Examen cu Big Brother (34): Dreptul la poveste în Estul Sălbatic... Epoca lui Gigi

Aventuri... fără număr, fără număr, la liceu

Revoluția a continuat la liceu printr-o schimbare neașteptată și frapantă de look. Am trecut de la imaginea de ochelaristă șleampătă și împiedicată (în ciuda premiilor, medaliilor și diplomelor) la cea de fată rebelă. Am început cu fustele scurte, decolteuri, machiaj, coafat, vopsit, zdrăngănele, fumat și chefuri, chiar și note proaste în semn de protest (nu, nu 9, cum credeam eu că e o notă mică la școală, de eram în pragul sinuciderii dacă luam vreuna, ci de la 1 la 4, la profii care știau să-și facă materia interesantă și prezența obligatorie), continuând însă să particip la olimpiade (română, latină, engleză și filosofie, cu toate că eram la real). Mi-am păstrat eterna neîncredere în mine, indecizia cronică și atacurile de panică (stimulate și de mama, veșnic nemulțumită, ale cărei încurajări maxime, fie și pentru premiul întâi pe țară la olimpiade, sunau astfel: ”nu e chiar așa de rău”), dar m-am străduit să le ascund. M-am dezlănțuit și eu la dans, la fel ca tata, dar numai dacă-mi plăcea muzica (mă adaptam până la urmă la orice, numai house să nu fie). Am luat parte la chefuri și, în scurt timp, am ajuns departe, până la... coma alcoolică, la Paris, într-o tabără pe care o primisem drept premiu pentru rezultatele la olimpiade. Am băut împreună cu colega de cameră o sticlă întreagă de țuică la doi litri, ascultând împreună ”The Doors” pe walkman. Dacă nu era Obama să mă vadă! Sticla era una pe care colega ar fi trebuit s-o dea cadou gazdelor din partea părinților (ca un fel de dar tradițional, specific românesc). Era prima oară când beam țuică și am făcut-o lată. Am intrat în comă, emblematic, pe acordurile melodiei ”The End”. A fost nevoie de prostia asta ca să învăț să am măsură și să mă gândesc la consecințele asupra celorlalți (părinți, bunici, prieteni, colegi, profi, gazde, medici etc.) care nu erau produse de sistem, ci de mine însămi. Bine că eram la Paris! ”La Paris, coma e ca un vis”.

De obicei, în tabere, fiind mereu răcită și cu febră, constipată, plină de bube, cu alergie la tot și toate (inclusiv la persoanele care mă tratau de parcă eram sclava lor), nu rezistam mai mult de trei zile: dacă eram în stare, fugeam singură, ori, de nu mai aveam putere, veneau și mă luau părinții acasă. Tabăra de la sfârșitul liceului a fost cea mai traumatizantă, dar și maturizantă. Alesesem acea tabără pentru că speram orbește ca băiatul care-mi plăcea (și de care am fost îndrăgostită timp de 10 ani, în secret) să-mi arunce o privire (deși cred că, dacă s-ar fi întâmplat asta, făceam stop cardiac imediat, eu mă împiedicam și cădeam din picioare numai când mă gândeam la el, fără să fie prin preajmă). Întâmplător, nu doar eu eram prezentă, ci și prietena lui cu care se certase. Fără să vreau, am nimerit, ca la loterie, în cameră și în pat cu rivala (colegă de liceu la altă clasă și olimpică internațională). ”În pat cu dușmanul!” Și erau și niște condiții atât de bune că nu puteam mânca nici cojile de pâine de la masă ori merge la toaletă (nu doar jegoasă, înfundată cu excremente și tampoane, ci și invadată de păianjeni, gândaci, fluturi de noapte și omizi, lighioanele mele preferate).   

Dat fiind poziția ei strategică – în pat cu mine (din păcate, cu totul ingrată pentru mine), fără să știe nimic din intențiile mele, rivala, s-a apropiat din ce în ce mai mult de mine, mi s-a confesat și mă ruga chiar s-o ajut să se împace cu prietenul ei. Eu, în schimb, stăteam toată noaptea, mă uitam la ea lung și iscoditor, radiografiind-o, scanând-o până la ultima celulă și întrebându-mă ce să-i fac: s-o sufoc cu perna, s-o strâng de gât, să-i dau foc cu bricheta, s-o înec sau altceva asemănător. Cum nu mă puteam hotărî, iar ea, săraca, părea să nu aibă nicio vină, într-o noapte am ieșit pe stradă, m-am întins pe șosea și m-am rugat să mă calce tirul. Din păcate, nu a venit tirul, ci dirigul, căruia i-am spus sincer, ca întotdeauna, că vreau să mă sinucid, dar că nu pot comenta motivele cu el. Așa că dirigul m-a pedepsit militărește a doua zi și m-a trimis la curățat cartofi: cu ocazia asta, am descoperit uluită că aceștia nu erau galbeni (cum mi-i dădea mama prăjiți), ci acoperiți de o coajă maro, urâtă și murdară. În noaptea următoare, disperată că nu aveam unde să mă duc la toaletă, am fugit iar pe stradă, ca să caut un loc bun pentru treaba mică, pentru că mă blocasem complet și aveam dureri groaznice. Din nefericire, a apărut din nou dirigul, și, nu știu de ce, a crezut că mă sinucid și m-a scos de-acolo în șuturi. Nu am înțeles de ce nici până acum: dacă vroiam să mă sinucid, i-aș fi zis în față, cum o mai făcusem, de altfel, înainte. Nu doream decât să mă piș. Oricum, cred că trebuie să-i mulțumesc pentru că mi-a salvat viața, măcar prima oară. A treia seară s-a întâmplat o minune: nu, băiatul nu mi-a aruncat mie vreo privire, nici nu s-a împăcat cu prietena lui, ci a vrăjit cu a treia fată (de la alt liceu) pe care atât eu, cât și rivala am clasificat-o drept ”pițipoancă”. Deși eram epuizată și mă simțeam foarte rău, m-am frământat din nou toată noaptea, iar a doua zi dimineața, m-am târât pe furiș afară din tabără și am făcut autostopul pentru a mă întoarce la București. Ajunsesem, în sfârșit, la o concluzie: rivala suferă și ea, săraca, iar, în ce-l privește pe el, eu vreau ca el să fie fericit, fie și cu ”pițipoanca”.

