Examen cu Big Brother (32): Dragoste și disperare

Cu mâinile vineții, îmi șterg transpirația rece de pe frunte. Inima mă înțeapă, am amețeli, mi-e greață, stomacul mă arde, iar ficatul pare strâns în ghearele bestiei de vultur. Groaza m-a pietrificat. Promy a dispărut iar, nu știu ce se întâmplă, parcă îl pierd mai des decât mănușile sau fularele. Degeaba îl strig ”Help, Promy, help!”, nici urmă de el. Încerc să-i contactez pe Her, Bebe, Deu (Deucalion), Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, Don Quijote, Alex, Chiron, părinții lui Promy, Iapet și Temis, dar niciunul nu răspunde. Ori fi toți răpiți și sechestrați undeva, unde nu o să mai ajung niciodată? Doar Jill, ”conștiința” mea blondă, mă însoțește, zâmbindu-mi încurajator, hotărâtă să rămână cu mine, orice s-ar întâmpla.

Cum Promy nu răspunde (nici direct, nici la telefon, nici online), Jill și cu mine începem să-l căutăm cu înfrigurare. Acasă în Olimp nu e, la palat nu e, la clinică nu e, la laborator nu e, în Startar nu e, parcă s-a volatilizat. De fapt, nu găsim pe nimeni cunoscut nicăieri și ne trec fiori. În timp ce rătăcim pe străzi fără țintă, străduindu-ne să obținem informații despre Promy (posibile, dar, din păcate, foarte improbabile), observăm că cineva ne urmărește: un bărbat destul de tânăr, nu foarte înalt și solid, cu părul blond-spălăcit, scurt și țepos, ochii căprui-verzui alunecoși, nasul mare și coroiat, fața osoasă și colțuroasă, buzele subțiri și vinete, mereu strânse, crispate într-un rictus obscen. Poartă sandale aurite, înaripate (ce kitsch și, nu știu, am mai văzut undeva încălțările astea, dar nu-mi aduc aminte unde exact) și vine după noi peste tot, fără să se ascundă, ca și când ar fi absolut normal să ne fileze non-stop și fără să-și ia cele mai mici măsuri de prevedere. La un moment dat, Jill dispare și ea și rămân singură.  

Intru în panică, dar fac eforturi disperate să-mi revin un pic și să-i contactez din nou pe toți. Degeaba, nimeni nu-mi răspunde. Bărbatul suspect, cu sandalele lui ridicole continuă să se țină după mine cu un tupeu olimpian, indiscret, fără să se camufleze, cu rânjetul lui lubric întipărit pe față. Când cobor de la supermarket (de unde am cumpărat o apă plată la jumătate de litru pentru mine și o pungă de Maretti cu pizza în ideea de a-l ispiti pe Promy să apară... ori poate pentru că mi-e dor de el), bărbatul îmi iese în cale, pe trepte. Inima îmi îngheață din nou, broboane de transpirație rece îmi acoperă fruntea, tâmplele și palmele amorțite, îmi simt gura uscată, iar picioarele mi se înmoaie. Nu mai pot înainta. Sunt captivă într-un sicriu de gheață. Bărbatul se aruncă asupra mea și-mi sfâșie hainele, iar eu încep să mă zbat, întâi mai tare, cu furie, apoi din ce în ce mai slab. Mă strânge prea tare, îmi ia aerul, mă sufoc. Mi se întunecă privirea. Să facă ce vrea cu mine... Nu, nu se poate, nu-l voi lăsa, trebuie să-l găsesc pe Promy! Îmi adun ultimele forțe și încerc să opun rezistență. Deodată, reușesc să mă smulg de pe pământ, din strânsoarea lui și să mă ridic. Zbor!

Da, zbor! Direct de pe trepte, plonjez vertical, și nu oblic, propulsată drept în sus, ca un elicopter ori un gheizer, în viteză, într-un jet dens, compact, la înălțimi amețitoare, frisonante. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva, dar nu zbor de plăcere ori ca să testez senzații tari, ci din dragoste și disperare. Oricum, nu am nici timp, nici chef să mă minunez, minutele și secundele sunt iar numărate și trebuie să ajung la Promy. Măcar să mă apropii de el puțin, să aflu vești despre el... De ce nu-l lasă odată în pace? De ce îl hăituiesc și-l chinuiesc mereu? Aș da orice să-l mai văd o dată fumând havane, învăluit în fumul dulce-aromat, fie și cu figura aceea încrâncenată de Harry Potter pe care o ironiza Alex, să-i contemplu orgasmele produse de Maretti cu pizza și să simt disperarea îmbrățișării sale titanice. Să ne topim unul în altul fără teamă, fără regrete, fără speranță... Promy, unde ești?

Mă uit în jos, înspăimântată și dezorientată: mă aflu undeva, departe, la sute de metri altitudine, e frig și bate un vânt năprasnic, dar trebuie neapărat să păstrez înălțimea. Bărbatul acela dubios, cu sandalele lui kitsch, a rămas în față la supermarket. Încerc să mă mențin la altitudinea la care sunt și să zbor mai departe, deși mă cuprinde vertijul și mi-e greu să-mi păstrez echilibrul. Deodată, mă intersectez în zbor cu urmăritorul meu: planează lent și se oprește în fața mea, cu chipul schimonosit de rânjetul lui scabros. Ochii căprui-verzui îi alunecă asupra mea, ludic și lubric în același timp, sticlind de poftă. Din păcate, nu e singur, a venit însoțit de o armată de ființe zburătoare ca și el. Nu recunosc pe nimeni dintre ei, nu are niciunul chip de zeu olimpian, au fețe strâmbe, diforme și îmi par străini. Sau mi se par străini pentru că, de fapt, eu sunt străina? ”People are strange when you’re a stranger / faces look ugly when you’re alone.” Groaza mă îngheață din nou. Sunt prea mulți, nu pot să mă lupt cu toți. Mă prăbușesc într-o clipă la pământ, când se aruncă asupra mea.  

În mijlocul străzii, bărbatul cu sandalele înaripate îmi sfâșie hainele complet și mă scuipă drept în față. Flegma lui e corozivă ca acidul sulfuric și-mi lasă cratere în obraz. Apoi începe să mă lovească sălbatic. Încerc să mă zbat ca să mă eliberez, dar mă izbește năucitor peste față și îmi mușcă sfârcurile atât de tare, că-i rămân în gură. Le înghite, plescăie din buzele subțiri, vineții și rânjește satisfăcut. Îmi linge sângele cu o poftă dementă, insațiabilă, în timp ce însoțitorii săi (inclusiv trecătorii) asistă la scenă amuzați, excitați, dar (deocamdată) pasivi ca la un reality-show. Își scoate apoi scula imensă, monstruoasă, diformă și mă penetrează violent, în râsetele și aplauzele publicului. Totul se petrece prea năucitor ca să mă doară prea tare.

Imediat, sar și celelalte ființe zburătoare asupra mea. O femeie șatenă, cu părul scurt, o față inexpresivă, ochi spălăciți și buze subțiri, purtând un maieu înflorat, pantaloni mulați, aurii și papuci din blană de iepure siberian în picioare, mă trage de plete cu brutalitate, smulgându-mi părul fără milă. Alta, slabă și blondă, cu părul cârlionțat prins elegant, în coc și îmbrăcată într-un costum roz, îmi taie mărunt, atent și meticulos, bucăți din sâni. Un al doilea bărbat de vârstă incertă, mic de statură și subțirel, șters la față, cu un costum gri atât de mare că înoată în el, o liră și mai multe medalii de aur agățate de gât, îmi crestează obrajii cu cuțitul, zâmbind chinuit. Am amețit, gâfâi de durere, strada se strâmbă, pavajul se încinge, se crapă și mă împroașcă precum lava unui vulcan, iar capul îmi alunecă în gol și mă prăbușesc în abis. ”Women seem wicked when you’re unwanted / Streets are uneven when you’re down”.

Degeaba gem și mă zvârcolesc, nimeni nu intervine, se mai adună cel mult câțiva trecători ca să se distreze puțin. Într-adevăr, vine lume nouă, atrasă de spectacol. Pe unii dintre ei îi recunosc: Kim Jong-un împreună cu cu nevasta, Ri, scurgându-se lent spre mine ca două gogoși uleioase și râncede, cu ochii astupați de osânză, asudând de emoție, apoi al-Assad și soția, Asma, sprinteni, fermecători, impecabil aranjați, iviți parcă dintr-o revistă de modă pariziană. Ayatollahul Khamenei sosește și el, în hainele lui lungi, negre, până în pământ, cu barba lui respectabilă și aerul său grav și solemn. Putin apare un minut mai târziu, purtând mândru un Kalașnikov PKM în brațe, într-un huruit greu de tancuri. Obama a fost, cred, prezent de la început: s-a uitat o vreme cu oarecare interes, apoi s-a plictisit și acum s-a retras pe margine și se joacă pe consolă.  

Cei mai mulți trecători își văd de drum impasibili, n-ar observa nici dacă ar avea loc propriul viol sau propria înmormântare. Adevărul e că ceva atât de banal se întâmplă în fiecare zi miilor de femei din întreaga lume și e, deseori, ultra-mediatizat. Mult mai captivant e un joc video ca ”Plante vs. Zombie”. Un lucru așa de comun... nici pe mine, victima, nu mă șochează. Poate că m-am obișnuit și m-am desensibilizat. Obișnuit nu e totuna cu normal. Dar, de ce să contest, știam că se va întâmpla asta dintotdeauna, am profețit, mai exact, am anticipat, nu e greu să prevezi viitorul, chiar dacă nu ești baba Promida. Mereu aceeași telenovelă fără happy end. Secretul sfârșitului este că nu există niciunul: doar o serie infinită de finaluri tragicomice, pe cât de ridicole, pe atât de feroce. Ar trebui să mă amuz așa ca Brian răstignit pe cruce, confundat cu Mesia și executat ”din greșeală”, în filmul ”Viața lui Brian după Monty Python”, numai că între timp violența și absurdul s-au banalizat și acum mi-a înghețat din nou râsul. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel, o să te obișnuiești. Las-o baltă, Madame Dezastru! Al Gore e de vină.

Sunt condamnată și nu are rost să sper. ”Forget Domani!” Nu aștept nimic. Nici ”papagalul roșu” al lui Kirkegaard, nici un gest salvator, nici un miracol. God created Disaster. Natural born crazy, guilty and bound. Sunt o cărămidă strâmbă și diformă, deviantă, poate chiar antisocială, am țâșnit afară din Zid și am produs o gaură în el prin însăși ieșirea mea fulminantă. Sunt proastă și încăpățânată, greșesc la socoteli elementare, continui să calculez ”2+2=4”, oricât mi-ați explica. Sunt nebună și nu vreau să vă mai cred, oricâte fraze stereotipice, standardizate, repetate la nesfârșit, mi-ați turna pe bandă. Sunt ciudată, nu am nume, ci doar o puzderie de etichete pe care mi le-ați aplicat voi cu generozitate (de la Madame Dezastru și catastrofă la Vampi, Fata lui Dracula, sclavă obraznică, teroristă și trădătoare). ”When you’re strange / No one remembers your name.” În plus, sunt urâtă și respingătoare, nu am corn în frunte și piele groasă de rinocer ca voi. Eu chiar îmi merit pedeapsa, v-am sfidat, dar mulți alții nu au nicio vină, de-a lungul timpului au fost miliarde de inocenți masacrați inutil. Mă rog, de dragul puterii voastre și al controlului vostru. O condamnare kafkiană planează asupra tuturor, inexplicabil și ineluctabil, și ne ține prizonieri în sicrie de gheață, alinați și narcotizați de fantasme de tip ”Matrix” (egalitatea... în mizerie comunistă, cultul liderilor mesianici, al ”stăpânilor” creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a lui Dumnezeu, consumerism capitalist, puritate islamică, Jihad și așa mai departe). Și când iluziile se prăbușesc, rămâne groaza, paralizantă și rece, pe care o dăruiți, protector și patern, tuturor, vomitând-o abundent din Cutia Pandorei a puterii. Pentru asta, v-am dat deja un scuipat intelectual, dar nu e suficient.

Știu că sunt condamnată și, totuși, vreau să vă mai rezist puțin, să nu vă cerșesc încă îndurare, să nu-l trădez pe Promy chiar acum. Ah, acum mi-am adus aminte de tine, Promy, iartă-mă, te rog! Când se azvârliseră toți asupra mea, călcându-se în picioare de parcă eram o tabletă la promoție la Black Friday, mă gândisem numai la mine, mă concentrasem exclusiv asupra corpului meu chinuit și convulsionat. Promy, unde ești? Ce faci acum? Îmi împărtășești soarta? Sau eu pe a ta? Ah, vreau să te lase odată în pace pe tine, să respiri, să trăiești... Nu vreau doar să supraviețuiești, vreau să trăiești. Lăsați-l în pace pe Promy și veniți la mine! Nu sunt Brunnhilde, nici un titan, dar trebuie să încerc să rezist. Măcar încă cinci minute. Brunnhilde a cântat în ploaia de foc, iar flăcările s-au transformat în lacrimi. Cinci minute în ploaia de flăcări a Brunnhildei. Urlând, nu cântând.

Cu atitudinea marțială, sfidătoare a unui țar al universului, Putin înaintează prin mulțime, lovindu-i pe toți neîndurător cu Kalașnikovul, își face loc și mă pocnește cu patul armei peste față. Privindu-mă crunt de parcă în ochii lui s-a adunat însăși forța teribilă a justiției divine, ayatollahul Khamenei ia biciul și mă plesnește la fund cu o furie obscenă (am de luat circa 8500 de lovituri, mi-au rămas restanță din Iran, așa că ayatollahul s-ar putea să monopolizeze distracția). Dar Kim Jong-un nu-l lasă prea mult, ci îl împinge cu burta lui imensă și mirosul lui înțepător de transpirație la o parte și mă preia el. Încântat ca un copil care a pus mâna, după confruntări grele cu competiția, pe o nouă jucărie, Kim Jong-un începe să-mi jupoaie pielea de pe piciorul stâng, îmi smulge fâșii, una după alta, cu ajutorul bărbatului multiplu-medaliat, iar Ri, soția lui, chicotește și-i dă coate marelui conducător. Cu același aer nevinovat și poznaș, Ri îmi taie pulpa și apoi mi-o îndeasă pe gură, sufocându-mă și înecându-mă cu propriul meu sânge. Îmi vine să vomit. Cutremurată de silă și de spasme, scuip sânge și bucăți de carne jupuită. Kim Jong-un și Ri se lipesc de mine, strivindu-mă sub greutatea lor: două gogoși enorme, respingătoare și unsuroase, tăvălite în sângele meu. Aveți grijă, s-ar putea ca aroma sângelui meu să fie toxică pentru voi! Al-Assad râde, aplaudă, își pune un halat chirurgical, mască și mănuși (fie din reflex profesional (a fost medic!), fie din grijă să nu se murdărească) și-i roagă politicos, cu un aer de gentleman, pe toți să-i facă loc, pentru a-mi introduce un baston electric în fund sau în vagin, publicul poate vota democratic. Înainte ca publicul să apuce să aleagă, femeia în pantaloni mulați aurii, cu papuci din blană de iepure siberian îi sustrage bastonul în fugă și mi-l înfige în fund.   

Mă tăvălesc și urlu de durere. Dați-vă toți la o parte! Terminați! Luați-vă labele de pe mine! Mi-e silă de voi și m-am săturat. De fapt, voi sunteți adevărații vinovați și voi ar trebui să fiți pedepsiți pentru crime împotriva umanității, nu eu sau Promy ori miliardele de oameni pe care-i faceți să sufere. ”Let me breathe!” O gură de aer! Lăsați-mă să respir! Apă! Mi-e sete. Ploaia de flăcări a Brunnhildei nu s-a transformat în lacrimi. Oceanul Ataraxia, Marea Neagră și Marea Mediterană nu-mi spală rănile și nu-mi alină durerea. Petalele de flori de cactus de un albastru ireal nu mă acoperă tandru și protector ca o placentă. Lacătele dragostei de pe podurile din Paris nu mai sună dulce-mângâietor, pe ritmuri de șansonete, au ruginit și s-au sfărâmat. Nu voi mai dansa niciodată, mână în mână cu tine, Promy, deasupra abisurilor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Și tu ești în lanțuri acum. Te-ai născut în lanțuri. Nu o să vii niciodată. Brațele tale titanice nu mă vor strivi într-o ultimă îmbrățișare disperată, nu simt decât mâinile lor murdare pipăindu-mă, strângându-mă, sfârtecându-mă la nesfârșit. Nu se va deschide nicio poartă de lumină lină, albă, imaculată, blândă și consolatoare, prin care să trec dincolo, într-o altă lume. Una altfel. Urletul nu s-a preschimbat în muzică. Aceasta s-a terminat, a fost înghițită parcă de portalul infernului. Dar de ce mă mir? Iisus nu a ascultat Wagner când era pe cruce. Nici tu, Promy, pe Elbrus. Iar eu nu aud nimic în afară de râsetele lor și de urletele mele. Sunt singură, cu Big Brotherii de peste tot. Vreau să se termine odată. În curând, focul mă va face scrum și nu voi renaște din propria cenușă ca pasărea Phoenix, poate voi fi, cel mult, resuscitată, și nu mai vreau, am obosit.

Acum conștientizez pe deplin durerea, cu o luciditate stupefiantă  și înfricoșătoare, care mă împiedică să mă scufund în oceanul uitării. Durere atroce și devastatoare, animalică, simplă, brută, fără nimic romantic, nici tragic, eroic, nobil ori purificator, fără lacrimi, lumină sau speranță. Am mai simțit ceva apropiat când am născut ori când eram pe Elbrus cu Știi Tu Cine și apăram telecomanda de la portal cu mâinile goale. Dar atunci mai aveam speranță: în primul caz – copilul însuși, în al doilea – Her trebuia să vină în câteva minute să ne salveze pe mine și pe Promy. De data asta, nu mai aștept nimic, decât să se termine totul. La urma urmei, e mai curând o durere fizică, nu psihică, trebuie s-o suport. Am trăit suferințe psihice cutremurătoare, luni în șir, ca toată lumea, la moartea tatălui și a bunicii, la despărțiri (inclusiv cea de copiii de la școală) ori, și mai intens, când am încercat să empatizez cu Promy, Dumnezeu sau oamenii. Cel mai rău a fost când am avut studiul acela de piață care s-a finalizat pentru client cu un raport în PowerPoint, iar pentru mine cu o comă psihică de mai bine de un an (de fapt, și fizică, căci sufletul și corpul sunt intercorelate). Acum e doar o durere fizică, trebuie s-o pot îndura. Nu, nu-i așa, ce spuneam mai înainte, trupul și sufletul sunt interconectate... mai am un pic și o să implor milă de la Big Brotheri, apoi o să-l trădez pe Promy. Dar, dacă o voi face, 2+2 va da oricât, numai 4 nu, presse-papierul se va sparge și îmi voi pierde sufletul. Știu bine că un singur lucru greșit poate declanșa o cădere și... o decădere iremediabilă. Mai contează? Da. Nu vreau să-mi spargeți din nou presse-papierul, m-am chinuit atât de mult, ani și ani, să-mi repar sufletul ciopârțit și putred, împreună cu Promy și cu Dumnezeu, nu vă las să-l distrugeți iar. Mi-e frică de voi, dar și mai mult mă tem să nu-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”. Chipul vostru! Asta dacă ați avea o brumă de conștiință, să vă hăituiască precum portretul pe Dorian. Nu vreau să fiu ca voi! Ajută-mă, Doamne! Încerc să mai rezist puțin. Ca întotdeauna, din dragoste și disperare.

Promy! Nu o să vii niciodată. Sunt abandonată aici, în mijlocul străzii, într-un oraș aglomerat, asediată și sfârtecată de bestii antropofage, singură împotriva tuturor. Știu că am dreptul la tortură și la viol, la agonie și la abandon, la scârbă și la disperare, știu ce cuprinde Declarația Drepturilor. Am încălcat-o și eu, la fel ca și tine. Un yahoo nu ar trebui să facă așa ceva. Mi-a fost milă de tine și am vrut să împărtășesc suferința ta, așa cum durerea oamenilor ți-a sfâșiat și ție, la nesfârșit, creierul, inima și ficatul. Încă te iubesc, dar nu mai suport!

O lumină intensă, orbitoare de fulger, țâșnită dintr-un sceptru de aur uriaș, despică cerul. Nu, nu și asta! E prea mult! Fără sceptru cu fulgerașe! Promy, nu mai suport! În secunda în care-mi dau seama că ceva se rupe cu totul în mine și nu mai pot să rezist, își face apariția o fată brunetă, cu părul prins în coadă, îmbrăcată în blugi și cu un hanorac verde, care seamănă leit cu mine. Mă rog cu cea care fusesem înainte, căci acum aduc mai mult a roșie storcită decât a femeie. Pare și ea îngrozită și confuză. Într-o încercare disperată de a mă salva? Nu, știe că nu are nicio șansă, a venit mai curând ca să moară cu mine. Să nu mai fiu singură. Și ea vrea să împărtășească suferința. A mea.

În momentul în care fata se aruncă în vâltoare, firul se taie și totul se întunecă. Povestea s-a terminat: fără poveste, nu există viață, pământul nu se mai învârtește în jurul axei sale, iar entropia dezintegrează universul instantaneu. Întuneric beznă ca-n burta unui Leviathan. Multă vreme... De fapt, am pierdut noțiunea timpului. Cred că am murit. Încă mi-e frică. Ce va urma? Nu mai e nicio luminiță la capătul tunelului. Și, decât lumina pustiitoare a fulgerașelor din sceptrul stăpânului, mai bine nimic. Să fie întuneric și liniște! Am dreptul la întuneric și la liniște. Lăsați lumina stinsă, vă rog! Nu mă deranjați!

Cineva aprinde, totuși, lumina... lumina soarelui și mă trezesc înapoi pe plajă, la malul oceanului, pe VJ. Ah, ce bine, a fost doar un coșmar, Promy e aici, lângă mine. Îl strâng în brațe cât pot de tare, parcă nevenindu-mi să cred că-l regăsesc. ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Dar coșmarul a părut mai real decât tot ce-am trăit până acum. Încă în stare de șoc, scuturată de spasme și ținându-l pe Promy de mână, trasă la față și cu vocea stinsă, îi istorisesc ce s-a-ntâmplat.

În timp ce-i povestesc, realizez brusc: bărbatul cu lira și cu medaliile era Apollo cu chip de decan, însoțit de muza Caliope-secretara. Femeia cu colanți aurii și papuci din blană de iepure siberian era Madame Hera cu înfățișarea unei cliente mai vechi (care-i făcea competiție zeiței la inteligență, competență, bunăvoință și respect): aceasta se considera stăpâna mea și a avut meritul de a mă băga într-o comă de mai bine de un an, în urma unui proiect de cercetare de piață, cumva și din cauza lipsei de implicare a șefului meu de atunci (poate că tocmai de-aia a ajuns necontactabil, fugea de ”stăpâna” și se ascundea atât de bine că nu-l mai găsea nici Obama). Cel cu sandalele înaripate, inițiatorul spectacolului și maestrul de ceremonii, era Hermes, dar avea fața violatorului care mă atacase în lift cu ani în urmă, pe la sfârșitul liceului. Când intrasem în lift, sărise pe mine, mă amenințase cu cuțitul, mă pocnise de îmi curgea sânge din nas, își scosese scula și se freca de mine, ca un animal sălbatic, scăpat de sub control, trăgându-mi și rupându-mi hainele. Iar eu, pur și simplu, mă uitam la el și așteptam sfârșitul, fără să fac nimic. Ca-n ”Puțul și pendulul”. Senzația aia oribilă de de paralizie și neputință.  De asta trebuie să scăpăm: mai întâi trebuie să eliberăm mintea, apoi corpul. Dacă nu ne învingem groaza și neputința, rămânem prizonieri. Noroc că atunci violatorul din lift era și el foarte speriat și, când a auzit strigătele vecinilor și lătratul câinelui meu, Charlie, care simțise ceva în neregulă, a luat-o la goană. Și-acum mi-e frică să mă urc în lift cu bărbați, chiar dacă stau la noi în bloc. Iar când m-am dus la poliție să reclam, au făcut pe ei de râs: tentativă de viol, ce-i asta? Nici măcar un viol în toată regula. O reacție responsabilă, normal, previzibilă, de altfel, în România. Oricum, nu am păstrat resentimente față de violatorul din lift (era o biată bestie înfricoșată, un sărman animal hăituit, nu conștientiza ce făcea, îmi inspira chiar milă), ci doar față de autorități.

La sfârșitul poveștii, Promy mă îmbrățișează, cât poate de delicat și de tandru, ca să nu mă tulbure și mai mult. Îmi mângâie părul, mă sărută ușor pe gât și mă privește cu un aer îndurerat și speriat, dar, în același timp, fericit și uimit. Ochii i s-au umplut de lacrimi:

– Ai văzut, Ile, cât de mult mă iubești acum? Ai făcut totul din dragoste pentru mine! Ai reușit să înfrunți singură toți Big Brotherii din lume. Îți mulțumesc! Mai am un pic și-ți zic și oda pentru Kim Jong Ile! Nu, fără Kimi... Jos Kimii și Big Brotherii de peste tot! Nu-mi vine să cred ce mult mă iubești. Aproape că-mi faci competiție. Mare noroc pentru tine că mie îmi place competiția.

– Nici mie nu-mi vine să cred, dar nu mai rezistam mult, mi-era teamă că te voi trăda, Promy, șoptesc eu.

– Dacă se întâmpla asta, în condițiile date, nu era nimic grav, nu erai tu de vină, înțeleg foarte bine, știu ce înseamnă.

– Promy, m-m-mi-era t-t-tea-mă că... or... or... să-mi spargă presse-papierul și îmi voi pierde sufletul, murmur îngrozită.

– Cum să ți-l spargă? E făcut de mine din material de calitate, de pe Gliese și încărcat cu lacrimile tale. Nu ți-am zis că nici agentul Smith din ”Matrix” nu-l poate sparge, darămite niște Big Brotheri din Olimp și de pe Pământ care se cacă pe ei de frică să nu-și piardă scunul? Dacă vrei, îți dau pentru el și garanție pentru eternitate, cu ștampilă și semnătură. Este singurul lucru pe care pot să-l garantez.

– Nu-i nevoie, Promy, am încredere în tine și în Dumnezeu. Și vă iubesc pe voi, nu Big Brotherii.

– Trebuie să ai încredere și în tine. Ai văzut că se poate.

– O să încerc. Ah, Promy, a fost absolut oribil. Mi s-a părut mai real ca orice. Am fost torturată până am murit.

– Da, e oribil, într-adevăr. Îmi pare atât de rău... Totuși, gândește-te ce bine e să poți să mori! Ce mi-ar plăcea și mie! Și să am parte de o înmormântare! încearcă Promy să glumească și să mă încurajeze, strângându-mi mâna. Ce m-aș bucura să scap de agonia asta perpetuă și să mi se organizeze o înmormântare adevărată, chiar și televizată la OTV! Miliarde de oameni au fost masacrați și aruncați la groapa comună, fără să știe nimeni nimic de ei, e mare lucru să ai parte de o înmormântare. Și să plângă cineva după tine. Mai știi filmul ăla al fraților Coen, ”A serious man”, cu evreul la înmormântarea căruia plângea amanta, nu nevasta? Aș fi vrut să verse și pentru mine o lacrimă amanta! Nu bestia aia mare, neagră și cu coarne.

– Care amantă? Misterioasa secretară asiatică de care vorbeai, muza Thalia, Pandoruța sau Antenuța? Bine, Promy, dacă-ți plânge amanta la înmormântare, o s-o bântui la nesfârșit! Sau măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet! Să vedem dacă reușește să agonizeze în parametri optimi. Dar cine era fata aia brunetă, cu părul prins în coadă și hanorac, care semăna cu mine și a intervenit?

Promy își toarnă o cafea Lavazza, adaugă puțin lapte și o linguriță de ambrozie. Așezată într-un șezlong la măsuța din lemn de pin, beau pe nerăsuflate o sticlă întreagă de apă plată la jumătate de litru (căci ard de sete, mi-a luat foc gura și nu mai pot vorbi), apoi îi iau din nou mâna lui Promy și-mi împletesc strâns degetele cu ale lui. Promy amestecă ambrozia și laptele în ceașcă, în tăcere, cu un aer meditativ. După un timp, își suflă părul din ochi și reia discuția, cu glas întretăiat, privindu-mă cu ochi scânteietori ca niște supernove:

– Fata care a intervenit pentru tine, deși înțelegea că nu are nicio șansă, nu știu exact, putea fi conștiința ta (mă rog, ce-a mai rămas din ea, după ce a dispărut Jill) sau poate chiar Ile de pe Gliese, sora ta geamănă de acolo. Pe Gliese, oamenii (nu și noi, titanii, căci noi ne-am născut înainte să apară viață pe pământ și pe Gliese) au câte o soră sau un frate geamăn. Umanoizi gliesieni, nu delfini sau sirene. Ei trăiesc (la un nivel de intensitate foarte înalt) tot ce li se întâmplă fraților și surorilor de pe pământ și scriu (nu neapărat literar) întreaga lor istorie. A fiecăruia. Notează sau înregistrează electronic fiecare eveniment. În ziua de azi, electronic, evident. Înainte, foloseau mijloacele disponibile: plăcuțe, papirus, hârtie etc. Ideea e să rămână. Atât cât se poate. Fiecare om are dreptul la memorie, la istorie, la o poveste. Altfel, ar fi captivi în coșmaruri fără sfârșit, din care nu înțeleg nimic, cum eram eu nu numai pe vremuri, dar și acum, recent, când ieșisem din portal și retrăiam obsesiv, febril scenele de pe Elbrus, fără să recunosc personajele, acțiunea ori semnificația. Nu vedeam și nu simțeam decât gerul, jegul, lanțurile, pironul și ciocul bestiei în ficat. Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Sigur, gliesienii au acces doar la fragmente disparate, nu au o viziune globală ca noi, dar sentimentele și senzațiile lor sunt chiar mai puternice decât ale fraților și surorilor de pe Pământ. Chiar dacă pe Gliese aparent totul merge perfect, cum era în cetatea părinților lui Bebe, ei se îndurerează și se bucură pentru frații lor; de multe ori, emoția îi consumă și îi ucide la vârste fragede. Iar voi, pămânenii, habar n-aveți de frații voștri de pe Gliese, în schimb, îi faceți să sufere. Ce să mai zic, nu vă pasă nici de voi înșivă, darămite de frații voștri de pe altă planetă. Cei care au frați ca Putin sau precum Kim Jong-un, mor de rușine. La propriu. Iar cei care au frați în lagăre de muncă din Coreea de Nord, se cutremură de oroare și se sting de durere. Ei sunt foarte sensibili: știi că unii se sinucid dacă uită să recicleze sau își printează biletul de avion la birou. Pur și simplu, fac stop cardio-respirator sau accident vascular.

– Cum, Promy?! Și tu acum îmi spui?

– Nu știu dacă erai pregătită înainte.

Cineva respiră deasura patului meu, ca-n poezia lui Sorescu, ”Rame”: ”Deasupra patului / Cineva respiră, respiră. / Cine știe ce stea / Arde undeva departe / Și-n sistemul de reflectare ciudat / Al lucrurilor, / Sufletul ei bate acum / În peretele meu. / Mâine va trebui să pun / Și-n locul acesta / O ramă.” Sufletul unei stele palpită în peretele meu. Respiră alert, respiră de două ori: dacă eu mă sufoc, respiră și pentru mine. Însă mi-e teamă să pun acolo o ramă: pe de o parte, există riscul să o strivesc, pe de altă parte, uitându-mă la sufletul stelei-gemene din ramă, s-ar putea să văd ”portretul lui Dorian Gray” și să paralizez de groază.

– Nu, Promy, cred că nici acum nu sunt pregătită. Prefer să mă confrunt cu toți ticăloșii din univers, cum a fost acum, decât cu mine însămi, fie și în varianta ”Ile de pe Gliese”. Mi-e mai frică de mine decât de orice. Întreab-o pe Jill, ”conștiința” mea blondă. Fac pe mine de frică și mi se pare că văd mereu ”portretul lui Dorian Gray”. Dar, apropo, Ile de pe Gliese cum a apărut aici? Și ce rol a jucat ea, mai exact?

– Întreab-o pe VJ.  

Promy se înroșește puternic, își mușcă buzele și-și suflă din nou bretonul, apoi se răstește la VJ, tremurând de furie:

– Ah, VJ, mai ușor cu provocările! Ce pula mea ai? Eu și Dumnezeu nu dăm asemenea teste oamenilor. Ce-ai pățit?! Te-ai pervertit și tu? Te-au corupt mizeria, prostia și violența din lumea noastră? Las-o în pace pe Ile!

– A fost testul pe care și l-a dat ea singură, răspunde vocea susurătoare de sirenă. Aici nu se întâmplă decât ce vrei tu să ți se întâmple. Iar personajele incluse și acțiunea nu sunt create de mine, știi bine cine sunt și ce fac.   

– Așa e, VJ, dar nu trebuia să mergi atât de departe. Știu foarte bine cine sunt și ce fac ”personajele” și că încerci să ne ajuți în felul tău. Ești și tu o oglindă a noastră și a lumii noastre, dar ai grijă, în jocul ăsta de reflexii și reflecții, s-ar putea să te deformezi sau să te spargi! Nu vreau să ajungi să vezi și tu, că tot l-a amintit Ile, ”portretul lui Dorian Gray” în propria ta oglindă!

Promy își trage scaunul lângă mine, mă sărută și mă ia de după gât, înfășurându-mă protector cu brațul lui puternic de titan. Oftează adânc, își aprinde o havană, bea o gură de cafea, apoi reia impetuos, dezlănțuindu-se ca un torent:

– Am venit să ne odihnim! Fii atentă, VJ, dacă mai întinzi coarda, o să te provoc și eu: uite, de exemplu, să-l chemăm pe Atlas aici și să-l convingi să lase jocul ”Plante vs. Zombie”. Nu să i-l iei, să-l defectezi sau să-i scoți o componentă, să-l convingi! Nu știu, să-l ispitești să cu o versiune 7D irezistibilă, ajunsă la nivelul 10, ultimul, în care Atlas trăiește jocul de parcă ar real, aici și acum. Să intre în apă cu consola, să joace și mai intens ca până acum, să-și piardă ultima viață (poți să-l faci să creadă că a rămas fără nemurire, nu?), o înțelege și el ceva, în sfârșit! Doi, să-l determini pe Mene să accepte să emigreze, înainte să nască Mi Ko! Și, trei, pentru că în povești trebuie minim trei încercări, să-l dezalcolizezi pe Dio, zeul alcoolului! Nu de alta, dar e mangă tot timpul și nu prea ne e de folos. Ei, dacă aș fi în locul lui Dio, și eu aș proceda exact la fel. E prea mult căcat în lumea noastră, mai bine să zăcem mangă mereu.

– Tu te-ai făcut vreodată mangă, Promy? întreabă vocea dulce, ademenitoare de sirenă.

– Da, o singură dată, chiar vara trecută, la nunta Antenuței... a Atenei cu Pan. Mi-a dat să beau vin cu substanțe radioactive, de nu mai știam nici care e mâna stângă și care-i dreapta, nici cu ceasul sau brățara. Practic, am crezut că ceasul de firmă al lui Alex e brățara și m-am dus cu el la plimbare în Tartar. Adică am fost dus la plimbare, mureau zeii de grija mea, cică altfel nu fac mișcare, mă teleportez și la budă. În Tartarul real, nu în Startar. Vezi, VJ, acum înțelegi de ce nu mă fac mangă de obicei.

Promy râde tare, zgomotos, dar amar, făcând șezlongul să se zgâlțâie și să scârțâie pe ritmuri de dubstep. Mai bea o înghițitură de cafea, mă strânge la piept, îmi sărută lobul urechii și-mi șoptește emoționat: 

– Legat de povestea asta de acum, din câte spui tu, Ile de pe Gliese a oprit povestea în mod conștient. Din solidaritate cu tine. Nu a suportat să se uite cum erai torturată și să spună mai departe povestea, așa că a întrerupt-o și s-a aruncat în abis după tine. A intervenit, cum facem și noi de obicei, din dragoste și disperare. Iar sacrificiul ei ți-a dat putere să reziști mai departe.

– Și eu am simțit că trebuie să întrerup povestea și să mă arunc în abis când am citit raportul ONU despre atrocitățile din lagărele de muncă din Coreea, îi răspund înfiorată, cu ochii șiroind de lacrimi. Femei arestate împreună cu toată familia, care și-au văzut rudele, inclusiv copiii murind sub ochii lor, puse să muncească până crapă, înhămate ca animale de povară la care pline, obligate să mănânce pământ, șerpi și viermi, să-și înece bebelușii sau să care greutăți până avortează (dacă sunt însărcinate), violate, torturate și sfâșiate de câini. Marea majoritate nici nu știu de ce se află acolo, sunt arestați doar ca să se mențină teroarea și controlul. Al Gore e de vină. Chiar și copii au dispărut acolo, morți de foame, epuizare, îngropați de vii sau sfârtecați de câini. Bine, și la București sunt copii mușcați de câini zi de zi, fii-miu a avut și el șansa. Oricum, nu poți să compari România de azi cu Coreea de Nord. Știi, uneori îmi vine să-i teleportez pe nostalgicii comuniști din România o săptămână-două în anii ’80, în ”Epoca de aur” (să clănțăne de frig, să se spele cu apă rece, maronie, mocirloasă, să rabde de foame, să stea la cozi zi și noapte pentru o coajă de pâine mucegăită sau făină de oase, să se uite la televizor două ore la ”Cântarea României”, să-i cânte ode lui Tovarășu’, să simtă teroarea care îngheață totul). Însă, spune-mi, Promy, ce caută copiii în Tartar sau în lagăre în Coreea?! Niciun copil nu ar trebui să sufere. E bine că ONU spune public ce atrocități sunt comise în Coreea, dar, practic n-o să facă nimic, mai ales dacă se opune China ca de obicei. M-aș fi dus să mor și eu cu femeile dintr-un lagăr de acolo, așa cum a făcut Ile de pe Gliese pentru mine. Presupunând prin absurd că aș primi viză și aș ajunge în Coreea, ar fi exact ca și cum aș pica acolo de pe planeta Gliese.

– Știu, Ile, e oribil. Însă Big Brotherii azi sunt, mâine nu sunt, se și autodistrug frecvent, se mănâncă pe ei înșiși ca nenea Cronos. Eternitatea nu durează prea mult, e valabil chiar și pentru zei. Trebuie să nu-i recunoaștem de stăpâni, să nu-i credem, să le vedem adevărata lor față de pitici spălați pe creier care dârdâie de frică pentru scaunul lor sau de împărați în curul gol ca-n povestea cu hainele împăratului, să ne învingem frica, să-i sfidăm, să căutăm soluții alternative și să acceptăm suferința. Iar, printre picături, să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim.  

– Nu știu ce să-ți zic, Promy, dar mie mi-e rușine să trăiesc și să fiu fericită când atâția suferă pe Pământ sau în Olimp. Chiar și pe Gliese ori VJ din cauza a ce se întâmplă pe Pământ. Și tu suferi mereu, îngrozitor, ești prizonier într-un coșmar fără sfârșit. Mai știi... atunci, vara trecută, când ai fost liniștit și fericit câteva minute la rând, într-o noapte, iar eu vroiam să sun la 112, căci credeam că ai luat-o razna complet, tu – Vocea Rațiunii? Fericirea și liniștea par pură demență. Mai ales în cazul tău. Dacă mă identific fie și cu unul dintre cei care suferă, mă chinuiesc și eu înfiorător. ”Simț enorm și văz monstruos”, cum spunea Conu’ Iancu. Iar, dacă și scriu despre asta, trebuie să retrăiesc coșmarul suferinței la nesfârșit, la un nivel de intensitate mai puternic decât în realitate. Bine că mi-am dat demisia deja de la voi, oricum fac ”muncă patriotică”. Sau voluntariat. Singura compensație e un scuipat intelectual: au ajuns și ei, Big Brotherii, personaje în cărțile lui Madame Dezastru și nu cred că le place. Dar am oroare, mi-e scârbă și am obosit și eu, ca tine.  

Mă opresc din perorație, mi-e sete, nu mai pot să vorbesc. Mai beau o sticlă de apă la jumătate de litru pe nerăsuflate, oftez, îi strâng mâna lui Promy și continui, răvășită de emoție:

– Și, tot ce se întâmplă oribil pe Pământ ori în Olimp nu vine din neant, ex nihilo, ci e generat de acele... ”personaje” inteligente, curajoase, respectuoase, responsabile, multiplu medaliate și premiate pentru torturi și genociduri, aflate în serviciul cetățenilor, produsele de top ale sistemului, care fac pe ele de frică să nu-și piardă scaunul, telecomanda sau inelul puterii. De fapt, ei sunt adevărații sclavi. Sclavii puterii.

– Chiar așa e. Lor le e mai frică de noi decât nouă de ei, intervine Promy, suflându-și bretonul și privindu-mă cu ochi de foc. Cine vrea să ajungă în gura mea sau personaj în cărțile lui Madame Dezastru? Să vedem dacă are vreunul curaj și se poate duela în scuipaturi intelectuale cu mine. Nu prea cred că se înghesuie. Întreabă-l pe Ianukovici, un mare luptător din Ucraina, cât de eroic a șters-o la revoluție, după ce a tras în propriul popor! Sau pe tovarășul Ceașcă, că tot l-ai pomenit, cum a încercat să-și ia zborul... cu elicopterul în decembrie ’89! De cele mai multe ori, Big Brotherii sunt niște supereroi care tremură pentru scaunul lor (într-adevăr, foarte fragil) și, ai văzut, se luptă cu titani în lanțuri, cu piron în piept și sfârtecați de bestii antropofage, nimfe bete, femei lăuze, bătrâni în cărucior și copii preșcolari. Pentru asta au nevoie cel puțin de gaze lacrimogene și gaze sarin.   

– Nu mă consolează că sunt și ei sclavi (ai puterii), roși de frică și de ură, tot mai pretențioși (nimic nu le mai ajunge și, implicit, nimic nu le mai place), detestați la rândul lor, și de-asta, poate cei mai nefericiți dintre sclavi, nici că-și vor pierde cât de curând scaunul de sub cur. Tocmai asta e, Promy. Mai întâi, de ce trebuie să fie niște pitici spălați pe creier, creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a ta sau a lui Dumnezeu, care se luptă eroic cu copilași, bătrâni, femei și bărbați în lanțuri, stăpânii lumii? Apoi, în al doilea rând, suferința mea strict personală o pot ierta și o iert. Dar cum să iert suferința lui Dumnezeu (uite portalul infernului, produs de oameni, nu de zei) ori pe a ta sau pe a oamenilor din Iran, Coreea, Siria, Ucraina și așa mai departe?! Ori a gliesienilor? Sau a lui VJ? Și, în special, suferința copiilor. Simt și eu, în corpul și în sufletul meu, în continuu, suferința asta nesfârșită a celorlalți. Nu e în puterea mea. Decât să mă rog pentru sufletul lor, al Big Brotherilor de peste tot. Și nici măcar nu-și cer iertare decât, vorba ta, că le-au rămas supraviețuitori. Unu-doi, ca tine și ca Deu. Mă simt prost să ies afară în parc când în Ucraina, în Crimeea se plimbă tancurile rusești pe străzi. Mi-e jenă să deschid netul, să beau, să umblu cu corpul descoperit sau să ating pe cineva, fie și pisica, atunci când știu că cei din Iran nu au acces la așa ceva. Mi-e rușine să râd ori să mă joc cu fii-miu când mamele din Coreea și-au văzut copiii morți de foame, înecați, îngropați de vii sau sfâșiați de câini, iar tați din Siria și-au găsit fiii împușcați de lunetiști-”fantomă” (iar ”fantome”, detest cuvântul ”fantomă”, și ăsta ar trebui șters din dicționare!), electrocutați și cu unghiile smulse sau asfixiați cu gaze sarin. Oricum, în ce te privește, Promy, vreau să știi că te iubesc atât de mult încât aș sacrifica oricând povestea ca să mor cu tine.  

– Știi, Ile, voi aștepta următoarele minute de liniște și fericire pe care să le trăim împreună, în ciuda suferinței de peste tot (inclusiv a mea) și a Big Brotherilor. Dacă ai prea multă fericire, te rog, dă-mi și mie și celorlalți care mai au nevoie, când se ivește ocazia! Titanii știu să aștepte și să aprecieze un minut de liniște și de fericire, fie și o dată la o mie de ani. Poate-ți vine și numărul de dosar de la Parchet până atunci. În ce privește povestea, merci, Ile, dar cred că mă sacrific să rămân personaj. Mă știi ce tâmpit sunt, sunt obișnuit să fac sacrificii.  

– Nu pot să-ți răspund ”cu plăcere” la ”mulțumesc”, că știu că nu e. Numai din dragoste și disperare, nu? OK, îți accept sacrificiul, dar acțiunea s-a terminat. Gata cu eposul.

– Te referi la Caliope, muza... talibană a poeziei epice? Mai avea un pic și lichida complet acțiunea. Cu tot cu personaje. Până și muzele sunt împotriva noastră. Nu-i nimic, poate reușim s-o cooptăm pe Thalia, muza comediei. E mai independentă. Și mai revoluționară. Ne-a mai ajutat. Are și un moral bun. Stai liniștită, Thalia o să fie cu noi!

Îmi las capul pe pieptul lui Promy și mă lipesc de el. Mă uit în zare: oceanul violet freamătă lin, iar în aer plutește un parfum de liliac. Petale violet încep să ningă asupra noastră.

– Ile, fii atentă, ca să mă revanșez față de tine, îi fac lui Promy plete! intervine în discuție vocea ademenitoare de sirenă.

– VJ, sper că nu-mi faci și helancă neagră ca la Steve Jobs! sare Promy.

– A, ba da, bună idee! răspunde vocea ispititoare de sirenă, chicotind ușor.

Nu-mi vine să cred: Promy are iar plete negre, bogate și strălucitoare și poartă acum o helancă neagră ca a lui Steve Jobs. Părul lung, ondulat, des, scânteietor, negru cu reflexii albăstrii îi cade în valuri pe spate. Să îndrăznesc să-l ating? Mă joc cu câteva șuvițe. Promy nu spune nimic, așa că eu continui. Îi mângâi părul și-l ciufulesc. E atât de frumos, fin și puternic totodată! Apoi îmi afund fața în el ca-ntr-o noapte mătăsoasă și mângâietoare care aș vrea să mă absoarbă.

– Ce frumos e! Exact cum îmi aduceam aminte.

– Da, sunt perfect, mai mult ca perfect. ”I’m so fuking special”. Dar și tu, Madame Dezastru, ești singura catastrofă care îmi place.

– Ah, ce romantic! Știi ce, Dottore, parcă am început și eu ca tine cu agoniile, morțile și puzderie de resuscitări, dublate de o fericire insuportabilă, mă simt iar nemuritoare blestemată ca pe vremea când lucram full-time (adică non-stop) în studii de piață, cu deadline-uri de azi până ieri și zile lungi, care durau milioane de ani. Na, uite că am reajuns nemuritoare blestemată, fără să consum ambrozie sau nectar. Să nu-mi zici ”La mulți ani!”, e o glumă macabră, la fel ca toate bancurile tale cu Big Brotheri, bestii antropofage, apoca...lipsuri și fantezii de înmormântare. Să știi, Promy, comparativ cu jobul din cercetarea de piață sau de la fuckultate, acum apreciez că am un șef contactabil, cu care se poate comunica (atunci când nu e reținut). Altminteri, mai bine speli geamuri ca Vaclav Havel pe vremea dizidenței decât să faci munca asta intelectuală, are mai mult sens și obții mai multe satisfacții (nu satisfucktion). De-asta mi-am dat demisia din echipa voastră, tot în semn de protest. Și totuși, m-am întors la voi, să continui ”munca patriotică”, pardon, voluntariatul. Bineînțeles, din dragoste și disperare. Oricum, înainte să reîncep să agonizez în parametri mai mult sau mai puțin optimi, aș vrea să mai simt o dată disperarea îmbrățișării tale!

Promy se conformează: mă strânge tare în brațe, în stilul lui titanic obișnuit, cu disperare, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secunda următoare. Îmi tasează oasele, le fărâmă și le transformă în praf de stele.

– Uite, Ile, știi care ar fi o chestie tare, demnă de Exopotamia? Să mă aresteze fii-miu la funeraliile mele pentru că am dat șpagă unei caracatițe, supraviețuitoare a măcelului tău, ca să-mi permită accesul la propria înmormântare de la OTV!