Examen cu Big Brother (33): Dreptul la poveste în ”Epoca de Aur”

După ce termin de povestit coșmarul cu Promy, în ciuda mângâierilor și încurajărilor lui, mă cufund într-o tăcere adâncă. Timp de o săptămână nu mai spun nimic, degeaba încearcă Promy să scoată de la mine măcar un cuvânt, nu mai fac efortul nici să-i răspund monosilabic. Nu mai am chef să mănânc. Nu mai chef să fac dragoste. Nu mai am chef să înot sau să explorez oceanul. Nu mai am chef să ascult muzică sau să dansez. Nu vreau nimic. Zac pe scaun la nesfârșit, cu privirea rătăcită, mișcându-mi piciorul în gol, la început mai alert, apoi din ce în ce mai slab până înțepenesc complet, într-o poziție nefirească și incomodă ca madame Hera la ”Suleyman Magnificul”. Dar nu mai simt nimic. Doar o senzație de deshidratare teribilă care persistă în ciuda ceaiurilor și limonadelor pe care le beau în continuu. Nu știu, nu înțeleg, m-am purtat ”așa cum trebuia, nu cum era recomandabil”, Promy a fost mândru de mine, iar eu ar fi trebuit să fiu fericită. Însă, nu, nici urmă de fericire, ci doar o epuizare cumplită și o dorință vagă de sfârșit.

Promy se străduiește, cu răbdarea lui titanică, să mă facă să râd, apoi să mă culce:

– Pământule, trezește-te, Ile, culcă-te! Oricum, ca să te trezești, trebuie să dormi mai înainte. Logic, nu? Te rog! Fac un pariu pascalian că te culci. Pe o sticlă de votcă. Și-așa ai să-mi dai 32. Uite, apropo de votcă, ăștia de la Stalingrad sunt bine promovați, nu vor și ei, băi, nene, să sponsorizeze cultura, ca să nu ne mai țigănim la Bebe, nașul-zân de la bancă, să ne acorde un împrumut nerambursabil? Măcar 100 de sticle de votcă să ne dea, așa îți poți plăti și tu datoria. Ce să mai vorbim de bruschette, marele titan Prometeu are orgasme cu Maretti! Să ne doneze și nouă 1000 de pungi de Maretti cu pizza, eventual încă 500 și cu măsline, din ăla care îți place ție. Cu 1500 de pungi de Maretti și 100 de sticle de votcă, supraviețuim ceva vreme. Ba chiar, ”trăim bine”. Hai să numărăm acum bruschette Maretti (în loc de bani sau minute și secunde) și să mergem la culcare! Ah, Madame Dezastru, cred că prefer să salvez lumea încă o dată decât să te culc pe tine. Nu știu de ce am numai taskuri din astea imposibile. Vorba lui guru Minune. Dar un titan nu renunță niciodată. Haide, Ile la culcare, te rog, ascultă Vocea Rațiunii! Ascultă sfatul medicului!

– Medicul ăsta îi tratează pe toți, mai puțin pe el însuși, Dottore, bolborosesc cu greu, fără să mă mișc de pe scaun.

– Medicul e cel mai fericit când pacienții îi urmează sfatul. Ăsta e începutul terapiei pentru el.

– Medicului ăstuia, la fel ca lui Dumnezeu, i-au cam ieșit greșit experimentele cu ființele ”raționale”, Doctor Frankenstein, spun printre dinți. Nici tu nu mai creezi acum decât fluturași, libelule și, eventual, musculițe din alea drăgălașe... Drosophila Melanogaster. Ah, Dottore, de ce nu produci un virus letal pentru toate ființele ”raționale” de pe pământ, ca să-și găsească liniștea (că, oricum, suferă neîncetat), să dispară, să rămână numai plantele și animalele și așa să-ți iei și tu revanșa?!

– Măi, Ile, dacă ființele raționale sunt, de fapt, niște bestii, nu ar trebui să rămână și ele pe pământ, în virtutea dreptului la existență al tuturor animalelor? Doar n-o să fac discriminare tocmai eu. Logic, nu?

– Promy, lasă vrăjeala! Bine, dacă nu vrei să procedezi așa și o ții langa cu faptele bune ca un titan căpos ce ești, du-mă în Olimp și dă-mi brânci în prăpastie, că eu n-am putere nici să clipesc. Cum i-au dat părinții, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus, lui Hefaistos (de două ori) pentru că era prea urât ca să-l mănânce.

– Crezi că ai ajuns și tu prea urâtă ca să fii mâncată direct? Păi, Ile, așa-ți trebuie dacă nu vrei să dormi somnul de frumusețe!