Dacă taberele au fost scurte, dar intense, deopotrivă traumatizante și maturizante, în schimb, excursiile cu cercetașii sau prietenii (fără părinți sau profi) au avut un farmec irezistibil și multe aventuri palpitante. Mers cu cortul, focuri de tabără, cântece de munte, sunet de ghitară, o gură de aer proaspăt și una de fum! La cabana Mălăiești, după cure cu rom cu ceai de conifere (Promy știe rețeta), lăsam mormanul de zăpadă din cameră (care rezista mai mult ca noi acolo, evident) moștenire următorilor turiști. De câteva ori, am rămas iarna în zăpadă pe munte, o dată a intervenit chiar Salvamontul, deși avea mari rețineri pentru că înțelesese că nu erau morți sau răniți... deocamdată. Altădată, cu intenția lăudabilă de a coborî de la Cota 2000 până în Sinaia la lumina lunii (zăpada e reflectorizantă, logic, nu?), ne-am blocat în crevase acoperite cu gheață, sus, pe vârful Furnica și vorbeam cu tanti de la cabană să ne primească înăuntru, fără să procesăm că ne răspundea ecoul (vocii mele), iar cabana tocmai arsese și se făcuse scrum. Atunci, în lătrăturile vesele și prietenoase ale câinilor ciobănești, ne-am refugiat în cele din urmă la stația de telecabină. Am trecut prin cascade de fulgere pe furtună, la Cruce și la Babele, iar odată m-am împotmolit, împreună cu o prietenă, în Peștera Ialomicioarei, după ce ni s-au stins, pe rând, toate cele trei leduri de la lanternă (alb, roșu și verde) și am rămas în beznă, tremurând de frig și de frică, până ne-a scos un student, explorator... bine dotat (vreau să spun dotat cu o lanternă frontală zdravănă).

La mare, de asemenea, au fost multe plecări cu prietenii și tot atâtea aventuri: închiriam câte o cameră și ne adunam acolo câți încăpeam. O dată am ajuns la performanța de a ne caza zece într-o cameră, eu având privilegiatul loc pe covaraș, lângă pat, iar alții mai puțin norocoși trebuind să doarmă pe balcon, la budă, în cuier, pe ”țambal” (taburet) sau în paharul cu periuțe de dinți, cum am mai povestit. Într-un astfel de context, am stabilit recordul de cinci zile și nopți nedormite: am amorțit treptat până am rămas complet imobilizată, am văzut un copac verde, mișcător care venea să mă strângă necruțător, cu ramurile sale și pe Zâna Speranță Made in China de la Mc Donald’s de la Happy Meal, sărindu-mi în ajutor. Fără speranță, normal (era și ea surmenată și, în plus, drogată). Unii prieteni se dovedeau și ei experți în design interior ca fii-miu, am avut ocazia să văd adevărate capodopere create din simple camere de hotel, păcat că nu au fost conservate. Mie îmi plăcea să țopăi, dar uneori uram muzica din discoteci, mai ales dacă era house (și pe cei care vroiau să mă agațe, câteodată persuasivi strict prin forța masculină), așa că preferam să stau ore în șir, ziua și noaptea, la malul mării, pe nisip, pietre sau stabilopozi, unde eram ferită de factorii perturbatori (până la viol) și puteam să contemplu marea liniștită. Întotdeauna preferam să ascult marea. Nicio discotecă nu-i poate face competiție. Vrăjeam câteodată cu cineva, mai mult de plictiseală sau din curiozitate decât de plăcere (căci eram îndrăgostită de colegul de liceu). Odată, am căzut un etaj întreg (16 trepte, de sus până jos), în stilul tipic Madame Dezastru, în timp ce mă pupam cu un tip, la marginea scărilor. Culmea, niciunul dintre noi n-a avut mai nimic, eu m-am lovit doar în cot. Și mă durea în cot de-mi venea să urlu! Apropo de dezastre la mare, am trăit și unul care nu a fost produs de mine: la o depășire riscantă, s-a răsturnat microbuzul în care mă aflam. De trei ori! Când am ieșit, la început, eram convinsă că sunt fantomă (ah, urăsc acest cuvânt!) și m-am ciupit singură, tare, de sute de ori, ca să mă conving că trăiesc. M-am târât afară din microbuz plină de sânge, dar ulterior, când l-am spălat (în mare!), am realizat că nu era al meu, ci al altora și m-am îngrozit și mai tare. M-am bucurat din nou că cineva acolo sus mă iubește și am învățat ceva: să circul doar pe jos sau cu mașina proprie, fără microbuz. Iar acel cineva de sus m-a mai ajutat și protejat în repetate rânduri, adeseori fără să-i cer nimic.

La petreceri la mine acasă venea ceva lume, dar toți aveau rețineri pentru că bunică-mea, curioasă din fire și incapabilă să se controleze, își băga nasul peste tot, sub pretextul că-l ”caută pe Charilie”, cățelul nostru. Strigând cât o ținea gura sau chemându-l încet, aproape în șoaptă, în funcție de context și de oportunități (dacă invitații zăceau mangă, putea să zbiere liniștită, mult și bine), ”Charlie!”, bunica ajungea pe balcoane unde se pipăiau îndrăgostiții, la toaletă unde borau ”alcooliștii” sau în dormitoare unde cei mai temerari ”stinseseră lumina” și încercau să ”simtă chemarea inimii”. ”Charlie, unde ești?!” Bineînțeles, săracul cățel era la bucătărie sau pe hol și nu suporta să fie condamnat pentru un asemenea deranj, doar nu Al Gore e de vină. Charlie, canișul meu alb, frumos, elegant și distins, vorba lui Bebe, ”nu s-ar fi coborât la nivelul ăsta”: era un mare balerin, preocupat numai de arta lui (când ridica piciorul să facă treaba mică sau primea o bomboană, se înălța pe vârfuri și executa grațios o piruetă). În plus, Charile venera nu ființele ”raționale”, ci vacile.. de când mersesem împreună cu el într-o vară, la Sinaia și văzuse una urinând. Curgea din ea în continuu, dezlănțuit, cu un jet abundent, gata să inunde poiana unde ne aflam, iar Charlie a urmărit-o nemișcat, ținându-și respirația, mut de uimire și de admirație și apoi, de fiecare dată când zărea o vacă, se oprea imediat, respectuos și o contempla în tăcere.

