Examen cu Big Brother (35): Învierea

Spre capătul peretului neted și lucios din stânga, pe care îl contemplu acum, e un spațiu lăsat liber, poate că îl voi desena acum. Încăperea se termină cu o crăpătură mare în zid (cam de înălțimea mea) pe unde se face trecerea spre camera următoare. Aș putea să mă strecor pe acolo, fără mare efort. Înainte să apuc să trec prin crăpătură, simt o atingere rece care mă electrizează: cineva m-a apucat de mână. O fi Promy? Nu, e iar fata aia brunetă, cu părul prins în coadă, hanorac verde, blugi tociți și adidași, care seamănă leit cu mine: Ile de pe Gliese, sora mea geamănă. Ce-o mai căuta și aici? Nu-i destul că m-a văzut în cea mai ingrată postură, în coșmarul meu în care a trebuit să înfrunt toți Big Brotherii din univers, a venit și aici, nu mai scap odată de ea! Iar eu sunt din nou goală și neajutorată, în timp ce ea e îmbrăcată destul de bine, chit că nu-mi place hanoracul ei verde ca iarba vacii (parcă nu ajungea tricoul alb al lui Promy!). Îmi vine să intru în pământ de rușine, dar nu cred că se poate coborî mai mult de-atât, suntem destul de jos și acum, nu-i așa VJ? Ile de pe Gliese are mâinile reci și vineții, chiar dacă poartă haine groase. Poate că și ei i-e frig de la 25 de grade Celsius în jos. Poate că și ea se încălzește numai când face dragoste.

Ce o mai vrea de la mine? Nici nu cunosc limba ei, habar n-am să vorbesc atarsi. VJ îmi comunică să nu mă impacientez, traduce ea, uite, chiar acum Ile de pe Gliese mă întreabă dacă nu vreau hainele ei, măcar pentru câteva minute, ca să mă încălzesc un pic, și, eventual, adidașii ei, ca să nu mai calc direct pe podeaua rece și alunecoasă și să nu mă rănesc prea tare la picioare, înțepându-mă în pietricelele de pe jos. Nu, o să dârdâie și ea și-o să aibă tălpile sfâșiate. Fac pariu că e deja foarte răcită și cu febră, poate și la PMS, o să fie binecuvântată cu o anexită, o infecție urinară sau o cinstită de cistită cât de curând, dacă nu are deja. Dar, cum Ile de pe Gliese insistă (și se pare că e foarte încăpățânată, cu cine o semăna?), accept în cele din urmă, fără prea multă convingere, și mă îmbrac, stingheră, cu hainele ei, inclusiv cu hanoracul ei verde ca iarba vacii. După ce îmi pun hainele ei și îi mulțumesc pentru ele, zâmbind stupid, Ile de pe Gliese îmi mărturisește că a pictat chiar ea desenele de pe peretele din stânga și mă roagă să ne mai uităm o dată la ele. Uluitor, desenele capătă o nuanță albastră fosforescentă precum coralul din presse-papier sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune” și încep să scânteieze feeric, de parcă s-ar fi aprins deodată luminile de Crăciun.

Merg alene de mână cu Ile de pe Gliese, palmele i s-au răcit și învinețit și mai mult, după ce mi-a dat mie hainele ei, apoi intrăm pe rând, aplecându-ne ușor, prin crăpătura din zid în încăperea următoare. Ciudat, oboseala s-a risipit. E liniște. Se aude doar picuratul ritmic al apei, rostogolindu-se lin, hipnotic, la nesfâșit, de sus, din tavan și de pe pereții peșterii. Acorduri de vals vibrează în surdină și-mi sfâșie dulce sufletul... E valsul cel scurt, simplu, de doar un minut, în mi bemol major, tulburător de suav, compus de Promy pentru mine, pe care o să-l danseze măcar o dată la o mie de ani ca să-și aducă aminte de mine. Plafonul, podeaua și pereții sunt netezi, limpezi și strălucitori ca niște oglinzi. Încăperea arată acum ca o sală imensă de bal, luminată de candelabre uriașe, cu brațe sculptate din coral albastru fosforescent și becuri de cristal, în formă de presse-papier.

Strălucirea lor vie mă face să clipesc, să-mi plec capul și să mă uit în pământ. Astfel, pot observa pe podea nenumăratele bucățele de cretă colorată, fluorescentă, împrăștiate peste tot. Ile de pe Gliese le privește fascinată, în tăcere și ia apoi câteva bucăți de cretă colorată în mâinile sale înghețate. Uimitor, desenează rozete multicolore, broderii diafane, nemaivăzute, în culorile curcubeului cum făceam pe vremuri împreună cu prietena mea din copilărie, în fața blocului, atât de frumoase că nimeni nu călca peste ele (lumea le ocolea sau sărea pur și simplu peste ele), iar ploaia parcă nu se îndura să le șteargă. Răvășită de atâta frumusețe, ridic și eu câteva bucățele de cretă colorată de pe jos și încep s-o ajut, chiar dacă îmi simt mâinile grele ca de plumb, stângace și nesigure, și n-am mai desenat din copilărie.

