Ziceam mai
înainte că sunt prea înțepenită ca să-mi îndoi genunchii. Da, în fața
tovarășilor zei, talibanilor și Big Brotherilor. Mi-i îndoi numai în fața lui
Dumnezeu, în rugăciune. Am făcut-o și vineri seara, rugându-mă să ducem focul
sacru mai departe și să primim un semn de la oameni, chiar dacă știu, Zidurile
sunt masive și strivitoare, comunicarea imposibilă, iar Obama se uită și nu
vede.
Titanul
Prometeu (Promy) e și el cu mine, nu mă lasă singură pe cruce. Mai curând, eu
îmi fac griji pentru el: el e floarea mea de cactus, de un albastru luminos și
neverosimil, el e frumosul și puritatea din lumea asta hâdă și mizerabilă (frumosul
care a fost devorat de genuni fără nume, uneori împreună cu mine, că sunt o
proastă de dau din abis în abis). Nu (mai) vreau să dispară florile albastre.
”Floare-albastră, floare-albastră / Totuși este trist în lume”. Pe Promy îl
iubesc atât de mult încât îi calc și tricourile albe, chit că n-am atâtea
păcate, chiar și în aceste săptămâni, când mă aflu în greva foamei, indiferent
dacă leșin sau nu. Poate că până la urmă m-aș târî și în fața lui Știi Tu Cine-Zeus
pentru el, asta nu e umilință, e un gest de dragoste (slavă Domnului, ole, ole,
ole, ole, Știi Tu Cine-Zeus nu mai e, în sfârșit, nu mai e... mă rog, a rămas
doar în coșmarurile noastre și... în sistem, Olimpul trece în prezent printr-o
tranziție dificilă către democrație, știm și noi în România). Ei acum, ce mă
mai plâng, și înainte mă lua amețeala de la hipotiroidie (mixedem) și de oboseală.
Of, nici zilele astea nu am reușit să mă odihnesc: am stat mai mult la birou de
dimineața până seara ca să mă ocup de campanie și de petiție (pe mail,
Facebook, Twitter, LinkedIn, youtube, blog, site-uri diverse). Nu înțeleg exact
de ce, nu mi-e frică de leșin (nici n-ar fi prima oară, am mai leșinat prin
excursii sau pe la birou), ci să nu cad și să-mi sparg capul, deși sunt
conștientă că un cap de yahoo nu prezintă vreo valoare (poate alte părți ale
corpului). Ne poate confirma și Kim Kardashian, mare profetă și vizionară,
lansatoarea noului trend ”telfie” (de
la buric în jos), nu ”selfie” (fața).
Sâmbătă la
prânz, de oboseală, l-am rugat pe Promy să mă ajute să ne organizăm ”mai ușor
și mai facil”. Abia după o oră realizez: oops,
am produs un pleonasm. Se vede că sunt oboshită, intoxicată cu praful de pe
videoproiector de la fackultate (nu, ăsta era ultimul lucru care mă murdărea
acolo, în fabrica aia de fantome, diplome și șpăgi) și, din când în când,
posedată de Bush Jr. Promy nu prea mă iartă pentru pleonasme, e mare păcat, nu
știu câte rufe trebuie să calc pentru asta ca să ispășeșsc. Dar ”errare humanum est”, iar eu mi-am cerut
scuze (nu ca tovarășii zei de pe pământ și din Olimp). Apoi, recidivez: cum mă
simt un pic slăbită, îl rog pe Promy să mă ajute să ridic cana de coardă. A,
nu, de coadă. Promy așteaptă să mă corectez sau să-mi cer iertare (”errare humanum est sed perseverare
diabolicum”), și, cum nu o fac, intervine în cele din urmă ca un bărbat
adevărat ce e (inventatorul civilizației pe deasupra). Sper să nu ajung să
vorbesc ca Vanghelie, EBA sau Gigi. Cel mult, mă aștept să comunic precum
băiețelul prietenei din copilărie (aflată în prezent în Canada) care învață
acum limba română cu plural în "s", nu cu "uri" ca la Eba:
pisis, cuțus, dulaps, papucs etc. În loc de succesuri, succesus!