De furat, furam și eu ca Promy, dar numai cărți. Erau scumpe și greu de găsit, multe practic inaccesibile. Metoda era una simplă și practică: le luam de pe raft (din librărie sau bibliotecă), le îndesam în pantaloni (negri, stretch, elastici) și trăgeam tricoul sau puloverul deasupra. De obicei, nu se observa nimic. Asta dacă nu alegeam volume precum ”Critica rațiunii pure” (de Kant), ditamai cărțoaia grea (la propriu, de cinci kile și cartonată), de la Dalles, cum a făcut o amică, cu suflet mare de titan, disperată să-l ajute pe prietenul ei care vroia să dea la Filosofie. Avea o burtă atât de mare că ziceai că mai are un pic și naște, i se rupe apa. Bine, o burtă puțin mai aparte... în colțuri. Imposibil de trecut cu vederea pentru portar: a înhățat-o pe amica mea, a percheziționat-o, i-a scos capodopera din pantaloni și era cât pe-aci să cheme poliția. Până la urmă, s-a înduioșat de tinerețea ei și s-a mulțumit cu showul deja produs. Slavă Domnului că mă limitasem atunci la un volum de poezii de Blaga! De citit, citeam nu doar cărți furate, ci și cumpărate, primite ca premiu sau împrumutate: devoram Cioran, Eliade, Ionescu, Pleșu și Liiceanu, evident, dar m-au marcat în anii de liceu în primul rând ”1984” (Orwell) și ”Jurnalul fericirii” (Steinhardt), apoi ”Procesul” (Kafka), ”Călătoriile lui Gulliver” (Swift), ”Don Quijote” (Cervantes) și romanele lui Thomas Mann. Pe vremea aia, scriam poezii și-mi plăceau foarte mult poeții noștri de la Eminescu, Arghezi, Blaga la Sorescu, Nichita Stănescu, Cărtărescu și Ana Blandiana (ultima era și modelul meu feminin).  

Liceul meu, Sava, nu era doar unul renumit pentru calitatea educațională, mediul intelectual stimulativ și spiritul său liber (ceva din spiritul lui Promy, nu?), dar și plasat strategic în apropiere de Cișmigiu, așa că majoritatea orelor le petreceam acolo, în parc. Uneori, când nu aveam bani de țigări și băutură, eu și amica mea amatoare de Kant opream oamenii, plângeam cu lacrimi de crocodil că e mama la spital, ori că tata a avut un accident grav, cerșeam de urgență câte o fisă de telefon ca să-i sunăm (da, pe vremea aia nu erau telefoane mobile, încă se mai utilizau cabinele telefonice), strângeam câte puteam și apoi ne luam ce vroiam. Până ne-a prins o tanti fumând și cu berea în brațe pe o bancă! Se vede că încă de atunci mi-am manifestat vocația de cerșe...tătoare. Cișmigiul era cel mai aproape (ieșem în pauză și rămâneam acolo până la sfârșitul orelor), dar nu singurul loc sacru de pelerinaj: mai evadam și în altele precum Lăptăria lui Enache (la un pahar de votcă, nu de lapte bătut, că nu eram în Iran), Club L (la Facultatea de Litere), Club A, Backstage sau Fire.

Trebuie să recunosc că nu petreceam tot timpul în parcul Cișmigiu, eu frecventam orele selectiv, în funcție de atractivitatea lor. Erau câțiva profi absolut extraordinari, adevărate modele pentru noi: proful de mate (simpatic, glumeț, apropiat de noi, știa să transforme lecția într-un deliciu, de parcă ai fi savurat la fiecare oră o felie de pizza sau o bomboană de ciocolată), profa de română (foarte bine pregătită, creativă, neconvențională, energică și provocatoare, ne stimula nu numai să asimilăm informații, ci să ne deschidem mintea și să gândim cu capul nostru și, în același timp, era de gașcă, ne invita uneori la ea acasă (unde discutam, dansam și preparam cocktailuri împreună) sau mergea cu noi la manifestațiile Convenției Democrate) și proful de filosofie (un guru el însuși, ale cărui ore, dedicate ”desprostirii” și ”desmăgăririi” noastre de puști ”scârboși” ce eram, fascinau, transcendeau cotidianul imund și ne iluminau, continuându-se uneori la o berică prin oraș). Pe profa de română am urmat-o inclusiv în ce privește opțiunea pentru o facultate: nu, nu mă refer la Litere, ea era studentă atunci la Sociologie, a prins o bursă în Canada și a plecat din țară.  