În curând, toată sala e plină de rozete multicolore, inclusiv pereții laterali, iar oglinzile răsfrâng desenele de pe podea pe tavanul scânteietor. Închid ochii, orbită de explozia de lumină și culoare. Îmi țin respirația ca nu cumva miracolul să dispară. Parcă am fi în Sainte-Chapelle, la Paris, în catedrala cu pereții acoperiți în întregime cu vitralii. Stare de grație... Mâinile lui Ile de pe Gliese s-au încălzit, la fel ca și ale mele. În palmele mele fierbinți, umede de emoție zăresc presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia, cu tot cu dedicația lui Promy ”to God created Disaster, Ile. With love”, iluminată de lacrimile mele. Coralul inform din interior are și el acum o structură clară, bine definită: ne reprezintă pe mine și pe Promy îmbrățișați. Reluat neîncetat, cu o încântătoare obstinație, valsul cel scurt în mi bemol major mă învăluie dureros de tandru ca valurile oceanului Ataraxia.

***

Mă trezesc înapoi pe scaun, în bucătărie, înțepenită ca Madame Hera la ”Suleyman Magnificul”. Cu un efort suprauman, mă lupt să-mi descleștez degetele de pe brațele scaunului ca să apuc cana de porțelan pictată de Pira cu fluturași multicolori. E plină cu ceai fierbinte de mușețel, cu miere și lămâie, pregătit special pentru mine de Promy. Mă ajută el s-o țin, așa că reușesc să beau câteva înghițituri, înecându-mă și tușind. Deși am gura uscată și mi-a amorțit limba, mă străduiesc să vorbesc:

– P-p-pro-m-my, du-du-mă la Ile de pe Gliese! Acum, te rog. Poți s-o localizezi?

– Da, Ile, dar ești foarte obosită, vreau să te odihnești mai întâi.

– Nu, Promy, te rog, vreau acum, o să stau doar un minut.

Promy mai boscorodește și pufnește un pic, apoi oftează adânc,  mă privește cu un aer tragic de martir (la fel ca fii-miu în vizită la muzeu, la Luvru), își suflă bretonul și se apucă de treabă. O localizează rapid pe Ile de pe Gliese, îmi introduce un microcip cu limba atarsi preinstalată și mă teleportează la sora mea geamănă, direct în cameră. O lumină difuză, romantică inundă camera, nu are decât o veioză mică, în formă de lotus, de un alb diafan. Camera e plină nu doar de cactuși albaștri în culori vii, parcă proaspăt înfloriți, ci și de cărți, hârtii, genți, eșarfe și pungi aruncate de-a valma sau îndesate unele peste altele. Aceeași dezordine fascinantă ca și la mine în Titan (doar că la mine n-am unde să le pun, nu încape nici coada pisicii, în timp ce la ea camera e mai spațioasă). Îmbrăcată ca de obicei cu hanoracul ei de un verde turbat și blugii ei tociți, cu părul strâns la spate, Ile de pe Gliese stă maiestuos la biroul ei din lemn de fag, ghemuită regulamentar, cu genunchii la gură, deși are la dispoziție un scaun directorial din piele, ergonomic și reglabil (cred că va trebui să-mi cumpăr și eu unul, când primesc împrumutul nerambursabil de la nașul-zân de la bancă). Cu toate că mă aude, nu se oprește imediat din tastat, așa că aștept în liniște lângă birou, trăgând din pufăitoare.

– Bine ai venit! spune Ile de pe Gliese, întinzându-mi o mână la fel de rece și vânătă ca a mea și zâmbind ușor stânjenită. Te așteptam.

– B-b-bi-bi-ne te-am găsit! Ce faci? bolborosesc, surâzând la fel de stingher.

– Scriam.

– Ce?

– Povestea ta. Fiecare om are dreptul la o poveste, nu? Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Logic, nu?

– Eu nu mai sunt așa de sigură. Mi-e rușine să fiu singura ființă vie de pe Pământ, mă doare, mi-e silă și am obosit. Nu mai zic de scris. Intelectual depresiv e pleonasm și pe Gliese, nu? Mai bine speli geamuri decât să faci munca asta intelectuală. Vaclav Havel știe. Și până când? Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Ah, am ajuns din nou o nemuritoare blestemată și nu mai suport.

– De multe ori, nici eu. Dar, uite, am avansat ceva. Am ajuns la momentul în care desenam amândouă rozete multicolore pe VJ, în peșteră.

– Știi și de VJ? Dar ce, pe Gliese nu se întâmplă nimic ca să ai ce povesti?

– Din fericire, nimic grav. Deocamdată. Dar scriu povestea ta.

– De ce?

– Am fost împreună în peșteră. Ai văzut peretele din stânga, pictat de mine cu scene din viața ta. Dacă nu ar fi fost nimic acolo, era mai bine?

– Nu știu.

– Și ai observat ceva la desenele astea? S-a întâmplat ceva când am venit eu?

