legăm și ne mâncăm singuri nu doar ficatul, ci și coaiele de Don Quijote castrați și fără vise, în public. Dar mai avem oare ce consuma? Trebuie să ne continuăm lupta cu sistemul. Cum a zis Mandi, ”la început te vor ignora, apoi vor râde de tine, apoi vor lupta împotriva ta și apoi vei câștiga”. Na, uite, asta am reținut după zile și nopți de repetiție. Sau poate era Sandi.

– Care Sandy? Sandy Bell? întreb eu.

– Atunci poate Bandi, zice Ile.

– Poate familia Bundy, încerc eu.

– Nu, mă, iubire, cred că era vorba de Gandhi. El a zis că până la urmă vom învinge, spune Ile.

– Nu am învins deja? zic eu. Poate că nu. Și atunci trebuie să ne continuăm lupta. Exterioară și mai ales interioară. Jihadul spiritual, singurul cu care sunt de acord dintre jihaduri, cum spuneau și Rumi și Shams, marii gânditori sufiști. Jihadul iubirii, al focului meu sacru. Cui protest? Cui prodest? Revoluția trebuie să fie în primul rând una spirituală, în minte și în suflet. Așadar, mai trebuie să ne luptăm cu noi înșine. Așa ne vom simți (măcar din când în când) la putere (putere asupra noastră), dacă nu și în putere. Și vom avea puterea celor fără de putere.

– Știți, dragii mei, pe mine răul încă mă mai șochează, chiar dacă nu mă mai surprinde și ghicim mereu potopurile, spune Ile. Starea de șoc înseamnă că nu m-am obișnuit complet. Refuz să mă obișnuiesc. ”Obișnuit” nu e și ”normal”. Poate că starea de șoc e semn bun. Dacă tot avem atâtea semne pe corp și în suflet...

– Sunteți persoane însemnate, punctează Silen cu o voce sigură și puternică.

– Da, Silen, animale, legume, zombie, fantome și gunoaie de nu mai știm de care, zice Ile.

Se face o pauză doar ca nimefele așezate pe fotolii să se ridice și să danseze o melodie. Noi, restul rămânem așezați pe canapea. Eu și cu Ile luăm o gură de apă, nu și de vin (că ținem regim și luăm medicamente incompatibile cu consumul de alcool). După dansul nimfelor, Dio ni se adresează din nou:

– Ce mâncați de aveți o asemenea siluetă? întreabă Dio

– Ficat, desigur, dacă tot mi s-a mâncat mie jde mii de ani, de dimineața până seara (iar noaptea se regenera), zic eu. După cum spune și titlul thrillerului românesc de Mihaela Apetrei, ”Cină cu ficat și inimă”. Noi nu am reușit să trecem de titlu. Ne ia cu leșin, frisoane și ne vine să vomităm. Mie mi s-a mâncat constant ficatul, iar Ile a împărtășit durerea mea și experiențele mele (și are și ea cicatrice la ficat (urma ciocului bestiei de vultur) și la piept – urma pironului). Ca să nu mai vorbim de cicatricele din suflet, mai exact de rănile încă neînchise. Bine că ni le-am lins și le-am spălat cu lacrimile noastre, așa am putut găsi o oarecare alinare și purificare.

– Alinare și purificare am mai găsit așa, nu și când l-am terorizat pe Promy (altă tortură, că el e obișnuit, să nu se dezobișnuiască, știu eu, cumva) cu întrebarea: ”cu gluten sau fără gluten? This is the question”, zice Ile. Acum trei ani și, din nou, anul ăsta când am frunzărit cartea ”Alimentația pentru un creier sănătos” a doctorului Perlă ori Sperlă ori Spermă...

– David Perlmutter, corectez eu. M-a înnebunit cu întrebarea despre gluten, dar, desigur e una fundamentală ca ”ce e viața?” (nu răspund nici la asta că am aut mai mult parte fie doar de supraviețuire, fie de viață de zombie, fantomă, animal, legumă și gunoi de nu mai știu de care). Mi-a arătat și mie niște rețete din cartea asta – toate cu ingrediente bio SF, fără gluten și fructoză, sărate (erau recomandate, de pildă, saramuri și murături – de exemplu, salsa murată, varză murată, cepe murate și usturoi murat, toate bio), cu grăsime (de exemplu, ulei de cocos – noi îl folosim pentru mască de păr și masaj), cu acid (de exemplu, usturoi), iar noi mâncăm fără (prea multă) sare, grăsime și acid. Chestia cu alimentele fără gluten e mai mult o modă inspirată de vedete ca Miley Cirus ori Lady Gaga. Din câte am citit în alte părți, nu s-au demonstrat științific avantajele consumului fără gluten, ci doar eventual dezavantajele, cum ar fi pentru cardiaci ca mine ori persoane cu colesterol și tensiune ca Ile. Produsele cu gluten ca pâinea (pâinea integrală în special) conțin fibre necesare organismului, nu mai zic pentru inimă.

– Lasă asta acum, zi-mi mai bine cum faceți masajul cu ulei de cocos, intervine Silen.

– Păi, simplu, ne ungem bine la cur, la coaie, pe sfârcuri, pe cicatricele comune de la piept și ficat și ne masăm, răspund. Vai de mine, cred că am zis niște cuvinte nepotrivite tocmai acum la tine în emisiune. Poate primești amendă, Dio, iar eu voi ajunge din nou pe Elbrus, într-un dulce exil cu lanțuri, piroane și păsărici antropofage. Știți bine, prefer altfel de păsărici. Dar lasă că îți crește audiența.

      Dio și Silen râd, dând ușor din cap aprobator. Nimfele dansează. Ile mai bea o gură de apă, la fel și eu, apoi Dio revine:

– Cum reușiți voi doi, Promy și Ile, să fiți mai mangă ca mine și ca Silen? Sunt invidios. Știi doar că sunt zeul alcoolului și mi-e greu să accept competiția în acest caz.

– Secretul e simplu, Dio, zic eu. Consumăm limonade cu sirop de arțar și ceai de urzici cu lămuie. Asta e principala cauză. Încearcă și tu. În plus, eu sunt amețit de la insuficiența renală, hepatică și cardiacă, iar Ile are boala Huntington care îi dă o stare de beție gratis (ca la tine – beția iubirii, sper), o face să se rătăcească (pentru a se regăsi), să uite (pentru a regăsi) și să danseze cu dezastrele (se numește și boala dansului). Noi doi suntem dansatori înnăscuți cu dezastrele. Madame și Monsieur Dezastru ca Zorba.

– Și ca mine și ca Silen! E cineva care nu se confruntă cu dezastrele? Nu mai știi, Promy, chiar eu am zis: ”fericiți cei care nu s-au născut!”. Și încă e bine dacă dansăm cu ele așa cum facem noi! spune Dio.

Nimfele mai dansează pe o melodie, apoi Dio reia:

– Apropo de dansul cu dezastrele, dansul în potop, Promy, mai creezi ființe umane raționale? întreabă Dio.

– Oare ce-o fi asta? zic eu. Mă întreb, în ciuda rațiunii și a liberului arbitru cu care Antena i-a înzestrat pe muritori când am creat oamenii și a faptului că i-am învățat științele și artele și le-am dăruit focul, sacrificându-mă eu însumi. Nici eu nu sunt rațional așa cum aș vrea. Când dansezi mereu în potop îți pierzi de multe ori rațiunea. Bine era dacă dansam cu cutremurele ca-n filmul ”6,9 pe scara Richter” al lui Caramfil, ca tânărul acela care stă într-un bloc cu bulină, cu risc de cădere la cutremur și se mai confruntă cu cutremurul regăsirii lui taică-su! Bine era să fie doar atât. Chiar fii-miu, Deu (Deucalion), mă acuză că am contribuit la inventarea instrumentelor de tortură când l-am învățat pe Hefaistos să creeze ființe umane raționale, pentru că a produs-o, ă, a scos-o la produs, pe soacră-sa, Pandoruța (prima femeie). Să nu înțelegi din asta că regret cumva ce am făcut și ce am suferit pentru muritori. Je ne regrette rien.