În anii liceului, ca-n lumea lui Eliade, Bucureștiul era unul sacru. Când mă plimbam prin Cișmigiu, Grădina Ioanide și, în special, pe strada Theodor Aman, sacrul irumpea în profan, aerul vibra și totul se ilumina straniu. Un tramvai galben mă aducea aici, acasă. Pantofii mi se prindeau în pavaj, îmi alunecau din picioare și mă ridicam ușor, plutind desculță, cu părul despletit, deasupra șinelor de tramvai. Iată cum vedeam eu atunci strada Theodor Aman, descrierea e cea din romanul scris în liceu, ”Pași în oglindă”: ”Mă plimb pe strada Theodor Aman, visător, plutind undeva, departe, totuşi, în mod straniu, irezistibil captat de locurile pe care le parcurg. Există aici o atracţie de sub puterea căreia nu mă pot smulge. Strada asta, pentru mine, pare să stea sub semnul unei vrăji. De fiecare dată când o străbat trăiesc aceeaşi stare paradoxală: o împletire inefabilă de durere şi fericire… Cutii de gunoaie împrăştiate de-a valma pe stradă, la fel ca şi în faţa curţilor caselor, amestecându-şi mirosurile râncede şi greţoase cu parfumul delicat, graţios – ca balerinele lui Degas¬ – al florilor şi arbuştilor ce se caţără pe porţi şi pe ziduri. Ferestrele strâmbe ale camerelor de la demisol, sparte pe alocuri, dar niciodată îndeajuns ca să poţi vedea tot ce e înăuntru. Zidurile crăpate, unele murdare, înnegrite de praf, cu nenumărate pete cenuşii, albe şi negre învălmăşindu-se ciudat. Hibiscuşii răsărind din spatele porţilor, dincolo de masca inocenţei pe care vor (cam strident, fără  talent sau  măcar tehnică actoricească) s-o arboreze, vulgari, neciopliţi… cu o grosolănie însă blândă şi neprimejdioasă, superficiali şi pitoreşti. Curţile cu leandri, cu muşcate şi azalee, chiar şi cu câte un trandafir japonez pe care-l mai aprinde uneori, ca pe un rug fantastic, dar trecător, cu măiestria unui regizor, câte o rază. Şi perdelele de la ferestre pe care, chiar dacă nu le văd prea bine, mi le imaginez diafane, ţesute de păianjenii de la subsol şi demisol în lungile lor drumuri. Şi pavajul străzii în care poate se mai prinde vreun toc de pantof alb de lac, pavajul pe care-l invidiez pentru că-l văd uneori mângâiat de rochiile lungi, vaporoase ale femeilor din alte timpuri, din alte lumi… Casele vechi, care mie îmi par ieşite din timp, smulgându-se (prin ce miracol?) „marii treceri”, casa în care s-a filmat „Crucea de piatră”. Apoi trecerea zi de zi a unui tramvai galben… tot străbătând, de atâtea ori, acele locuri, tramvaiul intrase în povestea străzii, la fiecare trecere a sa reactualiza o lume… Şi eu mă plimb, „trec” pe această stradă şi simt că într-un fel fac şi eu parte din povestea ei…   „Trec” şi am senzaţia reîntoarcerii acasă”.

Mai târziu, când lucram în cercetare de piață, am descoperit în zona biroului, ”templul” din piața Matache. M-a șocat însăși amplasarea lui în piața aglomerată, pestriță, inundată de un miros persistent de gogoși râncede, usturoi și transpirație, plină de pirande gălăgioase cu fuste înflorate, umflate de vânt și puradei în brațe, țărănci cu basma pe cap, mâini crăpate și obrajii rumeni, lăudându-și de zor marfa proaspătă de pe tejghea și bețivi scheletici, cu fețe pământii, zăcând în mijlocul drumului, cu o sticlă de trăscău alături. Încă o dovadă că sacrul se manifestă în profan, în locurile cele mai neașteptate. Clădirea era una înaltă, veche, în stil neo-clasic, parcă un templu antic grecesc în ruină, cu coloane ionice şi corintice, frontoane decorate cu basoreliefuri, cariatide şchioape sau chiar decapitate, ziduri aproape prăbușite, cu tencuiala căzută. Dacă uşile scoase şi ferestrele sparte arătau ziua ca niște găuri negre, în lumina crepusculară cu reflexii de curcubeu, acestea începeau să scânteieze enigmatic și se transformau în porți deschise către alte lumi. Mă cheamau sfâșietor de dulce, cu voci de sirene, iar eu tânjeam de dor, însă nu îndrăzneam să trec prin ele. Poate și ca să păstrez misterul.

Și mai târziu, Bucureștiul s-a dezvrăjit: a rămas numai mizeria groasă, abundentă care îneacă totul, sacrul a devenit profan și nu m-am mai simțit acasă. Poate că ar trebui să merg la o plimbare, să redescopăr Bucureștiul cu ochii din liceu.

***

Primul job (la ruletă cu Gigi Becali!), fuckultatea și noua generație

Imediat după liceu, cum vroiam să-mi iau mașină, fie și la mâna a doua, m-am orientat spre un prim job corespunzător: dealer de cazinou, pentru un an și jumătate (într-adevăr, câștigam, cu tot cu șpăguțe, mai mult decât mama, tata și bunica la un loc). Mediul era, în continuare, stimulativ: aveam colegi studenți sau absolvenți de ASE și profi de mate (pentru că erau calcule dificile la ruletă, așa că era indicat să socotești bine și ultrarapid, iar piața muncii nu oferea atunci prea multe oportunități), în pauze  citeam ”Monadologia” lui Leibniz și făceam probleme din culegeri (mă pregăteam pentru admiterea la sociologie și aveam de dat probe la algebră și filosofie). Eu mă emoționam (în special la ruletă), îmi tremurau mâinile, mai răsturnam stackurile de chipuri (jetoane), dar măcar calculam bine și zâmbeam profesional. Atmosfera era agitată și pitorească: chinezii strigau gutural ”Cola” și ”Fanta” (și primeau Pepsi și Mirinda), se cățărau unii pe alții și executau adevărate numere acrobatice când aveau loc spectacolele de striptease, iar masa de ruletă se elibera subit când apărea Miss Păduche (o chinezoaică soioasă, cu un coc mare, suspect, mustind de mătreață și gângănii, îmbrăcată cu un tricou înflorat, colanți fosforescenți și teniși scâlciați în picioare). La pocker (american), black-jack sau ruletă jucau și mulți fotbaliști, antrenori sau manageri din fotbal ca Lăcătuș, Pițurcă și clanul Becali, vorba lui Gigi, ”oameni serioși, din lumea interlopă”.

L-am avut odată la ruletă și la black-jack chiar pe Gigi Becali, aflat atunci în culmea succesurilor. A pierdut la ruletă, apoi și la black-jack și s-a enervat teribil. Mi-a dat peste mână, când vroiam să-i iau chipurile pierdute la black-jack, și a început să zbiere, acuzându-mă că l-am furat. Și eu și inspectorul de masă am insistat că aveam dreptate (nu e nimic ocult, există întotdeauna o doză de aleator, așa sunt jocurile, concepute special ca uneori să câștigi, dar mai frecvent să pierzi, tocmai de-asta personal n-am jucat niciodată). I-am arătat inclusiv caseta înregistrată a jocului ca să se convingă, dar nici așa nu vroia să creadă și a plecat cu scandal, în stilul lui tipic (”M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat!”) Nu doar că era captiv în propria sa realitate ca Putin la invazia Ucrainei, dar vroia s-o impună și altora. Gigi crede din tot sufletul său mare că "Prieteniile sunt relațiile interumane cu oameni care au un interes și pe urmă ai o chimie". Sincer, nici eu, nici inspectorul, nici șeful de sală, nici tipa de la cameră nu am reușit să avem vreoo chimie cu Gigi. Interes am fi avut. Este ”voința lui Dumnezeu ca Gigi să pască acest popor”? Săracul Dumnezeu, cine vorbește în numele lui! Din păcate, nu Dumnezeu l-a făcut pe Gigi vedetă media. Dar mai bine mă opresc aici, căci Gigi punctase odată clar și irevocabil: ”Toți cei care scriu rău despre mine sunt homosexuali”. Acum, în sfârșit, clanul Becali a câștigat... o condamnare cu executare.