– Sunt prea obosită ca să procesez ceva, dar, stai, când ai apărut tu, desenele au devenit fosforescente precum coralul albastru de la voi din Ataraxia.

– Exact! Era acolo o anumită strălucire, o rază de lumină.

– De ce?

– Pentru că eu am văzut frumusețea din viața ta. O frumusețe uneori sălbatică, dar, știi, desenele mele au îmblânzit-o.

– O frumusețe efemeră și injustă, când atâția suferă absurd pe Pământ. Ba chiar și pe Gliese, din cauza a ceea ce se întâmplă pe Pământ.

– Frumusețea e tulburătoare tocmai fiindcă e efemeră. Altfel nu ar fi perceptibilă. Dar, la urma urmei, oamenii peșterii vin și se duc, însă desenele rupestre rămân. Iar lumina, de multe ori, se vede cel mai bine din peșteră. Afară, ori ne-ar orbi, ori, pur și simplu, n-am observa-o. Strălucirea e vie și răscolitoare doar înăuntru, în peșteră.

– Păi, și cine vede această strălucire?

– Tu, eu. Alții de pe Gliese sau de pe Pământ. Noi ne adunăm în jurul focului pe plajă sau la o terasă la o bere și spunem povești.

– Plajă, foc, bere, terasă... Ce vorbești, surioară?! Cine crezi că are așa ceva pe Pământ? Un mic grup de privilegiați, cum am fi noi ăștia din Țara lui Dracula, dacă ne țin buzunarele. Ia arată-le strălucirea asta și femeilor sau bărbaților din Iran, Coreea de Nord sau Siria! Și sunt doar câteva exemple din miliarde. Când mă gândesc la asta, mi-e rușine, mă doare și apoi nu mai vreau nici eu nimic, decât să dispar. Dar, în fine, treaba ta, foarte bine, spui povești... despre Pământ și despre mine, tu nu ai altceva de făcut?

– Ba da, lucrez opt ore pe zi ca web designer, dar în timpul liber (de fapt și în afara lui), urmăresc și scriu povestea ta. Și o trăiesc. Toți gliesienii percep gândurile și senzațiile fraților lor gemeni de pe Pământ. Și simt foarte intens ce se întâmplă cu ei.

– Îți mulțumesc că ai sacrificat povestea și pe tine... ca să mori cu mine.

– Cu plăcere. De fapt, nu cu plăcere. Din dragoste și disperare, cum ziceți voi. Uite, hai să-ți arăt ceva!

Fără să se dea jos de pe scaunul directorial, așezându-se comod cu un picior sub fund și cu celălalt genunchi ridicat, sprijinindu-și bărbia de el, Ile de pe Gliese întinde mâna și ia o sticlă de apă plată la jumătate de litru, umplută cu un lichid de o culoare suspectă (între pișat și diaree, dar poate că sunt iar prea paranoică, obosită ori am inhalat prea mult praf de pe videoproiector). O dă pe gât pe nerăsuflate (se vede că e la fel de însetată ca mine). Îmi face și mie semn să mă servesc, dar am rețineri, nu doar din cauza culorii atrăgătoare, ci și pentru că nu am la mine scannerul ca să o verific, cine știe ce-o fi acolo. Până la urmă, cum insistă și mi-e sete, iau o sticlă și gust. E ceai de mușețel, cu lămâie, dar fără zahăr., cum consum și eu, de obicei. O beau pe toată. Ce păcat că n-are și rom cu ceai de conifere, cu miere și lămuie ca la Mălăești! Nu-i nimic, o să savurez mai târziu cu Promy, când ne-om juca de-a ”Bill și Monica”. După ce termin ceaiul, Ile de pe Gliese deschide un fișier în Word, îmi împrumută ochelarii ei și mă îndeamnă să citesc, cu obrajii în flăcări și ochi scânteietori.

”Rachmaninov… Concertul nr. 2 pt. pian şi orchestră. Interiorul unei camere obişnuite. Dar eu o vreau neobişnuită… Şi de ce n-ar fi aşa? Aș putea încerca printr-un nou design; printr-o îmbinare mai subtilă a luminilor care ar trebui să fie mai difuze, dobândind astfel o anume senzualitate; prin micul cactus care refuză deocamdată să înflorească şi care are precis flori de un albastru orbitor şi neverosimil; prin desenele originale, poate un pic extravagante, puse de-a valma pe tapet; prin postere şi tot felul de poze; prin versurile scrise oarecum dramatic, asemenea unui zbor săgetat, pe hârtii arse cu bricheta pe margini şi lipite pe pereţi într-o dezordine halucinantă… Aș putea încerca şi prin autosugestie … Poate că aşa aș reuşi să dispar deodată, înghiţită de o lumină sau de o umbră sau, cine ştie, de reflexia unei petale a cactusului încă neînflorit. Camera asta nu poate fi obişnuită. Mai ales atunci când se aude în ea Rachmaninov…”

– E descrierea camerei tale de la începutul liceului, scrisă de tine atunci! Și atunci încercai să te pierzi fără urmă într-o reflexie a unei petale de cactus albastru. Sincer, nu pot să te ajut să dispari, dar pot să-ți dau un ghiveci cu un cactus albastru autentic, să-ți decorezi camera, ha-ha-ha! izbucnește în râs Ile de pe Gliese.