Degeaba, Promy! Parcă ceva s-a rupt în mine acum. Florile de liliac au fost călcate în picioare și strivite de sandalele alea ridicole, din aur și înaripate. Florea de cactus albastră de pe Gliese are petalele rupte și țepii smulși, unul câte unul. Trandafirul răsfățat al Micului Prinț a fost stropit doar cu scuipat și borâtură. Născut din spuma balelor. ”Trăiască flegma în care m-am născut!” Oceanul are apele grele și alunecoase precum clapele pianului la care dădeam examen când eram la școală: mă electrocutează și îmi sar degetele de pe el. Încerc să înot, dar apa e cleioasă și grea ca de plumb. Apoi, îngheață brusc și devine tăioasă ca privirile zeilor: un ocean de cioburi de presse-papiere de peste tot din univers. Un ocean de suflete moarte. Cioburile îmi intră în carne, mă sfâșie, dar nu le mai simt. Iar coralul albastru fosforescent din Ataraxia, pe care Promy l-a folosit pentru presse-papierul meu, și-a pierdut strălucirea. Nu, presse-papierul meu nu a fost spart, nici agentul Smith din ”Matrix” n-o poate face: e puternic, construit profesionist de Promy din material de calitate de pe Gliese... ”unbreakable”. Doar că acum e descărcat, iar eu nu mai am lacrimi pentru el. Ochii mei sunt uscați și arși ca Exopotamia. Și la ce bun să-mi păstrez presse-papierul meu când toate celelalte sunt sparte? Cui prodest? Cui protest?

Aș fi dat orice să-mi fi rătăcit un fular, o pereche de mănuși, banii (care?) sau actele, în stilul inimitabil ”Madame Dezastru”, dar se pare că mi-am pierdut însăși inocența pe care reușisem să mi-o păstrez până acum, prin eforturi supraumane, în ciuda mizeriei, absurdului și violenței din jur. Și mi-e rușine. Insuportabil de rușine ca atunci când am venit din Iranul fundamentalist islamic înapoi în România sau cum îi e lui Promy când merge de pe Pământ pe Gliese. Dacă mai simt ceva, numai asta e: rușine. Nu, nu e prima oară când mi-e rușine. Mi-a mai fost rușine și când Iliescu a chemat minerii la București, să apere democrația de ”golanii”, ”fasciștii” și ”drogații” din Piața Universității, ori când a ajuns Vadim Tudor în turul doi la alegerile prezidențiale, în anul 2000: luni de zile nu am ieșit din casă și vroiam să mor. Acum, parcă s-a rupt ceva în mine și continuă să mă frângă, lent și dureros, fără speranță. Mi-e rușine nu doar că am supraviețuit, ci, mai rău, că trăiesc și încă mai am suflet. Am o casă, un birou cu laptop și acces la net, un pat cald și un duș fierbinte. Mai mult, am familie, prieteni, multe personaje dragi și pe Dumnezeu alături. Dacă mi-e foame, mănânc lebede din parc, papagali din bungalouri sau porumbeii Afroditei, românii se descurcă. Dacă mi-e sete, beau apă, ceai sau bere: de nu mai pot să-mi cumpăr eu, se găsește cineva să-mi facă cinste. Dar alții (inclusiv milioane de copii) nu cunosc decât teroarea.

În acest moment mi-e atât de rușine încât aș vrea să mă ascund ca fostul meu șef necontactabil în spatele unor Ziduri inexpugnabile, să nu mă mai găsească nici Obama și să dispar cu totul. M-aș sinucide, dar n-am putere să mă ridic de pe scaun. Știu că, de fapt, nu ființele raționale ar trebui să dispară, ci Big Brotherii de peste tot (din funcții măcar). Nu mie și lui Promy ar trebui să ne fie rușine, ci vouă. Să vă fie rușine! Plecați-vă capul, îngenunchiați și cereți-vă iertare! Nu mai condamnați pe nimeni, în afară de voi înșivă, și nu vă mai autopremiați pentru genociduri și masacre! Voi sunteți de vină, nu Al Gore. Voi ar trebui să fiți condamnați, nu noi. Să vă cereți iertare! Dar ăsta nu e decât un nou ”Apel către lichele”, cum era cel al lui Liiceanu către profitorii și forțele de represiune ale regimului comunist, imediat după Revoluție, și care a avut impact asupra oricui, numai a voastră nu. Citez din apelul lui Liiceanu (pentru oamenii obișnuiți, cu bun simț, cei mulți și înțelepți, victimele voastre, nu pentru voi, căci voi nu o să înțelegeți nimic, ci o să respingeți vehement textul, asta în măsura în care vă veți pierde timpul pentru a-l lectura): ”Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. (...) Renunțați la alibiuri morale, spunându-vă ca ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din cand în cand binele. Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditatitivi. Și aprindeti o lumânare pentru cei morți și pentru voi. Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

În filmul georgian ”Căința” al lui Abuladze, o femeie, victimă (împreună cu familia ei) a abuzurilor politice, dezgropa sistematic cadavrul dictatorului, după moartea acestuia. Așa trebuie să procedăm? Să vă dezgropăm cadavrele ca să vă atragem atenția și să observați ce se întâmplă în jurul vostru?! Obama, te uiți tot timpul la noi și nu vezi nimic? O, Doamne, cum poți să mai suporți?! Dar tu, Promy?! Îți vine să plângi și să urli? Fă-o! Exprimă-te! Cine te aude? Urlă, Promy, în pustiul Exopomatiei! Dacă ți-ai șterge memoria (așa cum visai uneori, deși conștientizai că nu e fezabil, nici corect), ai intra peste o lună în portalul infernului și ai asculta urletul de durere al Pământului, ai intra în comă în trei secunde. Ai retrăi la nesfârșit, fără să înțelegi nimic, coșmarul suferinței unui copil azvârlit într-un din Tartarurile de pe Pământ ori din Olimp. Poate chiar pe cea a nepotului tău, Bebe junior, care se va naște curând și-și va începe copilăria în Tartar.

***

 

Ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, VJ continuă să mă ispitească și să mă ademenească în apă cu vocea ei susurătoare de sirenă. La început, mă prefac că nu o aud. După câteva zile, mă convinge să cobor de pe scaun (asta-mi ia mai mult de jumătate de oră) și să merg pe plajă. Sunt amețită, nu mai știu care e stânga și care e dreapta, poate că am nevoie de ceasul de firmă al lui Alex ca să mă orientez măcar până la toaletă. Poate că o să știu chiar a cui capitală e Israelul fără să pun mâna pe Atlas, căci nimeni nu mai are voie să se atingă de titani, nici măcar în scopuri cultural-educative. Am buzele arse și crăpate, mi-e atât de sete că aș bea tot lacul de Al-Cola și i-aș mulțumi lui Al-Lac, aruncându-mă la pământ și sărutându-l, în măsura în care îmi permit cele 827 de rădăcini trainice. Îmi trosnesc oasele, articulațiile mă dor, spatele mi-a înțepenit complet, sunt anchilozată, o gheară de vultur îmi strânge ficatul, stomacul și inima, capul îmi bubuie, tâmplele îmi zvâcnesc, urechile îmi vuiesc, picioarele îmi sunt grele și mi se împleticesc, fiecare pas durează milenii, dar reușesc să mă târăsc până la malul oceanului și să mă arunc în valuri.

Mă trezesc undeva pe fundul apei, la intrarea într-o peșteră. Îmi târșesc picioarele până în interiorul peșterii. E întunecoasă și nu foarte înaltă, dar nici nu trebuie să merg în patru labe sau să mă târăsc. E frig, iar eu sunt dezbrăcată. Nu o să scap niciodată de senzația asta de frig? Am mâinile și picioarele învinețite și tremur. Simt un miros pătrunzător de mucegai. Se aude sunetul apei, picurând ritmic. Doar ritm, nu muzică. Mi-e teamă că muzica s-a terminat. Stropi de apă alunecă pe pereți, dându-le o strălucire spectrală. Pereții nu sunt foarte zgrunțuroși, nu prezintă multe asperități și nu sunt acoperiți de crăpături neregulate, ci îmi apar mai curând netezi și lucioși. Pe ei zăresc desene rupestre! Doar nu m-am chinuit să vin până aici ca să mă uit la mamuți și oamenii peșterii.

***

Copilăria în anii comunismului: răsfăț și mizerie

Când mă uit mai atent, tresar puternic: surprinzător, primul desen mă reprezintă pe mine când eram la grădiniță și mă jucam ”de-a Promy”. Apoi, mă văd desenând cu creta pe asfalt, împreună cu cea mai bună prietenă din copilărie, rozetele magice, multicolore, diafane și dantelate ca rochiile prințeselor din povești. Și povestea continuă.

Uitați-mă pe mine cu bunica, citind împreună ”Legendele Olimpului”! În copilărie, cea mai apropiată persoană a fost bunica. Mă răsfăța mereu: îmi încălzea papucii și pijamaua pe calorifer, venea noaptea să vadă dacă sunt învelită și-mi aducea la pat cacaua cu lapte sau (mai târziu) cafeluța fierbinte cu prăjiturele și fursecuri. Bunica era profă de latină și de greacă, dar predase și rusa la un ”moment” dat (adică niște ani buni la rând, în ”obsedantul deceniu” al instalării comunismului în România, cu ajutorul prietenilor sovietici, în care latina fusese exclusă din  programa școlară). Își dorise mereu să fie profă: când era mică, preda sticlelor și borcanelor așezate pe rânduri, ca la școală, într-o sală de clasă, iar la vârsta de 80 de ani încă știa pe dinafară ”Metamorfozele” lui Ovidiu (pe care le scanda cu patos și ochi scânteietori) și dădea meditații (gratuite) copiilor vecinilor (aducându-i de la corijență la nota nouă sau zece). Fie din reflex profesional, fie din alte motive, bunica avea mania corecturilor gramaticale în orice moment, chiar când se afla la toaletă sau mătușă-mea, sora ei, îi ținea inegalabilele sale predici (de care eu, mama și tata fugeam mâncând pământul).

Televizorul (cu excepția serialului ”Tânăr și neliniștit” pe care-l urmărea în transă, fascinată de actori și interioare) o scotea din sărite: evident, o copleșeau erorile. Cred că, tocmai din acest motiv, prefera cele două ore de ”Cântarea României” (cântece și poezii patriotice), vizite de lucru ale lui Tovarășu’ la fabrici și pupatul ritualic al pionierilor și al prietenilor dictatori ca Mobutu Sese Seko, Gaddafi și Kim Ir-sen pe vremea comunismului. ”Tânăr și neliniștit”, cu siguranță, i-a prelungit viața: aștepta cu înfrigurare fiecare nou episod și zicea că nu moare ea înainte să se termine serialul. Cu toate că avea mania corecturilor, bunica nu pronunța corespunzător un singur cuvânt, ”cur”, ci zicea, râzând îmbujorată și făcându-mi cu ochiul, ”tur”. Într-o primă fază, a reușit să mă deruteze: eram sigură că ”tur” înseamnă ceva porcos. Nu îndrăzneam să spun nici ”turul României”, fără să roșesc și să mă bâlbâi. Oricum, am preluat de la ea ideea corecturilor și am extins-o: dacă observăm ceva greșit, trebuie să semnalăm și să încercăm să remediem eroarea, indiferent de consecințe.

Bunica îmi povestea amintirile ei idilice din anii ’30, fără să omită delicioasele bomboane fondante, prăjiturile și înghețatele la câțiva lei (asta în plină ”Epocă de aur” în care se stătea zile și nopți la coadă pentru o pâine mucegăită). Apropo de ”Epoca de Aur”, pe fondul penuriei generale, pe lângă umplerea preventivă a cratițelor, ligheanelor și bidoanelor cu apă (că se tăia des și, când curgea, abia picura și era deseori maronie, mocirloasă), bunica își făcuse obiceiul de a aduna tot soiul de lucruri mai mult sau mai puțin utile: hârtii, caiete, calendare vechi, ziare, reviste, sticle, borcane, cutii de parfumuri, de creme și de medicamente, mine de pix folosite, pensete și forfecuțe rupte, cioburi de porțelan. Nu suporta să arunce ceva, mai ales dacă i se părea frumos. Simțul ei estetic s-ar fi revoltat altfel. Incredibil, avea un parfum Coty din anii ’40, consumat pe trei sferturi, pe care-l păstra cu sfințenie și care mirosea încă bine. Mai strângea și șervețele cu model (de Crăciun), imprimate color cu reni, moși, colindători, cutii de cadouri, brăduți, globuri sau beteală (aduse de mătușă-mea din străinătate, din excursiile la Paris sau la Londra, căci la noi nu se găseau nici șervețele albe, simple sau hârtie igienică), chiar dacă erau folosite. Mai mult, nu se îndura să azvârle niciodată cojile de portocale (în cazul fericit în care primeam așa ceva, de Crăciun (Moș Gerilă pe vremea aia), tot de la mătușă-mea). Parcă o văd mângâind ușor cojile de portocală, ridicându-le lent, cu sfială și mirosindu-le cu nesaț, topită de plăcere.

Povestea ei preferată, pe care mi-o spunea mereu, cu un entuziasm uimitor, fără să obosească vreodată, ca și când tocmai ar fi aflat-o, era cea a animăluțelor trăsnite din familia noastră: de la Monica (prima cățea-detectiv a străbunicii Lidia), Doli (baby-sitter-ul ingenios și iubitor), Dolofanu’ (marele conducător de paradă militară), Bercu’ (neînfricatul companion al bunicii care îndrăznea să meargă cu ea pe strada viscolului și a vijeliilor și nu se temea de monstrul din cocul doamnei educatoare), pechineza Garona (soprana de coloratură și spioana rafinată care știa dacă or să fie sau nu bombardamente în timpul celui de-al doilea război mondial, dar nu a putut anticipa că o să fie furată, sărmana, din brațele străbunicii Lidia tocmai de Armata Roșie eliberatoare... ”De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton”, cum spunea Constantin Tănase), Țuchi (pisica pretențioasă și grijulie ce-și adăpostea puii în lenjeria intimă din dulapuri) și până la motanul Dapix al lui tata (cel mai bun cititor (după Obama) și devoratorul de poezie, disperat după Topârceanu). Istoria animăluțelor trăsnite era cel mai bun leac pentru eterne mele răceli și febre (chiar și la 30 de ani) și continuă și azi: am ajuns la Guru (guru, normal, și Marele Gardian al Presse-papierului cu Coral Albastru din Ataraxia). În plus, bunica a fost ce-a dintâi care mi-a citit ”Legendele Olimpului”. Cred că se bucură acum că am recucerit Olimpul, în ciuda instabilității și a avatarurilor reformei.

Și iată-mă pe mine dansând rock’n’roll cu tata! Dacă bunica era persoana cu care vorbeam orice și în brațele căreia mă alintam, cu tata mă jucam, dansam, cântam, glumeam, visam, combinam și născoceam împreună povești. Râdeam și de perlele maică-mii, așa numitele ”mamucisme”, pe care ea, săraca, le producea involuntar în momentele (foarte frecvente) de oboseală. Cum fac și eu, mai ales când sunt posedată de Bush Jr. Exista și un top al mamucismelor pe care maică-mea, ”anti-glumă” și ”teroare” din naștere (God Created, Natural Born...), cum îi zicea tata (deși admitea că-i ”place sub teroare”), nu îl recunoștea și îl respingea cu vehemență. Dansul, muzica, simțul umorului, poeziile, iubirea și visele l-au ajutat pe tata să străbată anii grei de comunism, fără să se dezumanizeze.

Când s-a îmbolnăvit mai târziu de Coreea lui Huntington, deși boala degenarativă, incurabilă i-a degradat și distrus corpul complet, nu a reușit să-i atingă spiritul: acesta a rămas liber (până când a murit). Cum a rezistat? Și-a păstrat credința în Dumnezeu, iubirea, simțul artistic și pe cel al umorului. Râdea de țopăiala lui continuă (mișcările bruște, necontrolate, coreice), de căderi și împiedicări, de dificultățile de a mesteca și de a înghiți, de scăpatul mâncării din gură, chiar și de constipaţia îngrozitoare (care-i smulgea urlete de femeie în chinurile naşterii). Când era întrebat ce-l doare, spunea (sau scria, când dislexia era avansată și-și pierduse vocea lui atât de frumoasă): „pe mine mă doare în cuuur!!!”. Singurul tratament recunoscut oficial era Dumnezeu. Scria, cu eforturi supraumane, căci gândurile îi fugeau, mâinile îi tremurau îngrozitor și nu le mai putea controla, poezii (inclusiv un fel de imnuri religioase) și scrisori către toți cei dragi, chiar atunci când era grav bolnav și nu mai putea să vorbească. Unele poezii erau de dragoste, dedicate mamei. La fel ca și motanul lui, Dapix, tata era un mare iubitor de poezie (de la Eminescu și Topârceanu la Nichita Sănescu și Marin Sorescu). Pe vremuri, când dansam toți trei în copilărie, maică-mea țopăia ca ursul, eu eram ”născută” complexată, reținută și împiedicată (chiar și cu ochelarii la ochi), dar taică-miu plutea deasupra mochetei roșii, plin de grație și eleganță. Cred că și de-asta a ”ales” boala Huntington (”coree” înseamnă dans), iar el a fost ”născut” dansator.  

Tata juca fotbal și era mare fan Steaua: a participat la meciul cu F. C. Barcelona, în 1986, la Sevilla, când Steaua a câștigat ”Cupa Campionilor Europeni”. Tata a fost unul dintre puținii din autocarul său care nu și-a vândut biletul de meci pentru a imigra în Spania. Colegii mei de la școală erau, la rândul lor, surescitați de marele eveniment și făceau pariuri: nu, nu dacă o să câștige Steaua cupa, ci dacă se întoarce taică-miu în țară. Majoritatea au pariat că nu, dar eu nu-i băgam în seamă: eram sigură că va veni înapoi. Și așa a fost. Tata deținea și un talent cu totul special, manifestat îndeosebi în excursiile la munte din copilărie: acela de a descoperi scurtături atât de inspirate și de precise încât rătăceam ore, iar uneori zile și nopți în șir. Atunci îi blestemam ”darul” (eu fiind dintotdeauna adepta drumurilor sigure, clare, după marcaje, indicatoare și hartă), dar acum aș vrea să mai cutreier o dată pădurile cu tata și să o luăm amândoi pe scurtătură. Dacă nu te rătăcești, nu te regăsești. Tata se căuta pe sine, se gândea la el, dar nu numai la el, ci avea o iubire infinită, necondiționată, accentuată și de perioada hippie a studenției (cu blugi și plete), pentru toți oamenii, nu doar la modul general, abstract, ci și concret, în particular, în practica vieții cotidiene. Vorbea la fel, fără discriminare, cu bețivul cerșetor de la colț (pe care-l cinstea și-l îmbrățișa), femeia de serviciu, vânzătorii de la magazin, taximetriștii, vecinii, colegii, șefii, academicienii sau demnitarii (din cercul mătușii). Când veneam târziu de la birou, foarte stresată, se trezea noaptea, mă asculta și, bolnav fiind, dacă nu mai putea să vorbească, cel puțin mă îmbrățișa, cu ochii în lacrimi. Era psihoterapeutul meu. Avea răbdare să-i asculte pe toți, mai puțin predicile mătuși-mii (la care rezista eroic maximum o oră).

Dacă mătușă-mea se remarca prin predicile ei lungi și atât de motivante că o luau toți la goană (eu, mama, tata și cățelul, mai puțin bunica, obligată să se autosesizeze, în cazul în care surprindea o eroare gramaticală), tot ea era și cea care-mi aducea cadou ceva altminteri nemaivăzut: cașcaval. De profesie medic pediatru, cu unii pacienți proveniți din rândul copiilor de activiști și secretari de partid cu acces la gospodăria de partid (foarte bine dotată), în vremurile acelea de restriște, mătuși-mea nu se sfia să ceară și să ne dea și nouă cașcaval. Ca-n cântecul lui Andrieș: ”Astă-seară la telejurnal / Am văzut cașcaval”. Nu, la telejurnal și în alimentare, nici vorbă de așa ceva, noroc că aveam un medic în familie, foarte întreprinzător, de altfel. Cât de bun mi se părea cașcavalul de la ea! Și ce nevoie am acum de cașcaval! Poate vine, în sfârșit, împrumutul nerambursabil de la nașul-zân de la bancă.

Apropo de... ”cașcaval” și, totodată, de iubire, dăruire, sacrificiu, următoarea imagine de pe peretele peșterii e relevantă: eu în pat, cu mama ghemuită lângă mine, citind amândouă ”Prințul fericit”. Epuizată și abrutizată atât de dificultățile de conviețuire (bunica, îngerul meu păzitor, era un diavol pentru ea (soacra), ce să mai vorbim de mătușa), cât și de absurdul lumii comuniste, în special de lupta de supraviețuire de fiecare zi (pentru că ea avea toate grijile gospodăriei pe cap), mama căuta să-și sublimeze suferința prin cărți și să ”reziste prin cultură”. Mie personal îmi citea/recomanda numai povești triste, ca de pildă: ”Prințul fericit” și ”Privighetoarea și trandafirul” (Oscar Wilde), ”Oliver Twist” și ”David Copperfield” (Charles Dickens), ”Singur pe lume” (Hector Malot), ”Fetița cu chibrituri” și ”Mica sirenă” (versiunea Andersen, nu Disney), ”Micul Prinț” (Saint-Exupéry). Abuzuri, abandon și mizerie, absența comunicării sau distorsionarea ei profundă, înnobilate, bineînțeles, de ideea iubirii și a sacrificiului. Puzderia de copii sărmani/orfani din secolul XIX... Poeziile cu greierașul înghețat (Topârceanu), cățelușul șchiop, gândăcelul storcit (Elena Farago)... Ca să nu mai vorbim de ”cățeluș cu părul creț”, ăla care fură.

Săracu’ Promy! Toate poeziile și poveștile i se potrivesc și lui foarte bine. Nu mai zic de ”Prințul fericit”. Acesta dă, cu ajutorul unei rândunici, totul de pe el (ochii de safir, rubinul de la sabie și toată ”pielea” lui de aur, jupuită, foiță cu foiță) unor sărmani nefericiți, ca să ajungă în cele din urmă la gunoi (împreună cu pasărea). Am ales și eu să fiu rândunică și să-l ajut pe ”Prințul fericit”, Promy, pentru că m-am îndrăgostit de el, exact ca în poveste, deși știam care e soarta ”Prinților fericiți” și a rândunicilor: gunoiul (unii măreți conducători, precum Kim Jong-un, chiar folosesc explicit acest termen pentru dușmanii poporului: ”gunoi”). La fel, în povestea privighetorii, aceasta își înțeapă inima, cântând, într-un trandafir alb până-l face roșu. Cântă și agonizează până la moarte pentru ca iubirea unui tânăr sărac să triumfe, dar fata pretențioasă căreia i s-a oferit trandafirul roșu, hrănit cu sângele privighetorii, îl aruncă disprețuitoare, iar aceasta e strivit de roțile unei trăsuri. ”Micul Prinț” știe că lumea oamenilor e ostilă, săracă (în spirit) și străină, iar comunicarea imposibilă, în ciuda domesticirii vulpii. ”Mica Sirenă” înțelege că sacrificiul ei nu contează pentru oameni și vrea să dispară. Chiar și în ”Alice în Țara Minunilor”, absurdul fără speranță e izbitor și răvășitor, deși într-o formă mai puțin tragică.

Nicio speranță? Când mama mi-a dat să citesc în clasa a V-a Dostoievski (care nu cred că figura pe lista lecturilor suplimentare de la școală, nici nu ar fi azi recomandat de psihologi la această vârstă), mai exact ”Crimă și pedeapsă”, ”Demonii” și ”Frații Karamazov”, abia atunci am ieșit un pic din imaginarul sumbru, fără perspective al poveștilor copilăriei și i-am fost recunoscătoare maică-mii: acolo era o rază de lumină. La fel, în legendele Olimpului, când Promy îi spunea lui Zeus, chit că ”stăpânul” nu înțelegea nimic, că nu poate să distrugă tot, mai rămâne ceva, nu poate fi învins, nu-și pierde demnitatea, e liber și în lanțuri, puterea dragostei și a creației nu poate fi complet anulată... Nu, nu erau doar replici de erou tragic. Și dacă Zeus nu a înțeles, nu-i nimic, au înțeles oamenii. Speranța exista, cu adevărat, în Promy și în Dumnezeul dostoievskian. Și apoi în fiecare dintre noi.

***

Cultura și școala în ”Epoca de Aur”

Absurdul mi s-a confirmat și mai mult în experiența cotidiană a lumii comuniste, dar, din fericire, și speranța că se poate rezista. În școala primară, ca șefa și premianta clasei plus... viitoare actriță, cum visam, tovarășa învățătoare (și mai apoi tovarășa dirigintă) mă însărcinau cu organizarea festivităților școlare de sfârșit de an. Serbările mele, mereu pe punctul de a fi anulate, erau atipice, fără cântece patriotice și poezii omagiale, cu texte din Caragiale (”Momente și schițe”), Sântimbreanu (”Recreația mare”), scheciurile lui Toma Caragiu și poeziile Anei Blandiana (”Întâmplări de pe strada mea”, ”Întâmplări din grădina mea”), ale lui Marin Sorescu sau Nichita Stănescu.

În clasa a V-a, am trăit unul dintre cele dramatice momente din viața mea când a trebuit să recit o poezie patriotică la televizor, în cadrul emisiunii ”culturale” ”Cântarea României”. Inițial, eu am vrut să spun o poezie de Eminescu sau Sorescu, dar tovarășa cenzor s-a opus vehement și mi-a arătat cum trebuie să procedez. Simplu, aveam în față o cutie imensă de carton, îndesată de bilețele gălbui (de mărimea unor post-it-uri) pe care erau tipărite poeziile patriotice. Bagă mâna în găleată, fetițo, și extrage o poezie! Am pus mâna și am luat una la întâmplare: vai de mine, era dedicată Tovarășului Ceaușescu, iar eu nu concepeam să zic așa ceva nici la serbare la școală, darămite la televizor, în fața întregului popor. Cel mai mare compromis pe care-l puteam admite era să spun o poezie cu pionierii, fără Tovarășu’ ori Tovarășa, așa că am aruncat poezia și am căutat alta. Poate aveam noroc.

După ce am răscolit găleata în decursul a zeci și sute de căutări și nu am descoperit decât poezii cu Tovarășu’ (”mărețul”, ”gloriosul”, ”marele conducător”, ”tatăl nostru”, ”mult iubitul și stimatul” etc.) sau, cel mult, cu Tovarășa (”Tovarășa Academician Doctor Inginer, savant de renume mondial”, ”mama noastră”), m-am îngălbenit, au început să-mi transpire palmele și să tremur. Tovarășa însărcinată cu măreața misiune culturală mi-a zis pe tonul acru, tipic comunist, foarte încurajator: ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel.”. Mi s-a pus un nod în gât, mă sufocam, dar, din păcate, avea perfectă dreptate, am constatat cu stupoare, în stare de șoc. Replica asta m-a marcat pe viață. Totuși, am făcut eforturi disperate să ies din starea de șoc și să mă adun. Or fi toate la fel, dar eu nu. Eu nu sunt la fel ca voi. Eu nu vreau să spun o poezie cu Tovarășu’ sau Tovarășa: dacă aș face-o, aș muri de rușine. Așa că am încercat să trag de timp, să ignor spusele tovarășei cenzor și să caut mai departe, în tăcere, cu fața lividă și mâinile umede, o poezie numai cu pionierii, fără Tovarășul sau Tovarășa.

Imediat, tovarășa cenzor a început să-mi pună întrebări indiscrete despre familie: ce-s părinții, unde lucrează, sunt membri de partid, ce funcție au în partid, dar bunicii, am rude în străinătate etc. Mi s-au tăiat picioarele și am înghețat. Vai de mine, ce-o să se întâmple? Mie nu cine știe ce: o să mă bată bine securiștii, dar apoi o să mă elibereze și o să-mi dea drumul înapoi la școală, sunt doar un copil. Dar ce se va întâmpla cu familia mea? O să-i aresteze pe toți și numai eu sunt de vină. Poftim, ce spui, măi, Ile? Cum să fii tu de vină? Îi arestezi tu? Cine îi arestează? Haide, mă, Ile, trezirea! Nu, Ile, nu trebuie să spui nicio poezie cu Tovarășu’. Dacă o vei face, vei fi și tu un Tovarăș ca ei, dar, spre deosebire de ei, vei regreta mereu, căci pe tine te frământă conștiința.

Cu fruntea îmbrobonită de o sudoare rece și mâinile înghețate, hotărâtă să nu spun nicio poezie cu Tovarășu’, am continuat să scormonesc în găleată, încercând să ignor presiunile tot mai puternice ale tovarășei cenzor de lângă mine, precum și amenințarea Securității. Miracol! ”După lupte seculare” de aproape o oră, am găsit o poezie doar cu pionierii, pe care am și recitat-o, de altfel, la televizor. Cred că era singura din găleată cu pionierii. Cineva acolo sus mă iubește, și nu Tovarășu’! Mai sus un pic și totuși atât de aproape! Ce bine! Tatăl nostru nu e Tovarășu’, ci Cel de sus. Iar tatăl meu e taică-miu și gata. Mai târziu, la liceu, avea să-mi confirme și dirigul acest lucru. În copilărie, într-o zi, dirigul venise plângând de la școală și taică-su îl întrebase de ce. ”A murit tătuca Stalin!” Taică-su i-a dat o palmă zdravănă peste gură și i-a zis: ”Cine e mă, tac-tu?! Io, io sunt tac-tu!” În Coreea de Nord și acum oamenii din popor urlă de durere și leșină pe străzi la moartea Tovarășilor. Momentul ”Cântarea României” a fost pentru mine o cutremurătoare revelație a absurdului comunist, dar mi-a adus și o rază de speranță: în însăși decizia mea de a fi altfel, în ciuda riscurilor. Curajul și atitudinea chiar au făcut diferența. A fost momentul meu de glorie cel mai important pentru mine. Și, mai mult, mi-am dat seama că nu sunt singură.

Apropo, când eram la școală, în anii ’80, trebuia să facem tot soiul de compuneri pe tema ”Anul 2000”. Îl descoperisem deja pe Dumnezeu, mă ajutase să ies din calvarul găleții cu poezii omagiale și-i eram recunoscătoare. Pe vremea aceea, Dumnezeu avea formă de extraterestru, GH24 (așa-i spuneam și, culmea, îmi răspundea!), mă rugam la el nu doar să ne ajute să scăpăm de Tovarăși, de Știi Tu Cine… Zeus și de alții ca ei, dar și să-mi facă fundul mai mic și țâțe mai mari, pentru că doream să devin actriță și eram, oricum, foarte complexată. Eu atunci credeam cu convingere că în anul 2000 va exista o lume paradisiacă pentru toți oamenii de pe pământ: va fi prosperitate, nimeni nu va mai trebui să muncească, vor lucra numai artiștii (de plăcere), iar fiecare va avea un miniaeroplan personal (MAP) cu care va zbura oriunde în spațiul cosmic, să-și bea cafeaua, ceaiul sau berica împreună cu extratereștrii de pe alte planete. Eu eram o excepție, inteționam să lucrez, căci vroiam să mă fac actriță, așa că ar fi trebuit să dau spectacole în tot universul, pe minim trei planete în fiecare zi.

Acum, dacă m-aș întâlni la o berică sau o cafea cu vreunul dintre extratereștri, ce să le spun? Că sunt Ile și vin de pe Gliese, ca Promy? Mai e o Ile pe Gliese și se creează confuzie, dar mai bine nu spun care e planeta mea nativă, mor de rușine. Ce să le povestesc despre Pământ? Fac pariu, fraților, că ați auzit de Dracula, nu și de Prometeu sau chiar de Iisus. Să vă invit și pe voi pe Pământ la un schimb intercultural și să vă arat portalul infernului, să ascultați și voi urletul de durere de acolo? Intrați în comă într-o secundă. Și știți ce s-a întâmplat în anul 2000 în România? A ajuns Vadim Tudor în turul doi la alegerile prezidențiale. Iar competitorul lui era Iliescu, personajul cu mâinile mânjite de sânge la Revoluție și la mineriade, recompensat pentru aceasta chiar și acum cu funcția de președinte de onoare al unui partid. Felicitări! Și totuși, am cu cine să mă laud de pe Pământ: nu e doar planeta Big Brotherilor, ci și a lui Iisus și a lui Promy și atâtor personaje dragi (ficționale sau reale).

Din fericire, nu a trebuit să aștept anul 2000 ca să vină Revoluția, ci doar anul 1989 (când eram în clasa a VII-a). Se poate spune că am așteptat mereu Revoluția, cu o răbdare titanică (la competiție cu Promy), și că mă pregătisem pentru ea, așa cum îmi amintesc desenele de pe pereții peșterii: am făcut manifeste și le-am distribuit pe 21 și 22 decembrie, pe geam, de la bucătărie, când nu erau nici mama, nici bunica de față. Manifeste foarte elaborate, pe bucățele mici de hârtie velină, decupate, scrise cu pixul, de sute de ori (căci nu aveam copiator) și cu sloganuri complexe gen: ”Libertate” și ”Jos Ceaușescu!”. Pe 22 Decembrie, când dictatorul a șters-o, preferând să lupte eroic din elicopter, a fost cea mai fericită zi din viața mea: am ieșit pe străzi să sărbătorim, împreună cu tata și cea mai bună prietenă. Era o atmosferă de comuniune paradisiacă, oamenii dansau, cântau, se îmbrățișau, fluturau steagurile cu gaură în mijloc, copiii dădeau flori soldaților. Parcă zburam.

Seara, tata (deși era ferm împotriva distribuirii de arme către populație și luase în calcul posibile diversiuni) a plecat, cu mâinile goale, să apere televiziunea amenințată de așa-ziși teroriști și ne-a avertizat pe mine și pe prietena mea să stăm acasă. Ne uitam la televizor amândouă și desenam lebede, când am auzit brusc bubuituri. Pe moment nu am înțeles nimic și am înghețat de frică, dar poate că nu era nimic deosebit: vecinul Costel de la noi din bloc, terorist faimos, trăgea în vecinul Gigel din blocul de vizavi, alt terorist de renume. Au fost multe diversiuni menite să creeze haos și să legitimeze puterea de atunci. Puterea lui Iliescu și a grupului său, doar nu a poporului. Ca orice revoluție, și aceasta a fost furată și numai Al Gore e de vină. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Oricum, înspăimântate de împușcături, lebedele ne-au zburat din desen și nu s-au mai întors niciodată. Eu încă sper că nu au fost împușcate toate la Revoluție și le aștept să revină acasă.