Examen cu Big Brother (31): Regretele noastre: premii pentru genociduri și masacre. Regretele lor: 1-2 supraviețuitori

Mă trezesc la malul oceanului, în brațele lui Promy, dulce amețită de mireasma florilor de liliac și de valsul dansat până la epuizare (circa un minut, evident, mai mult nu mai rezistăm, oricum, nici nu mă așteptam, Promy s-a depășit iar pe sine). El mă mângâie ușor pe părul lung, negru, despletit.

– Promy, nu se poate, am scăpat de coif? Ce s-a întâmplat? mă minunez eu, lipindu-mă mai strâns de el și, totodată, pipăindu-mi creștetul capului uluită.

– Care coif? întreabă el mirat.

– Haide, Promy, porcăria aia de coif al Brunnhildei care mi se lipise de cap de era să mă decapitezi ca să nu strici asemenea gadget de valoare!

– Ce?! Habar n-am ce spui, dar, știi, părul tău miroase a flori de liliac. Îmi place.

– Promy, hai și tu în apă! se aude vocea susurătoare de sirenă.

– Bine, vin, dar să nu mă ții mult. Sunt foarte obosit. Nu am voie să fac efort, VJ. Trebuie să mă menajez.

Promy oftează, cu un aer de resemnare tragică, se ridică cu greu, înfigându-și degetele în nisip pentru a se sprijini, și se îndreaptă, împletincindu-se, spre ocean. Ce mai vrei și tu de la mine, VJ? Lasă-mă-n pace! Tu nu știi să faci măcar o plajă cu nisip fin, argintiu ca la Skiathos. Zici că nisipul ăsta-i adus cu tirul lui Jill și vărsat aleator și grotesc, în cantități pantagruelice, pe plajă, din clepsidre gigantice de tarabă. Uite, mi-a rămas în unghii nisipul: e gros ca obrazul politicienilor și sticlos ca un Pepsi la 250 ml. Ce să mai vorbim de briză... Mirosul oceanului ăsta e convențional, artificial. Nu are viață. Și știi de ce, VJ? Pentru că nu miroase un pic a moarte. Paradoxal, tocmai mirosul ăla sărat, ușor jilav și acru-înțepător, cu un iz de alge și scoici putrezite, o aromă și anticipare a morții, este viu și autentic.

VJ, tu nu știi să generezi așa ceva. Poate că o să-ți produc eu o briză reală, să-ți arăt eu cum miros cu adevărat mările și oceanele. Nu ca parfumul ăsta ieftin și scârbos de deodorant de mașină. Așa o să mă reîmprietenesc și cu natura ca să nu mă mai acuze Ile că am fobie de natură... din cauza experiențelor mele traumatizante și că m-am aliat exclusiv cu cultura. Mă voi reîmprieteni cu natura, o voi ”domestici” măcar, ca să fiu politically correct. Mai exact, voi crea un fel de natură aici, la tine, VJ, cu acordul tău, bineînțeles. Dar am nevoie de aprobări, nu-i așa VJ? Durează cel puțin trei luni numai până mi se permite accesul la stația orbitală, apoi trebuie să merg acolo și să cer acordul pentru a recrea briza mării, pe care nu știu dacă-l voi obține și în cât timp. Lasă, VJ, dă-le naibii de hârțoage! Îți arăt chiar acum, informal. Ssst, nu mă spune! Îți place? Așa miroase un ocean. O gură de aer proaspăt! Inspiră, VJ, inspiră, expiră!

Și, pentru ca oceanul ăsta să nu mai fie atât de pustiu, mai fac... stai, nu te speria, ființe raționale nu, m-am învățat minte, uite, numai câțiva peștișori și o caracatiță. Chiar vorbeam cu Ile de asta și-i spuneam că Iisus, tot un băiat deștept, drăguț și foarte talentat care a vrut să producă revoluții în mintea oamenilor, dar fără noroc, exact ca mine, s-a săturat și el să mai creeze ființe raționale. A văzut de ce sunt capabili oamenii pe care încă îi iubește, la fel ca mine. Cât de tâmpiți putem fi?! Ei, poate că El e încă fresh, nu are decât 2013 ani, dar să-l mai întrebi și peste 2-3000 de ani. Vai de mine, ce am? Îmi fac planuri? Iar? Da, ce surpriză! Ascultă ce i-am zis lui Ile:

– Știi, Ile, Iisus nu e atât de epuizat și scârbit ca mine, dar ia să-l vedem peste 2000 de ani.

– Uite, Promy, o să-l întreb eu pe Iisus peste 2000 de ani, dar te rog să-mi aduci aminte, că știi că eu uit tot, începând de la mănuși și umbrele la acte, bani și persoane. Chiar și gustul berii l-am uitat în Iran în patru-cinci zile zile, iar al cafelei în Vamă în numai trei.

– Ha-ha-ha, promit că-ți aduc aminte. Va fi singurul lucru pe care-l voi păstra în memorie. Să vedem: o să vrea și El să-și șteargă memoria și să se criogeneze? Dacă-și dorește, eu o să-l ajut cu drag. Poate ne criogenăm împreună.

Stai liniștită, VJ, ființe raționale nu mai creez. Toată cultura mea e un fir de praf în fața sălbăticiei naturii, absorbit într-o fracțiune de secundă de abisuri terifiante, fără nume. Cultura nu poate face față neantului, nu? Descompunere accelerată, degradare, entropie. Și totuși, așa cum știu și Dio... Dionysos, și Silen, ce e mai bun din ea nu reiese din vise apolinice de evaziune, ci tocmai din plonjarea în abis, în Cutia Neagră, în Cutia Pandorei. Iar uneori mi se pare chiar că arta, curajul, iubirea pot nu doar elibera la modul cathartic, prin împărtășierea simbolică a emoțiilor, ci și sfida neantul. Să-mi fac curaj să mă manifest creator... de natură? Simt nevoia de a mă exprima, iar oceanul tău pare atât de pustiu! Îl umplem imediat: o să-ți dăruiesc doar câțiva peștișori și o caracatiță. Ei, acum ce-o să se mai întâmple? O să mă aresteze fii-miu, Deu?!