Indiferent de
”dietă”, m-am străduit să nu-l lipsesc pe Promy (și nici pe mine) de baia
împreună și de terapie... jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”. Nu de
alta, dar Promy are o nevoie insațiabilă de iubire și răsfăț (după mii și mii
de ani de chinuri) și apoi e un obicei bun, nu doar al lui, ci și al meu, pe
care nu vreau să-l pierdem. Am pierdut absurd mult prea mult (și prea mulți...
jde mii de miliarde de vieți și de suflete de-a lungul istoriei ăsteia de
coșmar). Și, din păcate, continuăm să pierdem. În timp ce tovarășii zei și Big
Brotheri talibani de pe pământ își toarnă gheață-n cap la campaniile ”Ice bucket” pentru ajutarea bolnavilor
de scleroză laterală amiotrofică, participă la marșuri pentru
pace/democrație/libertatea presei, fac pe martirii și dau vina pe dușmanii
poporului, mai nou pe Statul Islamic. Nu mai e la modă să te lauzi cu
atrocități (cu excepția Statului Islamic). Îmbrăcat impecabil ca-ntr-o revistă
de modă, cu zâmbetul pe buze, în fața presei străine toarșu'
al-Assad neagă existența
bombelor-butoi și a prizonierilor politici (da, poate că așa e, într-adevăr,
din Siria de la închisoare nu prea scapă nimeni viu). Toarșu'
zeu al-Assad și toarșu'
Țar Putin plâng cu lacrimi de crocodil la mormintele
intelectualilor, opoziției, jurnaliștilor sau activiștilor (executați din
ordinul lor), cum a procedat recent Putin la trecerea în neființă a unuia
dintre ultimii opozanți, Boris Nemțov (mă mir că nu și-a dezgolit pectoralii de
luptător de judo ca-n reclamele lui electorale și nu s-a bătut singur cu pumnii
în piept). Vai de mine, iar au dispărut politicienii din opoziție, jurnaliștii
și intelectualii? Ce-i asta, nu mai avem opoziție, intelectuali și presă? Cum e
posibil?! Și numai Statul Islamic e de vină. Îi arăt eu Statului Islamic! Îl
șterg de pe fața pământului. În rest, nu-și cer niciodată scuze și nu regretă
decât că le-au rămas supraviețuitori. 1-2. O legumă putrezită și storcită din
vreun jurnalist sau vreun intelectual.
Am fost în
stare să-i ofer terapia ”Bill și Monica” lui Promy, căci nu m-am simțit
(deocamdată) rău (cu excepția zilei a doua de greva foamei, când parcurgeam o
perioadă de tranziție, de adaptare a organismului la noul ”stil de viață”) și nu
am slăbit chiar așa de mult (doar 2 kile jumate în opt zile). Mi s-au lărgit
pantalonii, dar încă nu-mi cad în vine. Îmi asigur, oricum, mult mai multe
calorii comparativ cu copiii mei-fantomă, captivi în războaie, lagăre de
muncă/închisori/centre de detenție sau sclavi sexuali. Și dacă ar fi vorba
numai de deficitul caloric! Interesant, în martie, când eram foarte deprimată și
devorată de coșmarul istoriei (de la zeii olimpieni până azi), deși mâncam (în
silă, vomitând uneori) o pâine integrală pe zi, am slăbit 5 kile (de la 50 de
la 45) în câteva săptămâni. Acum, acțiunea (împărtășită cel puțin în parte, cu
voi și cu cei de la Planet Syria) mă ajută să ies un pic din depresie, nu și
din coșmar. Ca de obicei, Obama se uită și nu vede (niciun feedback de la
autorități deocamdată, în afară de call-centerul UE care a forwardat către alt
serviciu competent). Și, sincer, nu-mi doresc decât să vină ”sfârșitul
istoriei”, să evadăm odată pentru totdeauna din coșmar și să avem cu toții pe pământ
un strop de normalitate (”2+2=4”), o gură de aer și un minut de liniște și pace
fără să numărăm secundele. Chiar dacă pentru cei de vârsta mea e prea târziu și
rămânem ”generații de sacrificiu”, să putem întrezări măcar ”luminița de la
capătul tunelului”. Și cred că e, e lumina focului sacru care arde în fiecare
dintre noi. S-o dăm mai departe. ”Dăruind vei dobândi”.