– Mersi, dar mai bine nu, îl devorează Guru imediat. A hăpăit și cactuși și scaieți, cu tot cu spini, și se lingea pe bot. De-asta n-am nicio floare în Titan. Vreau să zic în Titan, la București. Nu în titanul Promy... Prometeu, săracul. Un ghiveci cu cactus în burtă îi mai lipsește, că în rest le-a avut pe toate. Prefer animalele, nu e vorba doar de gurul Guru, Bebe unicornul, Promy, câine rău și turbat, ci și, de pildă, de albinuțe. Am semnat și aș semna oricând fără să clipesc o petiție pentru salvarea albinuțelor. Cu ele comunici mai ușor decât cu oamenii. Prefer animalele, dar încă mă interesează oamenii. Apropo, Guru i-a mâncat și florile lui Promy din bungalouri, aici, pe Gliese, împreună cu cele din Olimp. Cred că și papagalii, mărturisesc nu foarte convinsă, de altfel, de ultima aserțiune.

– Nu-i nimic, dacă-l mănâncă Guru, îți dau alt ghiveci.

– Bine, cum vrei tu. Știi, am visat întotdeauna, de când eram mică, cactușii voștri cu florile lor mari de un albastru orbitor, ireal, șoptesc cu glas întretăiat, luminându-mă la față. Am văzut recent un film, ”La grande belleza”, despre un scriitor din Roma care căutase toată viața o mare frumusețe și nu o găsise. Eu am descoperit multe mari frumuseți, pe lângă artă și locurile sacre din București de pe vremea liceului: Dumnezeu, paradisul din Vamă și, the last but not the least, Promy. Și prințul Mîșkin spunea: ”Frumusețea va salva lumea”. Frumusețea e totuna cu adevărul și binele. Frumusețea ajută lumea nu doar să reziste entropiei, ci și să se mântuie. Frumusețe înseamnă să calculezi corect și să aplici ”2+2=4”. Matematica bunului simț e frumoasă. De-asta, Iisus și Promy sunt frumoși, nu greșesc niciodată la socoteli. Promy e acum ”la grande belleza” pentru mine, e floarea mea albastră de cactus. Îl iubesc.

– Da, înțeleg, și eu îl iubesc. Vă iubesc pe amândoi.

– Ceee?! Vezi că eu sunt destul de geloasă, chit că nu mă manifest ca zeițele. Deocamdată. Ah, iartă-mă, mă port ridicol, te fac de rușine.

– Nu, stai liniștită, nu sunt un pericol. Cel puțin nu unul mai mare ca Madame Dezastru. Și cine nu-l iubește pe Promy? rostește ea tare, precipitat, îmbujorându-se.

Sunt puțin surprinsă, Promy e îngrozit și exasperat de ura din Olimp și de pe Pământ, dar pe Gliese lucrurile stau altfel, mă bucur că e iubit și apreciat. Și, acum să nu exagerăm, chiar și pe Pământ ori în Olimp ”nu sunt toate și toți la fel”. Zâmbindu-mi cu aerul ei ușor dezorientat, dar prietenos, Ile de pe Gliese îmi pune încet, cu mâini tremurătoare, în ceșcuțe mici cât un degetar, cafea decofeinizată fierbinte, fără zahăr și fără lapte (cum consumam și eu la București, înainte să locuiesc împreună cu titanii în Olinp). Hm, a turnat cafeaua cu grație într-un ghiveci de cactus albastru. Sper că acesta e obișnuit cu asemenea greșeli și va rezista. Are forța și fragilitatea titanilor. Puterea celor care dansează goi în fața tancurilor. Puterea vulnerabilității, a dăruirii și a sacrificiului. Puterea fulgurantă, dar de neînvins a frumuseții și a iubirii.

Ile de pe Gliese observă greșeala și își cere iertare, bâlbâindu-se și înroșindu-se și mai tare. Mă roagă pe mine să pun cafeaua, dar eu sunt atât de obosită și-mi tremură mâinile în asemenea hal că aș scăpa tot, direct pe laptop. Ile de pe Gliese se adună un pic, surâde încurajator și toarnă din nou cafeaua lent, până la jumătatea ceșcuțelor minuscule, ca să se asigure că nu mai varsă nimic. Dar nu numai un un hobbit sau un gnom, ci până și Degețica și Zâna Speranță Made in China de la McDonald’s ar refuza o porție așa mare și ar face reclamație. Ile de pe Gliese se scuză din nou, dacă vreau mai mult, pot să-mi pun eu singură, ea nu riscă. Acum, surprinzător, s-a încălzit, fie când a auzit de Promy, fie că s-a agitat teribil cu ritualul cafelei și-a transpirat. Și-a scos hanoracul, l-a aruncat pe pat și a rămas în tricou. Poate că are deja febră... ca mine. Deodată, observ ceva bizar la mâna ei dreaptă, aproape de încheietură: are un semn ca cel pe care mi l-am făcut eu cu cuțitul când eram deprimată după demisia de la fuckultate și mi-era tare dor de copii. O privesc înmărmurită, în stare de șoc:

– Nu se poate, ai semnul meu de la cuțit!