Apropo, cum se face că noi nu ne udăm când intrăm în apă? Foarte bizar! Poți să-mi spui formula secretă a apei tale? Sau trebuie să prelevez o mostră și să o analizez la laborator, în Olimp? Aoleu, în Olimp! De ce m-aș întoarce acolo? De-abia am plecat. Am emigrat, mai exact. Nu vrei să-mi spui formula? Pot să recurg și la alte metode. Până la urmă, cred că voi lua un pic de apă ca s-o studiez la laborator, mor de curiozitate. Stai liniștită, VJ, o fac foarte discret. Nu mă vede nimeni. Cu excepția lui Obama.

Acum o să mă las la fund, mă ascund. Asta-i în loc de chador. Bretonul încă îmi acoperă fața. Să-l dau un pic la o parte, ca să mă orientez mai bine. Hm, cam întuneric aici. Mie îmi place lumina, dar, dacă e prea intensă, îmi sfâșie, străină și sălbatică, carnea și sufletul. Tu nu știi, VJ, cât de obosit sunt, mă tem și pentru tine, nu vreau să te afecteze starea mea, îmi pare rău. De mii și mii de ani mă lupt cu toți, în primul rând cu mine însumi, până îmi explodează ultimul neuron. Am fost pedepsit mereu pentru că am vrut să ajut. Și asta pentru că am iubit prea mult. Un yahoo nu ar trebui să facă așa ceva.

Sigur, mai bine să fii pedepsit pentru prea multă dragoste decât să fii premiat pentru prea multă ură.

Cutia Pandorei, darul așa-zisului meu ”stăpân” pentru oameni, s-a deschis și tot răul din ea s-a scurs în lume și în mine, intrându-mi în carne și infectându-mi sângele. Sunt contaminat o dată pentru totdeauna, iar medicina mea nu poate face nimic, nu are leac pentru prostia delirantă și plină de ură a puterii. Apoi, ca și când Cutia Pandorei nu ar fi însemnat nimic, a urmat încă o lovitură devastatoare: i-am văzut pe oameni târâți de potop, împreună cu civilizația pe care le-o dăruisem ca să-i salvez de la extincție. Chiar și fiul meu, Deu, era să moară în vârtejul potopului. A fost unicul supraviețuitor. Iar singurul regret al celui care-și spunea ”stăpânul” meu și al oamenilor, deși eu nu-l recunoșteam, a fost că i-au rămas supraviețuitori. Unul-doi. Eu și Deu. Ile spune, ai auzit, că nu ar suporta să-i șteargă cineva un cuvânt din ce scrie. Eu... mi-am văzut întreaga operă ștearsă de potop de pe fața pământului.

Pe mine personal așa-zisul ”stăpân” m-a abandonat în vârful unui munte înghețat, departe de lume și m-a recomensat cu lanțuri, un piron în piept și o bestie de vultur care-mi devora ficatul zi de zi, pentru totdeauna. Până și el a uitat de mine în scurt timp. Apropo, ”stăpânul” ăsta e văr bun cu mine, îți vine să crezi? Fii-miu, Deu, m-a văzut torturat și scuipat de el și de mâna lui dreaptă, Hermes, nepoțelul meu cel simpatic ce se transforma subit într-o bestie mai înfricoșătoare decât vulturul când mă zărea în lanțuri, gol și neajutorat. Un torționar de treabă. De ce s-a supus Hermes ”stăpânului”? Trebuie neapărat să ascultăm ordine criminale? Uite, VJ, chiar acum, la revoluția democratică, proeuropeană din Ucraina un polițist și-a dat demisia când a realizat ce abuzuri au comis colegii lui, cu atât mai mult că tatăl lui era printre manifestanții de pe Euromaidan, alt polițist a apărat o fată aflată din fruntea protestelor, s-a îndrăgostit de curajul ei și a cerut-o de nevastă, iar o întreagă unitate militară a refuzat să tragă în oameni. De ce l-a ascultat Hermes pe ”stăpân”? De frică, din interes sau din datorie? ”Victimă a datoriei” ca-n Ionesco? Nu, VJ, mai rău, a făcut-o de plăcere. Și a fost lăsat s-o facă, ba chiar stimulat în acest sens. Se distra foarte bine cu spectacolul agoniei mele... cel puțin până s-a plictisit și el.

De ce ficatul, VJ? Păi, dacă nu puteau să mă omoare fizic (blestemul nemuririi), au vrut, în schimb, să-mi ucidă sufletul. Ficatul era considerat pe atunci un fel de inimă, sursa tuturor emoțiilor. Au vrut să nu mai simt nimic. Nici să râd, nici să plâng, nici să iubesc... pe altcineva în afară de ei. Asta vor toți Big Brotherii. Și aproape că au reușit, am fost în comă mii de ani, fără să știu ce se întâmplă în jurul meu, fără să mai înțeleg nimic din suferința mea atroce, fără să mai simt altceva decât efortul supratitanic de a spune ”NU” în continuare, cu disperare, dacă eram resuscitat cu un scuipat divin, mai coroziv ca acidul sulfuric ori Al-Cola, când își mai aduceau aminte de mine, o dată la o mie de ani. Paralizat de lanțuri, ger și durere, uitasem cum să vorbesc, să merg, să mă întind, să apuc un obiect, să îndoi un deget, să mestec, să înghit ori să clipesc. Uitasem și să respir. Încearcă tu, VJ, să respiri cu un piron în piept!

Bine că nu am buzele cusute de polițiști cu o sulă de cizmărie ca un protestatar din Ucraina, de pe Euromaidan și că pot să vorbesc cu tine, VJ! Și mie mi-au băgat pumnul în gură mereu! Ce le-aș mai fi zis vreo două de la obraz, așa ca titanii! Când mă străduiam să comunic cu ei, mă izbeam sistematic de Zid până mă făceam pateu de... ficat, iar pe oameni îmi interziseseră să-i contactez. Să crape naibii muritorii, cine are nevoie de ei? Ce-mi pasă mie, de ce mă bag eu, de ce mă amestec cu jegoșii de muritori?

Știi cum se comunică pe Pământ cu poporul? În țările cu mai mulți ”stăpâni”, cele democratice, se spun minciuni (electorale și nu numai). În țările cu un singur ”stăpân” e și mai bine: unii știu doar să zbiere, să-și scoată scula, scuipaturile și fulgerașele (ca ”stăpânul” meu din Olimp), alții comunică eficient cu poporul prin gaze sarin (ca al-Assad) și gloanțe (ca Ianukovici), iar alții, și mai tari, ca Putin, care se cred țarii universului, comunică direct cu trupele militare de invazie, indiferent a cui țară e acolo, cum se petrece acum în Ucraina. Întâmplător sau nu, țarul Putin, a fost propus la Premiul Nobel pentru Pace pentru rolul jucat în dezamorsarea crizei din Siria, după ce a finanțat regimul al-Assad, inclusiv trupele speciale de ucigași de copii. Eu zic să nu renunțe și să mai candideze la Premiul Nobel pentru Pace, dacă nu pentru etichetarea protestatarilor de pe Euromaidan ca ”fasciști” (la fel ca Ianukovici), măcar pentru atitudinea responsabilă de a invada Ucraina și de a declara că trupele rusești din Crimeea sunt ”trupe de autoapărare”, lucruri apreciate și de doamna Merkel care l-a gratulat că ”și-a pierdut contactul cu realitatea”. Ce nevoie are țarul Putin de simțul realității? Stăpânii își creează întotdeauna propria realitate.  

Și te rog, VJ, pregătește-ți un discurs și încearcă să vorbești lumii întregi de pe Elbrus, la peste 5000 de metri altitudine, în ger și lanțuri, cu un piron în piept și cu ficatul sfâșiat de vultur! Vorbește titanul Prometeu, hoțul și mincinosul, porcul și ticălosul, trădătorul și violatorul, câinele rău care și-a mușcat stăpânul, ascultați-l! Ia uitați-vă, vorbește și în comă. Nu-i mai tace odată ciocul ăla cârcotaș! Blestemați să fie în veci titanii ăștia băgăcioși și obraznici! 

Cutia Pandorei, potopul, înlănțuirea... La început, m-a șocat că s-a întâmplat așa ceva. Pur și simplu, nu puteam să cred, priveam totul încremenit de groază și oroare, simultan de la distanță și de foarte aproape, ca un satelit avariat plutind bezmetic, rătăcit, pe orbita unei planete contaminate și condamnate la extincție, receptând detalii șocante, dar incapabil să transmită sau să mai facă ceva. Ăștia sunt în stare să-l jupoaie de viu și pe Dumnezeu și să-i mănânce coaiele. Uite ce a pățit și Iisus. Și nu există nicio compensație, răul comis e ireparabil. Apoi, după ce totul a trecut, m-a șocat că NU s-a întâmplat nimic după ce s-a întâmplat așa ceva. Nimeni nu a luat vreo măsură, nimeni nu și-a cerut scuze măcar. Cel mult, scuze că au rămas supraviețuitori: eu și Deu. Nu, întotdeauna eu sunt vinovat, orice s-ar întâmpla. Al Gore e de vină. Uite, și în ziua de azi, dictatorii și torționarii mai mult sau mai puțin de treabă de pe Pământ regretă că nu au luat măsuri suficient de ferme contra ”fasciștilor” (ca Ianukovici în Ucraina sau Iliescu cu mineriadele), Vișinescu, la 90 de ani, că nu mai sparge capul, dacă nu unui condamnat din gulagul comunist, măcar unui reporter, iar Kim Jong-un – că i-a mai rămas puțin ”gunoi” prin lagărele de concentrare. Dacă mă duc pe Gliese sau pe altă planetă, nici nu spun de unde vin și ce se întâmplă acolo, mor de rușine, vreau să se crape pământul sub mine și să dispar. Iar acum se pare că am furat nu doar primele alegeri libere din Olimp, ci și revoluția. Mă simt din nou condamnat, chiar dacă sunt la putere.

Iar oamenii pentru care m-am sacrificat m-au uitat și ei. Uite, de pildă, nu am nicio statuie la Luvru în sălile dedicate Greciei și Romei antice și să vezi câte au Atena și Apollo, le-am pierdut șirul... În Grecia antică, numai Eschil și-a adus aminte de mine și mi-a oferit drept la replică, lăsându-mă să mă plâng de injustiția asta revoltătoare, de pedeapsa mea oribilă și eternă, primită ca recompensă pentru iubirea de oameni. Din păcate, s-au și pierdut trei tragedii ale lui Eschil despre mine. Entropia dizolvă totul, mai puțin statuile zeilor, nu? Apoi, după antichitate, multă vreme nu s-a întâmplat nimic, am fost uitat iar. Memoria oamenilor m-a ”resuscitat” târziu, abia în perioada romantică, când muritorii aveau nevoie de un titan puternic și rebel, sensibil și iubitor, demn și ferm, înțelept și controlat, geniu creator, cu spirit de sacrificiu, liber chiar și în lanțuri, pentru a-l contrapune autorităților, cum apar, de pildă, în piesa lui Shelley. Oricum, cele mai multe imagini ale mele sunt cu mine în lanțuri, pe Elbrus, cu pironul în piept și ficatul sfârtecat de bestia de vultur. Ce să mai vorbim de imaginea de savant malefic sau inconștient care scapă experimentele de sub control, ”Doctor Frankenstein, noul Prometeu”, aproape că mă scoate din minți. Eu, Vocea Rațiunii, simbolul echilibrului și al înțelepciunii, al responsabilității și autocontrolului – Doctor Frankenstein?!

Prietenul meu care m-a eliberat, Her... Hercule, îl știi, a venit prea târziu. Eram o legumă... cam grea, ce-i drept. O legumă mutantă de 40 de kile. Și de-atunci, se tot găsește cineva care mă salvează și mă resuscitează, fără să mă întrebe înainte. Într-un fel, vreau să trăiesc, VJ, dar am obosit să mă ”joc de-a Promy”, m-am săturat să am numai dreptate și niciun drept, mi-e silă și știu că telenovela asta de căcat nu o să se termine niciodată, iar eu sunt născut din spuma balelor, nu a valurilor.  

De fapt, am mai spus, eu nu sunt pretențios, nu știu de ce sunt taxat astfel. Mi-e indiferent dacă mor sau dacă trăiesc, numai că ambele sunt imposibile.   

Înaintez, VJ, dar e cam întuneric, nu văd nimic, mi se împleticesc picioarele, mai ales că sunt sleit de puteri și amorțit de milenii de paralizie liber aleasă. Aprinde, te rog, lumina! Nu, nu așa, asta-i o lumină înghețată și violentă, mă despică precum razele laser. Poți să o faci un pic mai slabă? M-ai orbit, mă înțeapă ochii, mi s-au înroșit și-mi lăcrimează. Sunt și puțin fotofob, am fost ținut prea mult în beznă... În sfârșit, acum e mai bine, o să arunc o privire în jur. O, parcă ar fi o sală de spectacol. O sală de concerte luminată de candelabre imense, cu scaune elegante și comfortabile, capitonate în roșu, o scenă împodobită cu aranjamente florale de gală (crini imperiali, cale și strelitzia) și o estradă pentru dirijor. Mă voi duce spre locul dirijorului, chit că fac o prostie. Sunt în pielea goală, cum să conduc orchestra astfel? Ce să cânt? Și pe cine dirijez? Și pentru cine? Nu e nimeni. Poate vor cădea de sus lanțuri pentru mine. Al Gore, Dottore El-Gol, trebuie să rămână în lanț, e un câine rău și turbat care l-a mușcat pe stăpânul lui. Al Gore să se gudure, să lingă picioarele stăpânului și să fie cuminte. Voi fi legat și torturat iar. M-am săturat de procese-spectacol, nu mai vreau să pună toți mâna pe mine, să mă pipăie, să mă strângă, să mă sfârtece, să mă violeze. Aud ceva, pereții sălii se zguduie, podeaua mi se scurge de sub picioare, iar aerul electrizat vibrează. Un urlet cutremură sala, cristalele din candelabre țâșnesc în aer. Cristale Swarovski, nu? Mă clatin. Îmi vâjâie urechile. Ce e asta? Urletul din portalul infernal al lunii pline? Nu, acela era insuportabil. E al meu? Nu, eu n-am urlat niciodată, VJ, m-am abținut mereu. Dacă aș face-o, întreg universul s-ar dezintegra instantaneu. Bizar, urletul se transformă în muzică. Invers decât în portal. Și am mai auzit undeva muzica asta, cântecul ăsta de flaut, melancolic, răvășitor de dulce. Cântecul lui Marsias!  

Mă uit în sală. E plină. Vuiește. Sunetul ăsta îmi dă fiori. Spectatorii se foiesc deja în scaune, nerăbdători, așteptând cu înfrigurare ultimul gong. Mai e un pic și o să arunce cu sticle de Cola în mine, o să mă huiduie și o să mă scuipe. Îmi tremură picioarele. Obrajii îmi ard. Palmele îmi sunt umede. Părul cleios și încâlcit mi s-a lipit de frunte. Gata, a sunat ultimul gong. Mă trec frisoane. Îmi bubuie tâmplele. Închid ochii, strângând bagheta spasmodic. Când îi redeschid, observ orchestra în formulă completă, iată că a venit și ea. O vioară dă nota ”la” pentru ca toți să-și acorde instrumentele. Ce mare e orchestra mea: Deu, Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, mami, tati, Chiron, Her, Don Quijote, Jill, Alex, Ile, Dio (nu pot să cred nici că e treaz, nici că și-a înghițit orgoliul de zeu ca să cânte cu noi), Bebe, mulți centauri, fauni, nimfe, oameni, sirene, unele chiar de pe Gliese, până și Atlas cu consola de joc în brațe! Să plece Epi și Jill, sunt un dezastru la muzică, iar Mi Ko va avorta spontan chiar aici, pe scenă! Orchestra mea mă privește cu sute de ochi albaștri fosforescenți precum coralul din Ataraxia de pe Gliese sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Ochii mei sunt la fel, nu? Chiar și bagheta mea emite o lumină albastră de sabie Jedi. Port acum un frac. Nu, e prea solemn și nu mă simt în largul meu. Vreau doar un tricou alb și blugi tăiați.  

Îmi șterg transpirația de pe frunte cu podul palmei, îmi îndrept spatele și, zîmbind, spun publicului, cu emoție, dar tare și cursiv, fără ezitări:   

– Bine ați venit! Vom interpreta Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor, în memoria lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a fost mai bun la muzică decât zeul soarelui.  

***

Din sfert în sfert de oră, ca un odorinzant setat să distribuie parfum la un anumit interval de timp, briza oceanului împrăștie în aer o mireasmă intensă de liliac pe care o percep numai eu, căci îmi este numai mie adresată. Mesajele planetei sunt personalizate și confidențiale. Împărtășești experiența ta de comunicare cu VJ numai dacă vrei. Cu părul lung, blond fâlfâind în vânt, Pira aduce pe plajă, la șezlonguri, o sticlă de ouzo preparat chiar de ea. Deu (Deucalion) se întinde comod pe șezlongul din lemn de pin, își umple un pahar de ouzo și ciocnește cu mine și cu Pira.

– Știi, Ile, când am ajuns noi, nu eram chiar primii exploratori, îmi mărturisește Deu. Mai locuiau cinci persoane la stația orbitală. Ei, primii veniți, ne-au povestit că planeta arăta inițial ca un creier gigantic, în plină activitate, cel puțin atunci când ei au sosit din spațiu cu nava cosmică. Îndată ce ei au ajuns, planeta a generat instantaneu atmosferă. Altfel nu erau condiții de viață pentru ei, nu puteau respira.

– Formele de relief de acum practic nu există decât în percepția noastră, continuă Pira. Fiecare vede ce vrea și, totuși, ce trebuie. De fapt, nu doar vede, mă refer la toate simțurile și chiar dincolo de ele.

– Dar atunci de ce percepem toți oceanul, plaja, casele și stația orbitală? întreb eu.

– Stația orbitală și casele sunt construite de noi, cu acordul planetei, răspunde Pira. Plaja și oceanul ăsta au fost create rapid de planetă pentru noi toți de aici pentru confortul nostru psihic. Nu putem să experimentăm în fiecare secundă alte forme de relief, altă atmosferă, alte mirosuri, sunete, imagini, senzații tactile și gustative. Am lua-o razna complet. Din rațiuni de redundanță, pentru securitatea noastră psihică, planeta a optat pentru ocean și plajă, aici lângă stație. Și, cel puțin de fiecare dată când cineva vine prima oară aici, planeta expune convențional oceanul și plaja. Ne menajează. Măcar la început!

– Foarte tare! VJ, până să vină ei, primii exploratori, cum te simțeai? Nu știu, vreau să te întreb... îți era urât, te plictiseai? îndrăznesc să întreb.

– Nu, îmi răspunde vocea dulce-ademenitoare de sirenă.

– Erai fericită?

– Da.

– Și, când au venit ei, primii exploratori, te-ai bucurat să trăiești experiențe noi, să cunoști ființe din alte lumi, să interacționezi cu ei? Ai fost mai fericită?

– Nu, Ile. Dimpotrivă.

– De ce?

– Mi-a fost milă de ei. Și încă îmi e. Aveau fețele întunecate (sub măștile zâmbitoare) și sufletul greu ca de plumb. Păreau nu atât imigranți, cât... străini care nu găseau niciun loc în care să se simtă acasă. M-am cutremurat de durere. Am încercat să comunic cu ei și să le alin rănile, dar... Rănile fizice mai pot fi vindecate, însă cele psihice niciodată complet. Îi ajut să se purifice și să suporte. Să reziste cât mai mult. Și nu-mi pare rău.

– Da, VJ, merci pentru tot! Uite, îți mulțumesc și în numele lui Promy. Îl iubesc atât de mult și mi-e așa de milă de el! Bine că măcar aici nu e Exopotamia, tărâmul absurdului și al eforturilor sterile, care a invadat Pământul și Olimpul.

– Ba da, Ile. E și aici.

– Cum așa?

– Ați adus-o voi.

În sfârșit, Promy se întoarce din ocean cu părul răvășit, umed (nu știu de ce, poate de transpirație, căci în ocean nu se udă nimic) și cu coafura deteriorată, dar obrajii îi ard. A făcut ceva efort fizic și, totuși, mersul îi e mai sigur, ținuta mai dreaptă și aruncă flăcări din priviri:

– Hei, am interpretat Simfonia în mi minor pentru flaut și orechestră în memoria lui Marsias. Și, incredibil, nu doar că am știut tot repertoriul și am dirijat, dar am avut o orchestră extraordinară: pe voi, cei dragi, iar publicul m-a aplaudat, spune Promy cu glas întretăiat, privindu-ne cu ochi negri de jar.

– Ai văzut? Există speranță. În tine, în primul rând. Ești cel mai tare! Apoi, în al doilea rând, în cei din jurul tău. Nu mai ești singur cu toți Big Brotherii. Iar acum, vezi, te iubește și publicul, îl încurajez eu, alintându-mă și luându-l de mână.

– Ei, sper că da. Cel puțin aici, pe VJ. Dar voi cânta simfonia și la festivalul alternativ pe care-l vom organiza cel târziu toamna viitoare, cu sau fără ajutorul lui Dio. Na, uite că îmi fac planuri. Și o să le pun în practică. Hm, am întrebat-o pe VJ, pentru că eram, ca întotdeauna, foarte îngrijorat și, personal, nu m-am priceput la asta niciodată, dacă știe să se apere. Și știți ce mi-a spus? Mi-a răspuns că da. Da, știe. Își transformă dușmanii în prieteni. Vai, ce cuvânt urât, ”dușman”! Ar trebui șters din dicționare. Și mie mi s-a aplicat eticheta asta de milioane de ori, ”dușmanul poporului” și al zeilor: Al Gore e de vină, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești. Las-o baltă, Dottore! VJ s-a mai confruntat cu creaturi ostile și a procedat așa: le-a făcut să se simtă prost, să le fie rușine pentru faptele și intențiile lor. Ea îi iubește pe toți, indiferent cum ar fi. Și a reușit să-i schimbe.  

Deucalion oftează (la fel de adânc ca Promy, de parcă se rupe ceva în el), se întunecă la față și lasă ochii căprui-verzui, umbriți de gene lungi, arcuite în pământ. Tremură, buzele întredeschise i se mișcă în gol, fără a putea articula vreun cuvânt, venele de pe frunte i se umflă, iar tâmplele îi zvâcnesc:  

– VJ, te provoc să-l schimbi și pe nenorocitul ăla de Zeus care a exterminat oamenii, ne-a masacrat familia și l-a torturat pe tati în fața mea! Schimbă-l, VJ, dacă poți! izbucnește deodată Deucalion, înroșindu-se ca focul și ridicând pumnul spre cer.

– Poate că o să-i pară rău, răspunde vocea susurătoare de sirenă.

– Nu, VJ, nici vorbă de asta, oftează Deucalion, închizând ochii și strângându-i puternic, cu chipul descompus de o grimasă de dezgust și deznădejde devastatoare, acumulate în milenii de frustrare și suferință. Nu-i pare rău decât că am supraviețuit. Eu și tati. Atât.   

Promy se face alb ca varul și se scurge încet pe nisip, fără să spună nimic. Deucalion lovește tare cu pumnul în masă, răsturnând paharele de ouzo, apoi își acoperă fața cu mâinile. Tace și se leagănă îndelung cu șezlongul, ascultând parcă în transă scârțâitul profetic al scaunului. Un zgomot familiar, deranjant și obositor, un zumzet intermitent și monoton pe care îl aude mereu și nu-l poate controla. Un geamăt reprimat care parcă, de veacuri, ar vrea să se transforme într-un urlet și nu reușește. Un sunet strident, ascuțit și dureros, dar slab și evanescent ca plânsetul mereu înăbușit al ferăstrăului pe podurile din Paris.

Nu înțeleg. Nenorocitul ăsta a făcut genocid, împreună cu mâna lui dreaptă, Hermes, care i-a satisfăcut (de multe ori și propus) toate capriciile, toate fanteziile perverse și distructive, căci singur nu era capabil de nimic. L-a chinuit pe tati dement, oribil, barbar, mii de ani. Chiar și în fața mea. Nu s-a jenat. Dimpotrivă. Se distra foarte bine. Nu îi pare rău decât că a supraviețuit tati. Și eu potopului. Singurul din milioane! Iar acum, dacă ar putea, ar continua. Nu s-a săturat să facă rău, nu-i mai ajunge. Când pune mâna pe tati, o ia de la capăt, ticălosul, abia așteaptă să-i sfârtece din nou trupul și sufletul cu lanțuri, piroane, vulturi, fulgerașe și scuipaturi, până nu mai rămâne nimic din el. Iar Hermes are cea mai mare satisfacție când îl scuipă pe tati (știe că el nu suportă asta), îi înfige mai bine pironul în piept sau se pișă pe rana lui de la ficat. Am văzut asta chiar vara trecută. Nu se mai satură!

Și cum l-a pedepsit tati pe Zeus când a pus gheruța pe el? Cu palate, izvorașe de ambrozie și nectar, o armată de sclave androide și o planetă întreagă pe care s-o facă praf! Bineînțeles, doar pentru faptele de acum. Cele anterioare s-au prescris. La fel au fost recompensați și ticăloșii ăilalți – cu Startarul! O închisoare de fițe de unde nimeni nu mai vroia să plece! Era să fac stop cardiac când am văzut-o.  

Cum e posibil?! Iar apoi o să fie amnistiați sau chiar grațiați (cu cazierul șters), complet spălați de păcate și liberi să candideze și să falsifice noile alegeri. Și să dea vina pe tati pentru tot ce se întâmplă. Acum, precis a furat și alegerile, și revoluția. Așa-i trebuie, trădătorului! Pot să mă țin la curent și să prezic și eu viitorul, de la milioane de ani lumină distanță, fără să fac o secundă de monitorizare. Ticăloșii o să rămână bine-mersi, mereu deasupra legii, intangibili. Nicio crimă politică nu ar trebui prescrisă, vinovații ar trebui condamnați juridic, nu doar moral. Sigur, nu cu aceleași metode, dar să le dai Startare și planete noi de distrus...

”Mai bine pedepsit pentru prea multă dragoste decât premiat pentru prea mult ură”, zice tati, da, așa e, dar nu e bine să se aplice acest principiu întotdeauna, acceptat ca atare, ca de la sine înțeles, sub pretextul că ”asta-i politica, ăsta-i sistemul”. De ce trebuie condamnați mereu cei care fac fapte bune și premiați ticăloșii? Eu m-am săturat.

Iar acum tati amenajează o zonă turistică într-un loc unde ar fi trebuit să fie un memorial al durerii. Și, presupunând prin absurd că s-ar face memorialul lângă Startar, cum ar fi el: un fel de ”Castel de al lui Dracula”, că tot e Ile aici, la care să se meargă în pelerinaj ca la un megaparc de distracții, cu superoferte? Eventual, direct din Startar, cu sacoșica și pungile de cadou de la shopping în brațe, să se ducă să viziteze locul unde au fost torturați nenea Meneceu și tati. E indecent și revoltător. Tati, asta e celebra ta sete de justiție? Și, culmea ironiei, bunica e zeița justiției!

Poate că totuși o să fie memorialul într-un loc separat de Startar, iar copiii o să-l viziteze cu școala. Cine? Copiii noștri care au fost decimați? Sau copiii pe care intenționăm să-i facem pentru a le da șansa de a ajunge și ei într-un asemenea loc cu perspective educaționale și recreaționale optime? Acum, presupunând prin absurd că o să vină niște copii cu școala, cel mai probabil nu o să arunce vreo privire în jur, n-o să pună nicio întrebare, ci o să stea să se joace pe tabletă sau pe telefon. Nu o să întrebe nici măcar de ce au fost nenea Meneceu și tati atât de tâmpiți încât să petreacă mii și mii de ani la închisoare. Nu o să înțeleagă nimic. Nici că tableta sau iPhone 7-ul lor i se datorează lui tati.

Deu își descoperă fața și-și ridică ochii din pământ. Se pregătește să vorbească. Își adună forțele ca să articuleze cuvintele cât mai fluent și mai tranșant, luptându-se în același timp să-și învingă repulsia. Într-un sfârșit, rostește cu emoție și întreruperi, dar tare și apăsat, țintindu-l cu privirea pe Promy:  

– Tati, ca să nu zici că nu spun ce-am de spus, o să te întreb când aveți de gând să... să luați măsuri. A-a-dică... să-i aduceți în Tartar pe toți vinovații... toți, fără să se prescrie nimic, să faceți un memorial al Holocaustului într-un loc decent, nu lângă sau în Startar! Doar nu vrei să vină de la shopping cu pungile pline și să le curgă iaurturile cu Bifidus la promoție peste lanțurile și piroanele voastre!

Promy rămâne pe nisipul sticlos și se uită o vreme pierdut, în tăcere, la cerul înalt, de un albastru neverosimil ca o petală imensă de cactus de pe Gliese. Un albastru luminos, intens, ireal. Își pune brațele sub cap ca să-l contemple mai bine și-și întinde picioarele cât sunt de lungi, trosnindu-și oasele. Deodată, simte un fir de nisip zgrunțuros, rămas pe buze și-l mestecă absent. Nu are niciun gust. Parcă am înghițit o bucată de sticlă care îmi va perfora intestinele cât de curând. Nisipul argintiu scânteiază halucinant, profetic. O strălucire metalică, rece, tăioasă. Lumina dureros de vie a morții. Anticiparea sfârșitului... sfârșiturilor apocaliptice pe care le știu dintotdeauna. God created bound. Natural born bound. Urletul lui Marsias face să sară cristalele Swarovski din candelabre în sala de concerte. Eu încă strâng din dinți și tac. Nu vreau să mă auziți urlând. Miliarde de cioburi din presse-papier mă împroașcă și îmi intră în carnea sufletului, străpungându-o la nesfârșit, până nu mai simt nimic. În afară de silă. Și totuși, aș vrea să mă cufund în oceanul de cioburi și să dispar.

Promy scuipă firul de nisip, își mișcă buzele în gol un timp, ezitând să răspundă și, în același timp, adunându-și puterile pentru a se replia. Într-un târziu, răspunde încet, cu o voce dintr-o altă lume, continuând să privească cerul:

– Da, scumpule, o să... o să fac tot ce-ai spus. Sunt cu totul de acord. Nu vreau să crezi că fug de tine sau de mine însumi. O să amenajez un memorial într-un loc decent, nu lângă Startar. Jur pe noua Constituție democrat-liberală (care, în sfârșit, e gata, uite, avem un punct de pornire!), pe ce vrei tu. Trebuie să ai încredere în mine.

– Bine, tati, dar când vor fi arestați adevărații vinovați? spune Deu pe un ton ridicat, încins la față, tremurând de furie și aruncând săgeți de foc din priviri spre Promy.

Promy rămâne întins pe nisip, dar îi înfruntă privirea lui Deu. Tresare ca electrocutat, apoi își revine și răspunde ceva mai tare, dar pe un ton sec, fără pauze, de parcă ar citi ingredientele de pe o cutie de salată de ton care nu-i trezește niciun interes:

– Păi, dragul meu, Apollo și Caliope vor fi arestați cât de curând. Pe Știi Tu Cine și Madame Hera o să-i mănânce poate Bebe, chiar dacă antropofagia nu mai e constituțională. O execuție ilegală, nu și imorală. Păcat de planeta SPP1001 unde sunt exilați sărmanii, nu-i așa? Mai târziu ar putea fi prea târziu. Ăștia o fac praf cât ai clipi. De fapt, dacă sunt transformați în trifoi cu patru foi, atunci nu mai e nici antropofagie, ci fitofagie care e perfect legală, cu unele excepții. Doar ticăloșii ăștia nu sunt etnobotanice sau alte ierburi. Restul? Ceilalți o să rămână în Tartar cu condamnări penale definitive. ASAP. I’m doing my best.  

– Tati, lasă vrăjeala! Când?! strigă Deucalion.

E aprins la față, sudoarea i se scurge în valuri pe frunte și obraji, ochii îi ard, mâinile îi tresaltă febril, corpul i se convulsionează. Masa trepidează (noroc că ultimele pahare de ouzo s-au spart deja când a lovit-o cu pumnul, puțin mai înainte), un vânt sălbatic, amețitor de deșert răscolește furios nisipul purpuriu, orbindu-ne și sufocându-ne, iar oceanul clocotește. Îmi stă pe limbă să-i spun lui Deucalion: ”Când?! Când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet”, dar, din fericire, strâng din dinți și reușesc să mă abțin.

Am aşteptat și noi în România, timp de 22 de ani, ”Legea lustraţiei” în speranţa unei purificări a societăţii româneşti (nu luaţi cuvântul în sensul „nazzy”!) şi a revirimentului moral al clasei politice. Ce dacă?! Mai bine mai târziu decât niciodată, am zis eu. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, mai înainte, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. Nu se lustrau candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu puteau fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservau dreptul la candidatură. Pe lista lustrabililor intrau, surprinzător, cel puțin într-o primă fază, Ungureanu și Boc (foști lideri UTC) sau Monica Macovei (procuror în anii comunismului). Poate și șoimii patriei. Puțin aplicabilă și, oricum, tardivă, ”legea lustrației” a fost doar un simbol palid al desprinderii de comunism și al condamnării sale. Se vede treaba că Promy are din nou dreptate (nu și drepturi): mai târziu e prea târziu, și, oricum ”rinocerii” au rămas. 

Chiar recent, în preajma Crăciunului, Moș Spurcăciun de la USL ne-a mai adus cadou inspirat de sărbători: modificarea salutară a noului Cod Penal. Sau, parafrazând un vechi slogan al Revoluției (că și așa am sărbătorit aproape un sfert de secol de atunci), ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”, de Crăciun ne-am luat CONSPIrația de injustiție. Într-o manieră conspirativă demnă de Brutus sau de Lucrezia Borgia, parlamentul (mai exact, Camera Deputaților) s-a reunit într-o noapte, târziu, sub bagheta magică a lui Zgonea, pentru a dezbate și propune amendamente la noul Cod Penal. Grație noilor propuneri, politicienii (parlamentari, Președinte, cu statusul schimbat, excluși din categoria funcționarilor publici) deveneau intangibili pentru DNA și anchetele anti-corupție, inaccesibili la fel ca zeii olimpieni. Practic, DNA, ”fă-te că lucrezi”!

Până la urmă, din cauza băgăcioșilor externi și interni, lădabila inițiativă a politicienilor români nu s-a fructificat. Deocamdată. Aș vrea să mai spun ceva, dar mi-e milă de Promy și de Deu. Și, oricum, orice aș zice, chiar dacă aș urla săptăluni în șir, vorbele mi-ar dispărea înghițite de deșertul Exopotamiei ori de tăcerea Zidului. Las-o baltă, Madame Dezastru, ce e corect? Mi-e scârbă și tremur de furie. Îmi arunc ”pufăitoarea” și aprind o țigară normală. Promy își mușcă buzele și oftează adânc. Deu ridică un pahar ciobit de pe jos, din nisip, își toarnă ouzo și-l dă pe gât, repede, fără să clipească, cu aceeași grimasă de dezgust și dezndejde incurabilă întipărită pe față. Deodată, Deu simte ceva diferit în aer, nările i se dilată, inspiră adânc de câteva ori la rând pentru a-și verifica percepțiile, apoi se lansează într-un nou atac:  

– Tati, ce-ai mai făcut? E legal? Ai autorizație? Iar te bagi unde nu-ți fierbe oala? Nu te poți abține? Nu te-ai mai învățat minte?

– ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcanioconioză”. Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Ultimele cuvinte din limba dacă. Cuvinte magice. Surprinzător, dacii și romanii sunt strămoșii lui Ile, nu Dracula, știai? Da’ ce, nu-ți place mirosul autentic de ocean? Mă arestezi?

– Păi, cam așa ar trebui. Pe bune, atragi atenția, tati, plus că ai generat un precedent. Nu e responsabil să acționăm așa, de-asta am creat o serie de formalități care trebuie îndeplinite. Nu pot să las pe oricine să facă orice aici, pe planeta mea.

– Oricine?! Orice?! Planeta ta?! Am îmbunătățit calitatea aerului, Deu! E mai natural. Și respiri mai bine.

– Hm, oricum, e foarte bizar: înainte erau mirosuri personalizate, acum e unul unic pe care îl simte toată lumea.

– Un miros adevărat de ocean. Care îi place lui VJ, din moment ce-l păstrează. Poate vrea ca noi să simțim împreună același miros natural, creat de mine.

– Cum să fie natural dacă e creat de tine?! De fapt, nu mă interesează. Tati, nu ai voie să faci nimic fără aprobare. Nici să te joci cu găletușa în nisip.

– Cât durează până îmi eliberezi o adeverință ca să trag patru linii... cu grebla în nisip?

– Habar n-am, tati, dar tu știi să aștepți.

– Eternitatea nu durează prea mult, completez cu jumătate de gură. Scuze, sunt obosită, foarte răcită, la PMS și posedată din nou de Bush Jr.  

– Cred că-i vine lui Ile numărul de dosar de la Parchet până atunci, zice Promy.

– Perfect, mai mult ca perfect, cum zici tu, tati, o să sărbătorim momentul. A, și văd că nu te-ai limitat la peisaj, ai introdus și faună: peștișori și o caracatiță.

– Nu, ultima e mafia din universități, întreab-o pe Ile dacă nu mă crezi. Se pricepe la caracatițe.

– Uite, tati, de data asta o să mă fac că nu văd, cu condiția să pescuiești acum peștișorii și caracatița, să pregătești un grătărel și să mănânci cu noi.

– Imediat, dragul meu! Ile e chiar disperată după caracatiță la grătar. E mare devoratoare de caracatițe. Știți, mă gândeam și eu așa, ce-ar fi să las salvarea lumii lui Superman, Spiderman sau Batman și să mă limitez la caracatițe. Astea dau șpagă bună. Dar vroiam să te mai întreb ceva, Deu: mă lași să fac și un mall? Haideți să facem un mall! Ar fi senzațional, nici nu știți ce pierdeți! VJ, ești singura planetă fără mall, n-am mai văzut așa ceva. Dacă aș fi în locul tău, aș muri de rușine. Cum să mă simt aici acasă dacă nu e niciun mall?

– De ce, tati? Ți s-au terminat proviziile de Maretti sau vrei să-ți iei un tricou nou, alb, de firmă, cum porți tu în ultima vreme? Nu, tati, nu te las. Dar sper să te descurci și fără. Tu ești un supraviețuitor.

– Nu-i nimic, nu mă dau bătut, un titan nu renunță niciodată, nu? Îmi comand Maretti online prin ofertă Zumzi și curier Cargus. Ile a mai apelat la Cargus cu succesuri. Dacă am noroc, plătesc o taxă de transport nu mai mare ca gaura din buget pentru Startar și-l voi primi în maxim două mii de ani.

Deu râde tare, sonor, nestăvilit. Promy îi dă un ghiont, îl ciufulește și-l bate ușor pe spate. Fii-su vrea să-i pună și el mâna în păr, dar își aduce aminte brusc de coafură și se oprește la timp, înainte de a distruge opera de artă. Își privește tatăl cu ochii lui căprui-verzui, cu gene lungi și arcuite ca ale lui Promy, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi și îl îmbrățișează strâns, cu toată forța lui titanică, gata să-l sfărâme și să-i transforme oasele în praf de stele.