– Cum așa? Ființele umane raționale nu sunt instrumente de tortură? Nici soacrele? spune Dio.

– Să nu generalizăm, zice Ile. Sunt și soacre bune ca mama Temis a mea, care a suferit și ea foarte mult (cu frații și trei băieți, Promy, Mene (Meneceu) și Atlas, condamnați la chinuri veșnice, nepotul Deu (Deucalion) și pământul condamnați la potop și așa mai departe).           

– Așa e, confirm eu. Niciodată nu trebuie să generalizăm. Ile însăși e o mașteră bună pentru Deu, care altminteri e strămoșul ei.

Nimfele mai dansează o melodie. Dio bea o gură de vin, apoi revine:

– ”Dragostea este un pariu, smintit, pe libertate. Nu a mea, a celuilalt”, spunea Octavio Paz în ”Dubla flacără”. Să pariem atunci, pascalian (dacă nu (mai) putem să credem, cum paria el pe existența lui Dumnezeu care aduce mai multe avantaje decât dezavantaje), pe dragoste și pe libertate, zice Dio. Voi sunteți adepții iubirii și ai libertății ca mine, nu?

– Noi suntem credincioșii iubirii și ai libertății, răspund eu. Însă, pentru necredincioși mai bine să parieze pascalian pe libertate și pe dragoste. Nu avem decât de câștigat din asta. Dulce exil pe Elbrus, lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, ger, jeg și păsărici antropofage care ne devorează ficatul. Și sufletul ăla iubitor, bineînțeles. De-asta prefer să fiu acasă, mai exact să putrezesc la mine în pat, să fiu în lanțuri la închisoarea iubirii, prizonierul lui Ile (nu și proprietatea sau sclavul ei), prin liberă voință. De fapt, dragostea transgresează limitele și depășește contradicțiile. Chiar Octavio Paz ridică dragostea deasupra erotismului (ritualuri, seturi de reprezentări cu alt scop decât reproducerea) și a sexualității (cu simplu obiectiv reproducerea): izvorâtă din dragostea curteană din secolul XII, dragostea e acceptarea unicității celuilalt și o combinație de probe și depășirea lor, dominație și supunere, libertate și necesitate, trup și suflet.

– Așa e, iubire, spune Ile. Ce frumos! Toată iubirea asta... focul sacru! Și tu! Ești cel mai frumos lucru pentru mine.

–  Eu credeam că sunt cel mai frumos pentru tine, nu și lucru, zic eu. Că măcar tu mă tratezi ca altceva decât lucru și mi-ai dat viață prin iubire (depășind stadiul de supraviețuire ori scoțându-mă din simpla existență de zombie, fantomă, animal, legumă sau gunoi și reușind să învingem legile infernului).

– Știi ce? Iubire, cred că te-ai răsfățat prea mult, spune Ile. Da, cred că te-am răsfățat prea mult. Cred că ți s-a urcat la cap că ai drepturi. Dreptul să fii prizonierul meu. Și să putrezești acasă, la tine în pat.

– Da, așa e, revin. Să-mi repet ce drepturi am, la ce catastrofe, dezastre, potopuri, apoca...lipsuri și holocausturi de tot felul am zis chiar eu că am dreptul, ca toată lumea, după o lună de greva tăcerii, nud sub chador (vălul integral iranian), acum 5 ani și mai bine, când eram deprimat și nu vroiam nimic, nici Maretti cu pizza, măsline ori ceapă, nici să fac dragoste, nici nu am reacționat când Ile a vorbit ca Vanghelie ore în șir ca să mă provoace să mă trezesc.

Nimfele mai dansează o melodie, noi bem o gură de apă, iar Dio și Silen una de vin, apoi Dio reia:

– Spune-mi, Promy, cum e să mergi la cabinetul ginecologic și să stai toată ziua cu mâinile în pizdele de firmă? întreabă Dio. O să iau amendă pentru ce am spus, dar îmi crește audiența. Nu-i nimic, răspunde-mi!

– Cum să fie, Dio? răspund eu. Obositor. Parcă nu eram deja anchilozat după mileniile de stat în lanțuri pe Elbrus. Nici nu pot să-mi îndoi spatele și genunchii, iar mâna îmi paralizează și ea. Dar, mă rog, se pare că sunt drept  și demn așa înțepenit. Și cred că m-am născut, natural born... obosit. Și stresat, și bolnav, și traumatizat, și la închisoare, și în lanțuri, și la gunoi, și din spuma balelor, nu a valurilor.

– Eu aș da orice să rămân cu mâna paralizată în pizde de firmă, zice Dio.

– Și eu, mărturisește Silen.  Noi ne-am duce la cabinetul ginecologic imediat. Nu vrei să ne iei asistenți? Cred că ai nevoie de ajutoare.

Silen mai bea o gură de vin, apoi revine:

– Uite ce e, dragul meu, voi doi ați reușit să vă regăsiți măcar ca Asya, bastarda Istanbulului, și Armanoush, fata armeană care-și căutau identitatea din romanul lui Elik Shafak, ”Bastarda Istanbului”, care, apropo, era să fie condamnată la închisoare în Turcia pentru abordarea (critică) a genocidului armean făcut de turci? zice Silen.

– Știm cum e cu condamnările absurde, spun eu. Să încercăm să ni le luăm ca titluri de glorie, ca lista de etichete și epitate lui Ile pe care mi-o asum și eu (”șarpe cu clopoței (și cu ochelari)”, ”nebună”, ”maimuță posedată”, bețivă,  ”pupăză”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”șobolan împuțit”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”bulangiu/homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”indian”, ”fantomă”, ”curvă” finanțată din diaspora, ”animal nazist”, ”mutantă”, ”miner”, ”handicapat”). În ce privește regăsirea, nu poți să te regăsești dacă nu te rătăcești. Nu poți să redescoperi dacă nu uiți. Am învățat asta din boala Huntington a lui Ile. Și apoi să ne îmbătăm de beția iubirii, să ne întoarcem la inocență (nu știu de ce găsim mereu copiii orfani și traumatizați și pe ăia care fac prostii, nu și pe cei inocenți) și să dansăm dansul dezstrelor ca Zorba, goi în potop și în abis.

– Să ne luăm din nou etichetele și epitetele ca titluri de glorie și să ne continuăm dansul dezastrelor ca niște autentici Madame și Monsieur Dezastru, intervine Ile. Să nu cumva să fim întrerupți ca Iohannis  Boulian din cartea ”Bastarda Istanbulului”, poet și gazetar armean care scria o carte de povești când a fost arestat, apoi ucis în timpul genocidului armean. Detest întreruperile astea. Mă sfâșie și mă scot din minți. Cum zicea și Escu ăsta... Sorescu parcă: ”Mie mi s-a omorât timpul, / Onorată instanță (...) Iertați-mi expresia, / Dar asta n-a fost viață!”

– Îl cheamă  Hovhannes  Stamboulian, nu Iohannis, corectez eu. Sau poate crezi că e Santa Klaus? Erau și în filmul ”Concertul” întreruperi: întreruperea Concertului pentru vioară și orchestră în re major al lui Ceaikovski în mijlocul acestuia și, odată cu asta, întreruperea activității și vieții marelui dirijor Andrei Filipov de la Teatrul Bolșoi din Moscova și a violonistei Leia Strum sub pretextul că sunt evrei (violonista și alții din formație) și  dușmanii poporului (toți). Concerte întrerupte, trupuri, suflete și vieți distruse pe vremea comunismului. Știm și noi ce înseamnă foarte bine, am luat o supradoză de întreruperi de concert. De aceea, la festivalul ”AER” din 2014, atunci când am interpretat simfonia dedicată lui Marsias (inventatorul flautului jupuit de Apollo pentru că era mai bun decât el la muzică) și apoi celor care au suferit / suferă pe nedrept, credeam că, înainte să apuc să mă fac de râs, o să ne jupoaie Apollo pe toți, nu doar orchestra, inclusiv portarii și femeile de serviciu, și o să-și facă fabrică de diplome din piele noastre jupuite. Până la urmă, dirijorul Andrei Filipov a reluat concertul lui Ceaikovsi cu fata violonistei Anne-Marie Jacquet solistă. Sper că și noi.