Vineri și
sâmbătă seara, cu o stare psihică de fantomă de pe epava refugiaților sirieni
(care, sărmanii, în loc să fie mântuiți, sunt etern condamnați să migreze
dintr-un infern într-altul), am ascultat obsesiv ceva empatic, uvertura la
”Tristan și Isolda” (Wagner) și partea a IV-a din Simfonia a V-a în Do diez
minor a lui Mahler. Pe de o parte, aspiram la o descompunere completă și-mi
cerșeam dreptul la întuneric și la liniște, pe de alta, eram o fantomă veșnic neîmpăcată,
blestemată să bântuie bezmetic, la nesfârșit ruinele propriei case (din
Yarmouk, Douma, Aleppo etc.), și nu ale Zidurilor sistemului. Apoi, m-am simțit
iar redusă la o ”cărămidă din Zid”, da, într-adevăr, una rebelă, desprinsă (ori
poate expulzată) din Zid, însă sucită și răsucită de vânturi ostile și de bombe-butoi
până se face praf, nu praf de stele. Evoluam încet-încet spre starea de
bacterie criogenată, paralizată în Zid sau în sicriul de gheață, așa că duminică
seara am recurs la terapia hard: valsul din Coppelia (Léo Delibes). Am mai
dansat asta când mă aflam într-o stare mai avansată de epuizare, noaptea, la
birou, în timpul proiectului de cercetare de piață care a reușit să mă aducă
într-o îndelungată ”comă” fizică și psihică. Atunci, valsul ăsta reușise să mă
purifice și să mă elibereze. Acum, îl iau pe Promy, trupurile noastre se lipesc,
mâinile ni se îngemănează, simt transpirația palmei sale mari, marmoreene, cu
degete lungi, fine de pianist, atingerea ei mă electrocutează tandru. Mă
sprijin de Promy și, deși picioarele îmi sunt înțepenite și prinse parcă în
dărâmături în Aleppo sau Yarmouk, sufletul meu se înalță spre cer. Zbor! Și
mi-am regăsit fața umană. Imediat după, trecem la ”Anotimpurile” lui Vivaldi:
nu numai că te dezmorțesc, ci te fac să pulsezi în ritmul tainic, uitat al
firii, să curgi și să te topești dezlănțuit, fără teamă, fără regrete, în
fluxul primordial al elementelor. ”Panta
rhei”.
La sfârșit, o
poezie de fantomă de pe epavă (că tot m-am simțit și eu așa și m-au inspirat
poveștile reale - din păcate, repet cu oroare, realitatea depășește întotdeauna
orice ficțiune). Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru blog și pentru Facebook (și,
în general, pentru libertatea de expresie). În Iran, când am mers eu în 2013,
nu exista practic acces la internet, iar Facebook, Twitter și youtube erau din
start interzise. Și eu am restanță din Iran vreo 8500 de lovituri de bici la
fundul gol pentru că am umblat dezbrăcată pe stradă... hm, cu jacheta
descheiată și niște șuvițe de păr afară din hijab. Atunci, dârdâiam nu de frica
bicelor, ci ca să nu-mi fie confiscat ceva din ce scriam în acel moment (anti-regim
și anti-fundamentalism islamic) (mi s-a întâmplat să-mi fie ștearsă o povestire
(din greșeală), n-aș mai suporta să-mi dispară un singur cuvânt). În alte
părți, oamenii sunt executați pentru o poezie pe Facebook. Chiar Iyad el
Baghdadi, unul dintre inițiatorii Primăverii arabe din Emiratele Arabe Unite
(singura personalitate... sau ”vierme împuțit de dușman al poporului” care mi-a
răspuns la apel, adică a retweetuit petiția mea), a fost și el încarcerat în
condiții crâncene, mai să fie executat pentru satiră și ”o poezie pe Facebook”,
în timp ce nevasta însărcinată îl aștepta să se întoarcă acasă. ”Moarte
intelectualilor!” Apoi, Iyad a fost expulzat din țară și redus la condiția unui
aurolac pe străzi/prin aeroporturi (cel puțin pentru o vreme). Străin și
respins, Iyad tremură nu atât pentru el, cât pentru familia lui care i-a rămas
(deocamdată) blocată în țară, supusă presiunilor și amenințărilor, în pericol, apăsată
și strivită de Zid.