– Sigur că da, am toate cicatricele tale. Și nu numai.

Își ridică hanoracul și tricoul. Mă uit un pic jenată, dar fără să-mi pot reține curiozitatea, și descopăr uimită, și, în același timp, fascinată, cu o anume încântare, că are cicatricele de la ficat și de la piept ale lui Promy. Exact ca mine! Nu le văzusem mai înainte, când desenasem împreună rozete în peșteră, nu mă uitasem prea mult la ea, eram surmenată, ambarasată și preocupată atunci de cu totul altceva.

– Ile de pe Gliese, surioară, eu de ce nu te simt pe tine cu tot cu povestea ta... mă rog, a mea?

– Ba da, Ile din Titan, acum simți.

Mă îmbrățișează minute la rând, cu o forță titanică surprinzătoare, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secunda următoare, așa că preferă să-mi sfărâme ea oasele și să le preschimbe în praf de stele. Mâinile i s-au încălzit, îi ard, iar ochii îi șiroiesc de lacrimi, dar eu sunt prea obosită ca să plâng.

– Îți mulțumesc, șoptesc. Iartă-mă, aș vrea să plâng cu tine, dar nu mai am lacrimi.

– Nu-i nimic. Lacrimile mele sunt și ale tale.

– Îți mulțumesc pentru tot. Ce aș putea face pentru tine?

– Să te culci. Oboseala ta... și a lui Promy mă epuizează și pe mine.

O petală imensă de cactus de un albstru intens, neverosmil ne acoperă protector pe amândouă. Acorduri din Concertul 2 de Rachmaninov, la fel ca valurile oceanului, îmi mângâie trupul trudit și-mi alină sufletul apăsat. În depărtare, plutește un puf alb, orbitor de alb, străveziu și luminos, delicat ca o aripă de înger. S-au întors lebedele împușcate la Revoluție!

***

După întoarcerea de pe Gliese, dorm, în sfârșit, zile și nopți la rând, de parcă aș fi vrăjită ca Brunnhilde să zac și să visez mii de ani că voi fi trezită din somn de sărutul lui Siegfried. Într-o zi, după ce deschid ochii (asta-mi ia circa patru ore, căci sunt lipiți ca tronul de fundul lui Madame Hera după păcăleala lui Hefaistos) și mă dau jos din pat (de asemenea, un lucru de durată, îmi trebuie minim o oră doar ca să mă întind și să-mi trosnesc oasele), mă duc la bucătărie, târșindu-mi picioarele, să fac o cafea Lavazza cu lapte și zahăr. În câteva ore, reușesc să găsesc toate ingredientele necesare pentru cafea și să o fierb, fără a produce alte dezastre, cu excepția unei căni sparte (ultima din seria cu fluturași multicolori pictați de Pira) care mi-a alunecat din mână. În timp ce beau, în sfârșit, cafeaua fierbinte, răsfoiesc o revistă culturală de pe Pământ și, brusc, am o revelație. L-am descoperit pe fratele de pe Gliese al lui Promy! Mai știți, tot eu îl identificasem pe unul dintre strănepoții săi, ultimul titan, George Soros, în ziarul ”Adevărul”. Acum se pare că am dat de fratele lui de suflet de pe Gliese. Unul mare, nemuritor și blestemat ca și Promy.

– Promy, vino repede! îl strig emoționată, tremurând puternic, gata să vărs cafeaua.

Promy se apropie în viteză, își trage un scaun, se așază la masă, își suflă bretonul și-și aprinde o țigară. Îl strâng tare de mână și-i spun surescitată:

– Promy, cred că l-am găsit pe fratele tău de pe Gliese!

Promy râde în hohote, ținându-se cu mâna de burtă. Își toarnă o cafea cu lapte, pune o linguriță de ambrozie și amestecă amuzat. Eu mă îmbufnez un pic, dar revin în forță, hotărâtă să-l conving:

– Nu râde! La fel ai făcut și când l-am descoperit pe nepotul tău, Soros, în ”Adevărul”. Ăsta e fratele tău de suflet de pe Gliese. E mare și un nemuritor blestemat, exact ca tine. Nimeni altul decât unicul și inegalabilul poet Adrian Păunescu! Zice la fel ca tine că ”nemurirea e o boală”, că nu poate nici să trăiască, nici să moară (”nu pot trăi, precum nu pot muri”), iar poezia se cheamă chiar ”Biet nemuritor la zidul morții”. Săracu’, e mereu pus și el la Zid, cum ești tu!

– Cred că ai inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Las-o baltă, Madame Dezastru! Vai de mine, ce familie am! Parcă nu-mi ajungea că-l am unchi pe nenea Cronos, verișor pe Știi Tu Cine... Zeus, iar nepoți pe Hermes și Apollo! O să-i reneg pe toți. Să mă împuște Bombo!