După ce s-au închis cazinourile și mi-am încetat activitatea de dealer, am reușit să-mi cumpăr din târg un jaf de Dacia Break care pufăia și pârâia ore în șir până pornea și apoi se oprea brusc, în mijlocul intersecției. Examenul de conducere a fost și el o întreagă aventură: prima oară, am tremurat și am dat din mâini și din picioare atât de tare, în stilul inimitabil Madame Dezastru, că l-am umplut de vânătăi pe polițist, iar el m-a scos afară, înainte să apuc să pornesc mașina. Drept urmare, instructorul (fire emotivă și el) m-a sfătuit să procedez cum a făcut el: să dau pe gât ceva tărie înainte de examen ca să prind curaj. A doua oară, am băut 100 de ml de votcă, am mestecat o gumă, am dat sala și m-am urcat la volan zâmbind, sigură pe mine, fără rețineri. Am luat examenul cu felicitări: 26 de puncte la sală și nicio greșeală în trafic.  

Cu toate că am învățat numai în pauze (lucram șapte nopți la rând, iar în ziua liberă ce le urma picam lată), am reușit la facultate, la sociologie, urmând, bineînțeles, exemplul profei de română din liceu. După ce s-au închis cazinourile, m-am întors la facultate și, deși pierdusem aproape tot anul I, am reușit încet-încet să recuperez. La facultatea de sociologie mi s-a reconfirmat cât de răi și de proști sunt oamenii: mai curând raționalizatori decât raționali, percep totul prin filtrele lor și conform regulilor grupurilor lor, definesc și redefinesc situațiile (memoria și istoria) cum vor ei/anumite instituții, cine are resurse, are și mai mare control, manipulează, iar comunicarea e distorsionată și frecvent imposibilă. Am avut totuși colegi și profi extraordinari la facultate, master și doctorat, de la conducătorul tezei de doctorat la cei specialiști în științele comunicării (pe care m-am axat). Nu sunt toți dinozauri comuniști mafioți, unii reprezintă adevărate modele pentru studenți, chiar și la facultățile particulare (acolo, mai curând excepții, din păcate).

În timpul facultății, în martie 1998, am participat ca observator OSCE, din partea Ligii Studenților, la alegerile parlamentare din Moldova (la Chișinău era o atmosferă încă destul de caldă și de prietenoasă, dar nu așa de entuziastă și deschisă ca imediat după Revoluție, când am avut ocazia să vizitez întâia oară Basarabia). Țin minte că am intenționat să mergem și în Ucraina, dar nu ne-au permis accesul în țară și ne-au întors din drum. Să nu ne mai mirăm că observatorii OSCE din Crimeea au fost și ei acum împiedicați să-și exercite funcția! Interesant, am reușit să ajung în Ucraina, în Bucovina de nord (fostă românească), la Cernăuți, doar o singură dată până acum, la scurt timp după Revoluție, într-o excursie cu un grup de pensionari de-ai mătușii mele, în anii ‘90. Nu a fost nevoie să-mi țină nicio predică, am acceptat foarte încântată și am plecat ”la drum cu mătușă-mea”. Primul șoc a apărut la granița cu Ucraina: trebuia să completăm un formular, să spunem de unde venim și unde ne ducem. Oops, la prima întrebare, răspunsul era simplu, ”România”, dar la a doua? Mai tot grupul de pensionari a scris ”U.R.S.S”, cu excepția mea: eu am trecut ”Ucraina”, deși am regretat ulterior că nu am zis, pur și simplu, ”România”. La Cernăuți, am fost frapată de atmosfera apăsătoare și sufocantă a orașului cenușiu și trist, de statuile marțiale și impunătoare ale lui Lenin, de bisericile închise și transformate de sovietici în depozite sau ateliere (inclusiv Catedrala fusese depozit de hârtie), de puținii români întâlniți, interesați preferențial de lucrurile pe care le aveam de vânzare (de parcă eram toți bișnițari), de pliantele turistice care condamnau abuzurile Regatului Român asupra bucovinenilor și glorificau armata rusă eliberatoare și mărețele realizări comuniste. Cel mai mult m-a marcat cimitirul din Cernăuți: până la instalarea comunismului, se zăreau cruci și cripte obișnuite, inscripționate cu caractere latine, cu nume predominant românești; după invazia sovietică, nu mai întâlneai decât pietre de mormânt (frecvent de un roșu țipător, obscen, monstruos, decorate supraabundent, grotesc cu steme, medalii și insigne) cu nume slavone, trecute cu litere chirilice, de parcă românii dispăruseră complet, fără urmă. Și acum mă trec fiori.

În timpul facultății, am încercat un an-doi și o experiență politică direct într-un partid (istoric, PNL), dar am fost, bineînțeles, dezamăgită și am renunțat. M-am limitat să merg la vot, continui și acum (n-am lipsit niciodată, am fugit de la birou sau mi-am întrerupt vacanțe ca să votez), dar mi-am pierdut entuziasmul inițial (de când a câștigat prima oară Convenția Democrată alegerile, în 1996) și mi-e tot mai greu să mă motivez să mă duc.

Pe vremea facultății, erau dominante agresiv house-ul și manelele în cluburi, baruri și terase, așa că am început să reduc numărul ieșirilor în oraș. În schimb, am găsit o nouă sursă de distracție: m-am reorientat spre gadgeturi, mai exact telefoane mobile. Cred că am fost una dintre primele persoane cu telefon mobil (la vremea aia, prin 1997, o buturugă de Bosch), un future maker, spre mândria lui Promy, am simțit (am anticipat) că trendul va fi ascendent, tehnologia va fi diseminată către grupuri tot mai largi și gadgeturile astea vor ajunge departe. Nu mă gândeam că vor ajunge până în mâna unui aurolac, însă mi-am asumat riscul de a se uita toată lumea la mine ca la o nebună, vorbind singură pe stradă. Noroc că știam că sunt nebună! Cum nu aveam cu cine să discut la telefon (niciunul dintre cunoscuți nu deținea așa ceva), sunam la Call Center și întrebam tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin ridicole. Acum, telefonul mobil e indispensabil celor mai mulți dintre oameni.  

La master, deja a intervenit copilul: un accident înspăimântător care s-a transformat într-un eveniment fericit abia când m-am văzut cu el la sânul meu. Eram pentru dreptul la viață (ah, iar cuvintele astea: ”drepturi” și ”viață”, nu mai suport), așa că nu am avortat, deși nu era cel mai potrivit moment pentru a deveni mămică. Nu am făcut și nu aș face niciodată avort, deși nici nu l-aș interzice (având în vedere cât au suferit femeile din acest motiv pe vremea comunismului, uitați-vă, de pildă, la filmul ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, e destul de relevant). Sunt de acord cu avortul din punct de vedere legal, nu și moral. Cum însă nici eu, nici tatăl nu eram pregătiți pentru copil și căsătorie (eu eram încă îndrăgostită absurd, în secret, de colegul din liceu), am preferat să-l cresc singură, cu condiția să fie recunoscut, ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă. Ai mei acasă erau destul de ostili și complet derutați (dar s-au adaptat repede, s-au topit de dragoste îndată ce l-au ținut pe bebe în brațe). Eu nu eram doar foarte deprimată, ci trebuia să susțin și disertația la master și admiterea la doctoratul cu frecvență. La disertație, aveam o burtă ca amica mea amatoare de Kant, cea care furase de la Dalles ”Critica rațiunii pure” (pentru prietenul ei) și abia mă țineam pe picioare. La admitere la doctorat (și la examenele ulterioare), lăsam copilul pe hol, în cărucior (uneori îl transportam și cu port-bebe-ul) și, totodată, mă străduiam să-mi îndrept spatele și să adopt o atitudine demnă (în ciuda hemorozilor cumplit de dureroși cu care am fost binecuvântată timp de aproape un an după naștere). Dar când îl puneam la sân, toate durerile dispăreau, iar el și cu mine eram una și aceeași persoană.

Când era mic, fii-miu era foarte deschis, comunicativ, iubitor, asculta tot ce spuneam, adresa multe întrebări, mă provoca mereu și mă punea în încurcătură. Râdeam mult, ne prosteam și ne jucam împreună, jucam teatru, îi spuneam povești. Dar când a început să meargă la școală (una bună, dar de fițe), comunicarea a devenit (aproape) imposibilă (și în cazul lui). Acum e numai cu gașca lui și, înțeleg, e aproape la pubertate, o vârstă dificilă, iar el e foarte independent. Cu cine oare o semăna? Numai că el își manifestă independența față de mine și, dacă eu sunt nonconformistă, el trebuie să fie în public conformist (de exemplu, să-mi ceară să nu mai spun la școală că am fost în Vamă la ciudații și drogații ăia, să ascund tatuajul cu Bebe inorogul la ședință, să nu-l vadă doamna, sau să nu mărturisesc cumva vreunui coleg sau părinte că citesc vreo carte, oricum, îl fac de rușine).  

Cum nu vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru, mă limitez să spun că fii-miu e un mare devorator de chipsuri, maestru la Minecraft și un excelent decorator de interioare (mai bun decât prietenii din liceu și băieții de la Led Zeppelin). Este incredibil: poate să urmărească în paralel televizorul, laptopul (cu multe ferestre deschise), tableta și telefonul, și să-și facă și temele la engleză, mate, română, spaniolă în același timp, eu recunosc că n-aș reuși așa ceva în veci, generația asta e capabilă de multe. Acum suferă mai mult că nu are al doilea laptop, a treia tabletă sau al patrulea telefon decât de răul din lume și nu înțelege de ce mă frământ eu. Să nu uit totuși că el a adoptat-o pe Guru de la mare (rămăsese abandonată la o terasă din Vamă) și că el m-a ajutat să fac înregistrarea audio a ”discuției” de la decanat pe telefonul său. Deși e un mare iubitor de cultură (jocuri video, Disney Channel, Pro TV, Antena 1 etc.), mă încurajează constant să nu-mi mai pierd vremea cu prostii ca scrisul. Nu știu când o să-mi intre în cap, dacă sunt dusă! Cred că nu știe că mi-am dat demisia oficial. O să am eu o discuție cu el și lămurim. Cel târziu când mi-o veni numărul de dosar de la Parchet.

Pe colegul meu de liceu l-am iubit pe ascuns 10 ani. Nu, nu a fost absurd, cel puțin, în toți anii aceia, eram îndrăgostită. Ba chiar dimpotrivă, iluzia asta a dat sens vieții mele, umplând-o de magie, poezie și vise. Altfel, viața mea ar fi fost o lampă a lui Aladdin neînsemnată, murdară și obscură, fără duhul din ea. Dacă ar fi existat contacte reale și o relație propriu-zisă, probabil că totul s-ar fi transformat în ”bube, mucigaiuri și noroi”. Și, îndată ce s-a încheiat episodul acesta lung de 10 ani, afară s-a întunecat brusc, s-a făcut o noapte grea, de plumb (simbolistă, nu din aceea romantică, luminată, plină de stele, licurici și felinare aprinse și vegheată de o lună mare, dulce-mentolată ca o bomboană de Mentosan), pământul s-a curtremurat și s-a iscat un abis. 

Acum plutesc deasupra abisului mână-n mână cu Promy, fără teamă, fără, regrete, fără speranță. Promy a fost prima mea iubire. De mică, mă jucam ”de-a Promy” și continui s-o fac. Promy m-a ajutat de-a lungul vieții să-mi păstrez sufletul, și-a asumat, cu curaj titanic, în ciuda oboselii, a frustrărilor și a silei milenare, până și destinul ingrat de personaj în cărțile lui Madame Dezastru și a acceptat să participe la nenumărate aventuri alături de mine. Adică apocalipsuri după apocalipsuri. Odată, când lucram în cercetare de piață, disperată din cauza unui deadline, în stilul tipic Madame Dezastru, am lăsat farfuriile murdare și gândacii să se adune treptat în chiuvetă până au ajuns în rai și au infestat paradisul. Promy, săracul, a fost alături de mine la dezinsecția raiului și, totodată, a reușit să reîncălzească iadul criogenat, cu ajutorul focului sacru în care e specialist. Imaginea ne reprezintă pe amândoi îmbrățișați, în infern. Ar fi fost una chiar romantică, dacă bestia de vultur (resuscitată și ea) nu s-ar fi aflat și ea pe undeva, prin preajmă, spre disconfortul lui Promy. Apoi, tot Promy m-a susținut după demisia de la școală (ducându-mă pe Gliese, în insula Pink și la recifurile de corali albaștri din Ataraxia și creându-mi presse-papierul meu indestructibil), a dezactivat portalul infernului, a recucerit Olimpul, a organizat alegeri libere, a inițiat reforma și a rezistat mai departe eroic încercărilor repetate ale zeilor de a deturna revoluția. Le-a făcut pe toate, dacă nu din plăcere, cel puțin, din dragoste și disperare.

***

Câteva demisii în semn de protest

Pe mine personal nu m-au interesat nici banii, nici cariera, altfel... nu mă apucam de scris și nu-mi dădeam două demisii în semn de protest în plină criză, în România.

Prima demisie în semn de protest (dintr-o corporație) a vizat abuzurile capitalismului. Bine, trebuie să recunosc, nu imediat, ci după 6 ani, mie îmi ia mai mult până procesez, decid și pun în practică. Am rezistat eroic multă vreme, eram cea mai veche din departament. Stil de lucru epuizant și dezumanizant, deadline-uri solicitante de azi până ieri, ședințe noaptea sau în week-end în funcție de proiecte... Atunci când mi-am dat demisia, aveam un șef care opera o monitorizare necruțătoare de Big Brother: patrula printre birouri și calculatoare, cu nasul în monitoare (să-l surprindă pe eventualul infractor cu pagina de Facebook deschisă), număra cafelele, țigările, minutele vorbite la telefon și petrecute la budă (că masa se excludea oarecum din start) și, de regulă, manifesta o atitudine degradantă față de colegi (mai puțin față de mine, eu eram respectată ca persoană veche în firmă și serioasă, dar mă afecta, indiferent cu-i era adresată). Interesant, nu am fost singura care a protestat și care și-a dat demisia: toți colegii din departament am fost solidari, am făcut sesizări la ședințe, ba chiar am semnat împreună un memoriu adresat șefului nostru direct și managerului general. După aceste demersuri, inclusiv după plecarea multor persoane din firmă, au început să apară rezultate, atmosfera de lucru s-a schimbat, iar șeful autoritar a demisionat și el.

Acesta a fost doar unul dintre șefi: am mai avut și altul necontactabil de parcă nu ar fi existat, indiferent ce probleme întâmpinam. Îl așteptam ca pe Godot sau ca bunicii noștri pe americani la venirea comunismului. Colegii noi (care stăteau 2-3 săptămâni până la 3 luni în firmă) ajunseseră să-mi adreseze întrebări metafizice: există șeful cu adevărat? Dacă spuneam că da, nu mă credeau că există. La un moment dat, am avut un proiect absolut debusolant și cu consecințe devastatoare pentru mine: clienta pentru care lucram se considera stăpâna mea (competitoare a lui Madame Hera la competență, inteligență, capacități analitice, organizare eficientă și bune intenții) și, după ce și-a luat raportul (versiunea 1001 de nopți), m-a lăsat în comă pentru mai bine de un an. Eram singură pe cruce și-l strigam disperată pe șeful (”Șefu’, șefu’, lama sabactani?!”). Când am reușit în sfârșit să-l prind, mi-a spus doar patru cuvinte, foarte încurajatoare de altfel, care m-au marcat la fel de mult ca celebra expresie ”Toate sunt la fel”: ”O să te obișnuiești”. Apoi, el și-a dat demisia, iar eu am intrat în comă.  

Timp de mai bine de un an, inima m-a strâns mereu ca o gheară,  nu mai puteam să respir, nici să clipesc, nici să-mi îndoi degetele, abia legam două cuvinte, mă târam, nu mergeam, făceam eforuri supraumane pentru a-mi îndeplini sarcinile minimal, nu mai simțeam și nu-mi mai doream nimic. Numai pulsul și tensiunea erau la cote maxime. Deși nu mă rugam prea mult (căci nu mai aveam putere), lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine. Mai întâi, a trebuit să ajung în locul potrivit: într-o scurtă vacanță la mare, am montat și demontat cortul de mai multe ori (ba era prea aproape de mare și se anunțaseră valuri, ba treceau bărci, ba era zona festivalului și tot așa), blestemându-mi zilele, până am ajuns în golfulețul de lângă Cherhana, în Vamă. Era un singur loc disponibil și am amplasat cortul acolo. Când am ieșit dimineața din cort, eram doar un ciot uscat și putred. Dar, sub placenta de aur a soarelui, nisipului și valurilor, ascultând ecouri din ”The Doors” de la Stuf, am simțit cum îmi creștea din nou carnea pe oase, sângele coagulat și infectat se golea de otravă, prindea culoare și începea să curgă nestăvilit, hrănindu-mi celulele și trezindu-le la viață, pielea mi se făcea tot mai strălucitoare, iar chipul mi se lumina, de parcă eram schimbată la față. Când placenta s-a spart, am simțit, pentru prima oară în viață, la un nivel de intensitate insuportabil, că trăiesc. Da, trăiesc, nu supraviețuiesc. Și mă simt acasă. Ce liniște e! Ce fericită sunt! Am renăscut. Totul e proaspăt și luminos în jurul meu. Simt briza mării în nările dilatate de plăcere, nisipul, pietricelele și scoicile îmi intră în piele și mă sfâșie dulce ca gheruțele unei pisici, iar valurile mătăsoase îmi mângâie tălpile și torc blând, la nesfârșit. Poftesc chiar la o hamsie, și de ce nu, la calamar pane cu cartofi gratinați și un pahar de vin alb. Sau măcar o bere și cartofi wedges de la ”Bibi”. De atunci, golfulețul a devenit ”Camera” din ”Zona” lui Tarkovski, locul unde cei disperați, dar încă inocenți, mai primesc o șansă, iar visele se împlinesc și am început să merg aici într-un ritual anual de purificare și renaștere. M-am simțit dureros de vie și de fericită și mi-a fost rușine că sunt singura astfel din Univers, în mod total nemeritat, bineînțeles, așa că am vrut să împărtășesc suferința celor din jur, în special pe a lui Promy, să preiau măcar o parte infimă din ea.

Cum spuneam, Dumnezeu m-a ajutat de nenumărate ori, chiar și când nu i-am cerut nimic, iar eu m-am simțit protejată. Însă nu numai Dumnezeu, ci și oamenii au făcut multe pentru mine. Nu doar familia, prietenii, colegii și profesorii m-au ajutat mereu, ci și oameni necunoscuți: cineva m-a inclus într-o antologie de scriitori români (după ce i-am trimis câteva povestiri); o doamnă de la o editură a fost singura care a deschis mailul de la mine, a citit volumele trimise și mi-a propus să colaborăm; un critic s-a uitat pe materialele mele, recomandate de aceeași editură, deși nu știa nimic de mine, și m-a stimulat să continui; un funcționar de la comisia prezidențială a dat plângerea mea mai departe către poliție; un bătrânel mi-a adus acasă buletinul pe care-l pierdusem (împreună cu permisul de conducere și cardul); un tehnician a reușit să repare instalația de aer condiționat de la mașină, defectă de mai bine de 5 ani. Sunt doar câteva exemple mai recente care îmi vin în minte, nu aș putea face o listă. Nu am cuvinte să le mulțumesc acestor oameni extraordinari și adevărați profesioniști, incredibil, toți din România. Dumnezeu să-i ajute!

După ce am plecat din cercetarea de piață, au urmat aventura universitară și a doua demisie în semn de protest, de data asta, în luptă cu comunismul. Cum așa? Cum se poate? Comunismul s-a terminat cu mai bine de 20 de ani în urmă! Și eu credeam până de curând că de acum încolo luptăm exclusiv cu capitalismul în România, nu cu comunismul, dar m-am înșelat. Am descoperit și eu că fantoma comunismului mai bântuie... cel puțin prin universitățile particulare: mediu intelectual fin, elevat de ”copy-paste”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, fabrică de diplome, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai aproape de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar dacă nu au fost și nici nu au de gând să vină la vreun examen). Demisia a constituit un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot, pur și simplu am refuzat să mai fiu posedată de fantome. Mi s-a cerut și mie să pun note din burtă (că așa e la particulară, toată lumea face așa, asta-i politica, ăsta-i sistemul), dar am refuzat și mi-am dat demisia într-un moment strategic: în ziua dinaintea examenului de titularizare. Am făcut apoi nenumărate reclamații și sesizări, dosărelul a ajuns la poliție și acum aștept numărul de dosar de la Parchet de aproape un an. Și o să mai aștept mult și bine. Nu știu de ce nu mă învăț odată să am răbdare ca titanii, Promy mereu mă apostrofează.

Apropo, capitalismul, cât de abuziv, e mai suportabil decât comunismul care înseamnă prostie și teroare absolută. Un detaliu: când mi-am dat demisia, capitaliștii au plâns după mine și m-au implorat să nu plec, dar comuniștii m-au scos afară în șuturi. Dacă mă duc în vizită, capitaliștii mă primesc cu entuziasm și încearcă să mă convingă să mă întorc, dar comuniștii cheamă paza, poliția, armata, SPP ș SRI-ul, sunt teroristă și asediez facultatea.

A treia demisie în semn de protest (din echipa lui Promy și de la scris), uimitor, nu apare în imaginile de pe pereții peșterii. Le arăt eu lui Promy și lui VJ. De ce nu sunt niciodată luată în serios? Să fac greva foamei? Și de ce trebuie mereu să mă obișnuiesc? Prin empatia cu Promy, Dumnezeu și oamenii din lume, dublată de chinul scrisului, m-am trezit captivă într-o serie nesfârșită de agonii, morți și resuscitări, sunt revoltată fără speranță de răul ireparabil și, frecvent, inevitabil din lume, am oroare de toți Big Brotherii de pe pământ și din Olimp, mi-e scârbă, am obosit și m-am săturat. Am ajuns iar o nemuritoare blestemată ca atunci când lucram în cercetare de piață. Doar că acum mai simt, din când în când, și fericirea aceea năucitoare și inexplicabilă care mă face să intru în pământ de rușine. Deși nu mai sunt sigură că e important și, în același timp, mi-e jenă de toți cei care cel mult supraviețuiesc, fără să trăiască, trebuie să recunosc: cu voia lui Dumnezeu, sufletul meu e în siguranță, presse-papierul nu poate fi spart nici de agentul Smith din ”Matrix”. Poate că totuși, de data asta, trebuie să încerc să mă obișnuiesc. Altfel, nu-l voi face pe fostul șef să plângă și să devină contactabil, cu riscul de a-l vedea Obama. Iar spiritul lui Promy trebuie să rămână viu. La urma urmei, nu toate obiceiurile sunt proaste. De pildă, am bunul obicei de a lua micul dejun (cereale sau musli cu lapte), bunul obicei de face duș cu Promy și apoi de a ne juca ”de-a Bill și Monica”. Na, uite că are și el, implicit, obiceiuri bune, am descoperit acum. Și mai am un obicei bun, din copilărie: dacă tata m-a învățat să visez, iar mama mi-a transmis ceva din spiritul ei practic, rigoarea și perfecționismul ei, eu am încercat să combin și să pun visele în practică, în chiar viața mea și apoi a altora, la fel ca Promy. Nu sunt doar Fata lui Dracula, ci și a mamei și a lui tata. Eu mi-am trăit efectiv visele. Și nu regret nimic. All apologies!