Se întâmplă
însă și mai rău, sunt oameni (copii!) condamnați nu pentru o poezie pe
Facebook, ci fără să facă nimic, doar pentru a se menține teroarea și...
controlul (în Coreea de Nord, Siria, Irak etc.). În Siria și în Irak, la milițiile
Shabiha și Statul Islamic, se ajunge la performanța (inimaginabilă pentru mine,
ah, cât aș fi vrut să fie un exercițiu de imaginație bolnavă sau de forțare a limitelor!)
de a transforma copiii nu numai în victime, ci și în torționari și călăi (care râd
și aplaudă la execuții și joacă apoi fotbal cu capetele fraților lor). Totul e
haram, mai puțin să violezi, să torturezi și să ucizi. Poezia de mai jos spune povestea
unui băiat sirian-fantomă care ar vrea să fie acasă, în grădina de iasomii, la
grătar, alături de cei dragi. Dar, din nefericire, s-a trezit deodată avortat
din pântecul unui curcubeu în grădina iadului (și nu mai are ce să piardă în
afară de suflet). Și Dinu Pillat, marele intelectual român, arestat pentru
lectura și distribuirea unor texte interzise, la ieșirea din temnițele
comuniste (cu cicatrice la glezne, operele distruse, viața sa și a celor dragi
făcută praf) nu mai vroia să se întoarcă să lucreze la Institutul Călinescu
(unde activase), ci își dorea să rămână de-a pururi într-o grădină.
Avortat din pântecul unui curcubeu în grădina iadului
Brusc, s-a făcut întuneric și
frig.
Briza mării s-a oprit.
Vasul continua să se legene
încet, hipnotic.
Pescărușii au tăcut,
au planat lent
și s-au așezat solemn pe
marginea bărcii,
de parcă ar fi oficiat un
ritual bizar
ori ar fi avut loc o eclipsă de
soare.
Nu știu ce s-a întâmplat.
Nu înțeleg.
Încerc să clipesc, însă am
orbit,
mii de ace de gheață și foc mi-au
străpuns ochii.
Am împietrit ca o cărămidă din
Zid.
Nu mai simt nimic,
deși cred că ar trebui să-mi
fie frig,
așa că încerc să mă acopăr cu
aerul sidefat al mării,
cu aripile pescărușilor,
cu nisipul și cu valurile.
Cred că mi-e și foame,
până acum m-am hrănit numai cu
amintiri și speranțe.
Sete nu, n-are cum să-mi fie:
am băut doar ultima porție de vise
acum o oră,
împreună cu rația de urină.
Încerc să mă ridic și să fac
câțiva pași, dar sunt prea slăbit și amețit,
vasul se clătină,
valurile se izbesc de el năucitor,
picioarele mi se împleticesc,
mulțimea mă împinge haotic,
într-o mișcare browniană,
iar gravitația refuză să mă
tragă în jos.
Ce bine! Zbor!
Dar nu, mulțimea mă strivește.
Mă zbat să înaintez,
târându-mă prin mulțime,
împiedicându-mă,
închizând ochii
ca să nu le văd
ochii goi ca niște caverne
și chipurile lor supte, subțiri
și fărâmicioase
precum pergamentele dintr-o
bibliotecă veche, părăsită.
Când ajung, în sfârșit, la bancheta
din față,
mă întind lângă ea
și mă opresc să-mi trag
răsuflarea.
Vântul mă izbește sălbatic,
șfichiuindu-mi obrajii,
marea se zvârcolește.
Plouă vertical, dar eu sunt la
orizontală.
Cerul întreg, străin și ostil, curge
peste mine.
Vreau să mă ghemuiesc, însă
genunchii nu m-ascultă,
nu am niciun control asupra
corpului meu.
La un moment dat, ploaia devine
lină și amăgitoare
precum un cântec de sirene.
Mi se face, brusc, dor
și mă simt atât de singur
încât îmi chem familia lângă
mine, să-mi țină de urât.