Cu ochii lipiți, încă amețită de somn, îmi iau laptopul, gândindu-mă să văd un film pe net, poate mă mai trezesc. E semnal bun pe VJ. Sunt nesigură și confuză, dar nu chiar ca Obama care mai are un pic și-o să descopere tancurile rusești intrând triumfal în Casa Albă, probabil ca s-o redecoreze. Se pricep mai bine ca băieții de la Led Zeppelin. Ce surpriză! Obama o să aplaude entuziasmat. Uau, a venit trenulețul Thomas, de când îmi doream unul, n-am avut când eram mic! Să-l trag de sforicică prin toată Casa Albă. A, e un tanc. Super! Ah, am primit și bărcuțe și avioane. Ce tare! O să mă dau în bărci cu Putin. Cred că mi le-a adus Moșul. Ce bine că îl țin prizonier la NSA!

Iau laptopul, dar îl trântesc pe pat imediat, fără să-l deschid. Ah, eu am laptop, acces la net și pot să vizionez orice film vreau, însă alții nu. Mi-e rușine, dar continui. O să mă uit la un film cât mai comercial și mai convențional, din două motive: 1. fiindcă nu pot să procesez. 2. ca să nu mă simt foarte prost față de cei care vizonează seriale de dragoste cu îngerași cu chador sau cu muncitoare în salopetă (în Coreea de Nord oamenii sunt arestați și duși în lagăre de exterminare dacă urmăresc telenovele străine). Aleg, așadar, un film Disney, ”Frozen”: când ajung la sfârșit, dau înapoi, la început, pentru că mă frământă o întrebare: fetele alea, protagonistele, sunt surori? Verific, mă conving și mă uit apoi la final. Hm, hai să deschid mailul, poate că e o idee mai bună. Ah, iar e full de mesaje promoționale pentru mărire de penis! Nu, nu vreau, lăsați-mă-n pace! Stați, nu e vorba de penisul meu, ci de al lui Ponta. Cum? Ponta vrea mărire de penis? Mai citesc o dată și clarific: Ponta dorește o mărire de pensii, nu de penis. Nu, e clar că nu sunt capabilă de nimic, mai bine îi calculez lui Promy vibrația numelui și a personalității, după numeralogia magică (unde fiecare literă are alocat un număr de la 1 la 9). Mă apuc, așadar, să scriu numele lui Promy, să atașez literelor cifre și să socotesc. E doar un joc (culmea, inspirat după Pitagora) și e mai simplu ca ”2+2=4”. La sfârșit, îl chem entuziasmată pe Promy:

– Ți-am calculat vibrația numelui și a personalității și a ieșit 5, numărul exploratorilor, al celor liberi și îndrăzneți. Pentru interior (cum te vezi tu) e 1 – numărul inițiatorilor, al creatorilor și promotorilor (indiferent de ego), iar pentru exterior (cum te prezinți tu și cum te văd alții) e 4 – numărul celor responsabili, serioși, ancorați în realitate, practici, solizi, cu o forță titanică. Ai văzut? Se potrivește.

Promy izbucnește în râs:

– După ce nume ai calculat? Al Gore, El-Gol, Câine Rău și Turbat, Hoțul, Mincinosul, Porcul, Ticălosul, Trădătorul, Violatorul sau Doctor Frankenstein?

– Vai de mine, iubire, după numele tău, ”Prometeu”.

– Cum? Fără H și S?

– Nu, l-am pus complet: ”Prometheus”, cu H și S, evident. Prima oară am greșit, dar nu din cauza literelor din numele tău, ci din cauza alfabetului: l-am uitat pe Q. Dar apoi l-am adăugat imediat, am recalculat, am verificat și așa iese. Să știi însă că am nevoie de data exactă a nașterii, pentru a-ți calcula vibrația nașterii și a destinului și a-ți ghici viitorul.

– Păi, nu-l știm deja?!

– Haide, Promy! Spune-mi odată!

– Taci, Ile, sunt... într-un fel de concediu medical și am nevoie de liniște. La urma urmei, după ce referință calculezi tu? După nașterea lui Hristos, a lui Mahomed, a lui nenea Cronos sau altceva? Ce calendar folosești? În funcție de fiecare calendar în parte, va ieși de fiecare dată altceva. Și tu o să zici, invariabil, că se potrivește. Hm, și să nu uităm că voi, muritorii, ați fost dotați cu rațiune și liber arbitru. Nu stelele sau numerele decid pentru voi.

– Promy, rațiunea și liberul arbitru sunt suficiente, nu și necesare. Ah, iartă-mă, cred că sunt posedată iar de Bush Jr.

– Ba exact invers. Mai e nevoie măcar de... dragoste și disperare. Și visez la ziua în care n-o să mai putem anticipa tot ce spun nenorociții ăștia de Big Brotheri și n-o să mai prevedem toate apocalipsurile care vin la pachet odată cu ele (întotdeauna mai rele decât orice ne imaginăm). Ziua în care nu Al Gore va mai fi de vină, ci ”stăpânul” lui. Ziua în care intelectual depresiv sau titan legumă (fie și mutantă, de 40 de kile) nu vor mai fi pleonasme. Ziua în care niciun copil nu va mai merge la plimbare în Tartar, în lagăre sau închisori. Ziua în care oamenii vor semăna mai mult cu mine și cu Iisus decât cu zeii și ”stăpânii” de peste tot de pe Pământ. Ziua în care n-o să mai putem ghici viitorul pentru ca va fi imprevizibil. Va depinde, cel mult, de strategiile și de planurile noastre.

– Cred că trebuie să așteptăm cel puțin până îmi vine mie numărul de dosar de la Parchet. Dar, să știi, Promy, indiferent de asta, te iubesc așa de mult încât ți-aș călca și tricourile tale albe pe care le urăsc! Poate că, astfel, îmi spăl toate păcatele. Nu, stai puțin, nu am eu atâtea păcate câte tricouri albe ai tu!

– Promy, las-o pe Ile cu prostiile ei și hai în apă! se aude vocea susurătoare de sirenă.

– Lasă-mă, VJ! Uite ce i-ai făcut lui Ile. Și chiar nu mai tolerez asemenea teste.

– Nu mai ai curaj? Tocmai tu?

– Nu știu, VJ, dacă mai am și nu vreau acum să verific.

– Promy, trebuie să te descarci!

– VJ, nimeni nu a reușit să mă facă pe mine să urlu. Până acum. Vrei să încerci tu?

– Poate că da.

– Dacă aș urla, întreg universul ar sări în aer. Împreună cu tine.

– Stai liniștit, nu vine sfârșitul lumii, nu se întâmplă nimic. Intră în apă și fă exact ce simți, fără să te reții! Măcar o dată în viața ta!

– Promy, te rog, ascult-o pe VJ! îl implor cu vocea întretăiată și ochii plini de lacrimi.

Mormăind printre dinți, Promy trântește ceașca de cafea cu lapte și ambrozie, stinge țigara, își suflă bretonul cu furie și se ridică în picioare. Își îndreaptă spatele amorțit, troznindu-și oasele, apoi se duce încet spre ocean și se aruncă în valuri.

Mă cufund în ocean. E rece și e întuneric beznă. Bate un vânt puternic care îmi taie răsuflarea, îmi înroșește ochii și mi-i face să lăcrimez, parcă ar fi crivățul de pe... Cum, iar pe Elbrus? E ultimul loc din lume în care aș vrea să ajung. Sunt din nou în lanțuri, cu pironul în piept și bestia sfârtecându-mi ficatul? Incredibil, nu. Deocamdată. Dar parcă e cineva înlănțuit de stâncă. Să mă duc să văd sau s-o rup la fugă, asta dacă mai pot, căci iar îmi vine să număr minutele și secundele rămase? 10, 9, 8, 7... Nu! Nu știu de ce pașii mă poartă spre stâncă, de parcă aș fi predestinat. Mă îndrept spre stâncă în transă, hipnotizat, cu un echilibru perfect de somnambul mergând pe balustrada ultimului etaj al unui zgârie-nor.

Nu, nu se poate: acolo e chiar Ile, goală, în lanțuri și cu pironul în piept! E vânătă de frig, parc-ar fi un cadavru. Poate a și murit deja, oamenii nu supraviețuiesc cu pironul în piept mai mult de câteva minute. Nu, nu trebuie să renunț, o să-i scot pironul. Îl trag cu toată forța de care sunt în stare și, în cele din urmă, reușesc să-l smulg. Să încerc s-o trezesc cu-n sărut ca-n povești, poate funcționează. Ile deschide ochii ei căprui închis, cu genele lipite de ger, nu spune nimic, dar îmi zâmbește printre lacrimi. Trebuie s-o iau de-aici, o să-i desfac lanțurile cu orice preț. Deodată, aud un foșnet de aripi insinuant, terifiant, implacabil, tot mai aproape. Nu am cum să nu-l recunosc, îl aud mereu, zi și noapte, nu pot scăpa de el, e un blestem fără sfârșit. Îl ascult fascinat, oricât aș vrea să-l ignor, nu am nicio putere asupra lui. Îngheț de groază. Știu cine vine. Ne va devora pe amândoi.

Împreună cu Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, bestia de vultur se apropie fatal, inexorabil ca un blestem, fremătând din aripile ei monstruoase, râcâind cu ghearele ei metalice, uriașe ca niște căngi de oțel, plescăind din ciocul gigantic, nesățios, din care picură saliva otrăvită. Sunt paralizat, nu am niciun control. Toți trei ne vor îneca în bale și în sânge și vor expune apoi un nou tablou omagial în sala tronului, redând faptele eroice ale celor trei mușchetari din Olimp în luptă cu trădătorii ca mine și ca Ile. Nu, nu de data asta! Îi voi surprinde. Voi urla. Atât de tare încât îi voi spulbera pe toți.

Un urlet cumplit despică cerul, întețește vântul, înfierbântă aerul, face stele să se prăbușească, pământul să se cutremure, apele să clocotească și să se reverse, stâncile să se sfărâme. Un urlet al furiei și al disperării, abisal, din adâncul mileniilor de sufocare și frustrare, fierbinte, necruțător, irepresibil, fără sfârșit. Știi Tu Cine, bestia și Hermes sunt pulverizați.

Ile se prăbușește de pe stâncă în brațele mele. Alunecăm amândoi la pământ. Bizar, e cald și moale, ca cel proaspăt arat primăvara la țară. Afară e o vreme de aprilie. Mâinile lui Ile îmi înconjoară gâtul. Sunt și ele fierbinți și lipicioase, ca niciodată, și miros a flori de liliac. Buzele ei le ating pe ale mele, limbile ni se împletesc. Părul ei negru, lung, despletit mă învăluie blând și îmi dezmiardă corpul mutilat și chinuit. Trupul ei gol se topește în al meu într-o dulce îmbrățișare. Nu-mi vine să cred că e cu mine. O strâng în brațe, fericit ca un copil, și apoi îi pun mâna pe fund, mângâind-o ușor. O petală uriașă de cactus albastru ne acoperă pe amândoi, protector și tandru ca o placentă. Vreau să rămânem amândoi așa mereu, îmbrățișați, sub petala de cactus albastru, mătăsoasă și fină ca pielea unui bebeluș.

Dar, deodată, aud în surdină acorduri din Studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major de Chopin , petala se deschide, placenta se sparge și ieșim amândoi din ea, clătinându-ne, puțin dezorientați. Nu, nu avem de ce să ne fie teamă. Suntem înapoi pe plaja nesfârșită, am loc să mă întind, e liniște, pot respira, briza îmi invadează nările nesățioase care tânjesc mereu după aer, nisipul argintiu scânteiază ca o trenă de mireasă, cerul e înalt precum cupola unei catedrale, iar aurora boreală din văzduh reflectă lumina și culorile nemaivăzute ale vitraliilor de la Saint Chapelle.

Să mă uit mai bine. Nu, nu sunt vitraliile de la Saint Chapelle, deasupra mea lucesc sidefat ca niște curcubee îngemănate miliarde de presse-papiere cu coral: plutesc de parcă ar fi intacte. Erau sparte, dar acum sunt întregi. Toate cioburile au ieșit din mine și s-au unit iar, după legile unui puzzle misterios, pe care nu-l pot înțelege.

Cred că am înviat. ”It’s new dawn / It’s a new day / It’s a new life / For me / And I’m feeling good.” Feeling good - Muse Să privesc acum lumea cu noii mei ochi de bebeluș, proaspăt născut: uau, e o țâță. O țâșă imensă care îmi aparține. Am și eu drepturi, nu numai dreptate. Am drept la țâță! Sper că noul Prometeu nu va fi Doctor Frankenstein. Încă o dată, deși eram la capătul puterilor, m-am depășit pe mine și am învins. M-am surprins din nou pe mine însumi. Și uite, Ile, ți-am apărat nu numai sufletul, ci și curul. Sunt puternic legate între ele, bineînțeles. Cea mai mică atingere a unuia dintre ele îl afectează și pe celălalt. De fapt, toate sunt interconectate în univers, îmi reconfirm azi adevărul ăsta matematic simplu, de tip 2+2=4. A ieșit bine socoteala, nu-i așa, Obama?

Ziua de astăzi e una dintre cele mai importante nu doar din viața mea, dar și din cea a universului, mai ales că învierea lui Iisus nu e clar stabilită și sărbătorită uniform măcar de toți creștinii. Cel puțin la fel de importantă ca Big Bang-ul. Mă gândesc acum că începe o nouă eră, se vor rescrie calendarele peste tot în univers. Chiar și topul fericirii lui Ile se va schimba: ziua învierii mele va fi înainte de ziua Revoluției din Decembrie și de ziua renașterii lui Ile. Uau, ce ego am! La competiție cu Malraux. Bine că îmi place competiția! Dar eu am și suflet. Nimic nu e insuportabil? Nimic nu e insuportabil în afară de Malraux.
Pentru prima oară în viață, mă simt acasă. Întreg universul e casa mea. O casă unde mă simt acasă? Da, și nu mai vreau să fiu izgonit din casa mea și azvârlit în abisuri fără nume. Nu mai vreau să mă exilați. Vreau să trăiesc aici. Pe VJ, pe Gliese, pe Pământ sau în Olimp. Oriunde. E o lume mobilă. Mă simt ușor ca un fulg, crucea mea înspăimântător de grea a dispărut. Plutesc. Fluxuri de energie și de forță îmi circulă în corp și-mi revitalizează sângele și limfa. Puterea vieții... Sunt din nou tânăr, frumos, curat ca lacrima. De parcă m-aș fi scufundat în oceanul de lacrimi nevărsate niciodată. În sfârșit, renăscut, nu resuscitat.