Scot din buzunarul pătat și
descusut
o poză ferfenițită, îngălbenită
și murdară,
cu familia mea... și cățelul,
acasă, în grădină.
Atunci, iasomiile erau
înflorite
și pe grătar sfârâia friptura
de miel.
Tata și fratele mai mare mi-au
murit în război.
Sunt martiri.
Fratele mai mic a murit de
foame.
Mama a fost ucisă de o
bombă-butoi cu clor, s-a asfixiat pe drum spre spital...
adică spre peștera unde
funcționează acum serviciile de urgență,
la lumina telefoanelor mobile
(dacă și le-au putut încărca cumva),
fără medicamente sau
instrumente de prim ajutor.
Oricum, n-o puteau salva pe
mami,
era prea târziu.
Și cred că a dispărut și
doctorul la ultimul atac.
La noi sunt 50 de cutremure pe
zi
din cauze... naturale.
Sora mai mică a fost răpită de milițiile
Shabiha,
violată și torturată până la
moarte.
Iar pe câine l-au mâncat
vecinii.
Mai aveam o poză pe mobil în
care apare și fratele mai mic,
cu ochii lui mari, căprui de
gazelă (căci numai ochii au rămas din el)
și hainele lui peticite și
soioase.
Era ultimul lui costumaș,
restul hainelor le-am ars
(împreună cu mobila) ca să ne încălzim.
Îmi pare rău că nu mai pot
activa poza asta,
mobilul s-a descărcat de mult
și ecranul lui seamănă acum cu
pereții netezi și lucioși ai unui spital-peșteră.
O oglindă cu apele moarte,
în care nu mai văd nimic.
Aș vrea să pâng, dar sunt
obosit și
ochii îmi sunt arși ca un
pustiu
răscolit febril de vânturi aspre
fără sfârșit.
Mă țin de banchetă și
încerc din nou să mă ridic.
Deodată, tresar, scuturat de
frisoane.
Mă uit în față pierdut,
cu ochii dilatați de groază.
Ah, credeam că sunt prea
ostenit și am văzut prea multe
ca să mai simt frica, însă
chiar acum m-a cuprins iar o groază dementă, animalică:
corpul meu zace încremenit pe
banchetă, de parcă ar fi mort.
Curios, stă ghemuit, așezat ca
un fetus într-o placentă protectoare ori
în leagănul unui curcubeu.
Fața e palidă, trupul costeliv,
mâinile descărnate, dar pe buze plutește un zâmbet straniu,
de parcă ar mai visa ori ar mai
aștepta ceva.
Ar trebui poate să mă bucur că
am scăpat de chin
sau, pur și simplu, să mă
resemnez,
însă nu, nu pot.
Aș vrea să urlu, dar strigătele
mi se sting în noapte,
înghițite de vânt și de valuri.
Cuprins de spaimă, deși ezitant
la început,
îmi ating pleapele galbene de
ceară și
părul umed și încurcat, cu gust
de sare.
Îmi ciupesc corpul, poate se
trezește.
Apoi, îl trag de mâini, de păr
și de picioare.
Îl strâng în brațe
dezănădăjduit.
Îl zgâlțâi și-l zmucesc.
Fiecare contact cu corpul meu mă
pulverizează ca o bombă-butoi ori ca un Big Bang.
Nimic. Cred c-am murit.
Într-un fel, aș vrea să fie
întuneric și liniște odată pentru totdeauna.
Aș vrea să mă descompun în
tăcere,
celulă cu celulă, neuron cu
neuron,
ascultând cântecul hipnotic al
valurilor,
legănat de barcă,
oasele să mi se lichefieze,
carnea să mi se topească,
să fiu devorat lent de mare
și să mă preschimb în scoici,
alge, apă și sare...
Apoi să mă hrănesc din placenta
unui curcubeu
și să renasc în zori,
când pescărușii vor bate din
aripi din nou.
Și totuși, ca-ntr-un blestem
fără sfârșit,
avortat din pântecul curcubeului
în grădina iadului,
continui să bântui vasul năuc,
cerșind ridicol un răspuns.
Când aveți
câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI
PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest
link (durează doar câteva secunde):
Mulțumesc
pentru susținere!
Stay human... and alive!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu