Nu mă mai cac pe mine, că nu mai am ce! Pregătire pentru greva foamei

Nu mă mai cac pe mine, că nu mai am ce!

Pentru prima oară în viață sunt nevoită să recurg la o formă de protest în care mă regăsesc mai puțin și pe care l-aș fi clasificat altădată ca extrem: greva foamei. Acum nu mi se mai pare nimic extrem comparativ cu se întâmplă în Siria, de 4 ani și mai bine, de când a început războiul civil: peste 200.000 de morți, circa 4 milioane de refugiați extern, peste 10 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor (aproximativ jumătate din actuala populație), peste 600.000 aflați încă sub blocadă guvernamentală (fără acces la apă, mâncare, energie electrică, încălzire, articole de igienă sau medicamente, „ajutați” de regim doar prin atacuri cu bombe-butoi (uneori cu arme chimice), dispariții forțate și arestări), sute de mii arestați, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție. În Siria nu se poate vorbi de viață și, din păcate, nici măcar de supraviețuire (oricum, supraviețuirea nu e viață). Dacă un copil obișnuit își dorește jucării, un iPad, un iPhone, un joc video, haine noi, rechizite de școală și poate… încă o pizza, un copil sirian (în special din zonele sub blocadă guvernamentală) vrea să topească zăpada ca să aibă apă de băut, să găsească ceva comestibil (fie și un șarpe, un șobolan sau un păianjen), să descopere o nouă mobilă de ars ca să se încălzească și să supraviețuiască următorului atac cu bombe-butoi (cu sau fără arme chimice). În timp ce un om obișnuit își face planuri de viață (unde să meargă în vacanță, cum să-și decoreze casa, unde să-și trimită copiii la școală etc.), un sirian își face planuri de moarte: ar prefera să fie ucis de bombe-butoi decât de atacuri cu arme chimice, răpiri, arestări sau foame.

De 4 ani și ami bine, coșmarul Siriei a devenit și al meu personal (un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc). După nenumărate petiții și proteste rămase fără răspuns, în timp ce situația din Siria continuă să se degradeze inimaginabil, m-am hotărât să fac greva foamei. În memoria copiilor mei sirieni (îngeri) și din solidaritate cu cei ce continuă să sufere și să moară. Nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”teroriști” sau ”trădători”. Nu sunt ”dușmanii poporului”. Nu sunt cifre/statistici. Nu sunt extratereștri. Sunt oameni. Sunt copiii mei. Je suis syrienne. Greva foamei reprezintă doar un mic sacrificiu, incomparabil cu agonia continuă a sirienilor (și a mea din suflet). Voi începe greva foamei strategic, de ziua mea, poate voi primi cadou pace, libertate și democrație în Siria, fie și de la moșu’ Santa Klaus. Și altă dată, mi-am mai dat demisia de la fuckultate cu o zi înainte de examenul de titularizare când a trebuit să trec note-fantomă unor studenți-fantomă. Ăsta e stilul unic și inegalabil, autentic și original, ”Madame Dezastru”. Mi s-a spus și atunci: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.” Încă refuz să mă obișnuiesc. Și... ”je ne regrette rien”.

Bine, dar cum procedez mai departe? De data asta, nu mă mai rușinez și mă grăbesc să închid netul, gândindu-mă la toți cei care nu au acces (nici măcar într-o versiune cenzurată), ci îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru net, fie și monitorizat de Big Brotheri mai mult sau mai puțin fantomă (ca Obama). Oops, l-a deschis deja mâța noastră, spirit înalt și mare intelectuală, Guru, pe Ejobs și Bestjobs: probabil că e îngrijorată că mai șomez (deși scrisul și politica asta nenorocită mă consumă 25 de ore din 24), așa că îmi caută ea job. Să-i comunic să verifice și ofertele de voluntariat în Siria. Hm, ce să fac? Păi, deocamdată să-i dau brânci lui Guru de pe laptop și apoi să consult Goagălul. Până și un ”maimuțoi implementat” ca Vanghelie, ”ejaculat” din PSD, altminteri om ”complicat”, chiar dacă nu a citit atâtea ”almanahe” precum ”Căldărescu” (ăsta e, de fapt, Cărtărescu), știe să caute o păpădie sau un viezure pe ”Goagăl”. ”Barzăcopilviezure” (astea sunt ultimele cuvinte din limba dacă pe care să le rostești când nu mai ai nimic altceva de spus). Mai e și ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” (din ”Robotzi”). Așadar, mă uit pe Goagăl și, surprinzător, găsesc instrucțiuni specifice pentru greva foamei. Ți se precizează exact ce trebuie să mănânci în luna dinainte (mai exact, să treci gradat de la mâncare procesată, junk-food și dulciuri la legume și fructe fresh bio), apoi ce vitamine și minerale, electroliți, ceaiuri și limonade să consumi când faci greva foamei și cum să revii la regimul alimentar obișnuit, după ce închei greva foamei. Cred că astea sunt pentru protestatarii americani răsfățați care au acces la mâncare bio înainte și după greva foamei, vitamine și minerale scumpe... precum și care au de unde să slăbească. OK, o să mă străduiesc să urmez instrucțiunile (cel puțin în ultima zi de pregătire, fără partea bio), dar ce fac cu spitalul, cine îmi sponsorizează mie o lună de spitalizare, că doar n-o să apelez la ”motanul Felix” de la Antenuțe? Te costă ceva să fii (un pic) martir.

Să mă interesez mai întâi la spital, la N. Paulescu (unde a mai fost internată altă grevistă a foamei, învățătoarea Cristiana Anghel), sunt specializați pe nutriție și au ceva experiență cu astfel de cazuri. Sun și mi se comunică din start că îmi trebuie trimitere de la medicul de familie pentru orice spital de stat, iar în asemenea situații vă imaginați ce trimiteri se dau... fără număr, fără număr (și eu nu am, oricum, asigurare și medic de familie). Pe Cristiana Anghel au acceptat-o pur și simplu pentru că suferea de diabet și se afla în evidența spitalului. Bun, atunci o să stau acasă, o săptămână-două măcar (cât nu sunt riscuri majore pentru sănătate, chiar și pentru cei care au unele afecțiuni). Comod, în pat, chit că o să mă anchilozez nu ca prietenul și eroul meu, Promy (titanul Prometeu) în lanțuri pe Elbrus mii și mii de ani, dar măcar ca fii-miu (care e capabil să stea nemișcat pe scaun la un joc video și trei săptămâni). O să le fac cinste tuturor de ziua mea cu un electrolit delicios (noua formulă energizantă complexă cu apă, sare, bicarbonat de sodiu, clorură de potasiu și o lingură de zahăr/miere ori poate, în varianta de fițe, sirop de arțar bio). Ăsta va fi meniul meu. Gandhi însuși a optat pentru asemenea formule de greva foamei pe perioade scurte, incluzând în ”meniu” electroliți și limonade. Buni și electroliții la ceva!

Mă gândeam să adaug în ”meniu” limonada Master Cleanse Lemonade (cu lămâie, sirop de arțar și ardei de Cayenne), cu efect detoxifiant, la sugestia unui site. Noroc că am dat peste un interviu cu Beyonce, una din ultimele supraviețuitoare ale acestei cure, și mi-a pierit cheful. Da' ce m-a apucat? Am luat-o razna de tot, citesc interviuri cu Beyonce? Ce treabă are ea cu protestele și greva foamei? Păi, uite, are: ea a apelat cu succesuri la cura de slăbire bazată pe limonade Master Cleanse Lemonade și a pierdut 1-2 kile pe zi. Eu, la circa 45 de kile ale mele, dacă aș slăbi în ritmul lui Beyonce sau ca sirienii din zonele aflate sub blocadă guvernamentală, aș ajunge la minus în câteva săptămâni. Master Cleanse Lemonade te curăță ”binidităt”. ”Dităt”. ”Stay human, not alive”, vorba lui Orwell. Și, dacă mor ”dităt”, o să impresioneze pe cineva, vreun zeu taliban de pe pământ precum al-Assad sau Țarul, prietenul lui? Nu, o să jubileze că scapă de încă un ”dușman al poporului”. Când mă gândesc că trebuie să contactez asemenea zei talibani de pe pământ (pe lângă ONU, UE, Obama sau Santa Klaus), Santa Klaus mi se pare... Santa Claus. Până și Mikey Mouse mi s-ar fi părut Santa Claus. Întâmplător, am accesat și niște site-uri vedge care promovează cura cu Master Cleanse Lemonade. După ce ești felicitat pentru decizia înțeleaptă și ți fac recomandări referitoare la dietă, la sfârșit ți se comunică ceva de genul: hei, acum, dacă te-ai purificat, să nu mai păcătuiești, să nu te mai atingi de carne, lapte, pește și ouă, rămâi vedge! Asta-i ca-n filmul ăla hollywoodian recent cu ”Noe” fundamentalistul care era convins că oamenii merită să fie luați de potop pentru că sunt păcătoși: au mâncat carne.

Conform instrucțiunilor pentru greva foamei de pe net, trebuie să consumi doar fructe și legume fresh bio în ultimele trei săptămâni de pregătire (se acceptă și lapte în antepenultima săptămână). Oricum, toți insistă că măcar în ultima săptămână să mănânci exclusiv fructe și legume, de preferință proaspete. Păi, pentru mine asta înseamnă să încep greva foamei cu trei săptămâni înainte și să slăbesc amețitor (parcă nu sunt deja amețită!): eu nu mă satur cu o frunză de salată, ci cu minim o pâine integrală pe zi și, în plus, n-am ținut niciodată cură de slăbire. Dintre ceaiuri îl aleg pe cel de urzici (cu multe minerale), iar într-o zi testez și electrolitul și mi se pare foarte scârbos (mai ales în versiunea apă cu săruri și miere/zahăr/sirop de arțar, cu un gust la fel de grețos ca berea tutti-frutti din Iran). Mai scârbos decât politica asta nenorocită?! În ultima săpămână, încep drumurile zilnice pentru a mă aproviziona cu circa 20-30 litri apă plată (torn din sticle de 5 în cele de 2 litri, nici acum n-am putere și-mi tremură mâinile, darămite mai târziu). Mai trebuie și 10 borcane de miere și circa 75 de lămâi, dar le voi lua pe parcurs (rămân la limonade cu miere, nu cu sirop de arțar și ardei de Cayenne ca în cura Master Cleanse). În cele din urmă, mă hotărăsc să ascult sfaturile inițiaților și să trec la fructe și legume (mai mult fierte, nu fresh, că nu-mi ajung cele proaspete nici pe-o măsea) în ultima săptămână. Într-un final, optez pentru leguma preferată a lui fii-miu, cartoful (el, vegetarian convins, cred că o să intre în Guiness Book pentru performanțele sale la chipsuri și cartofi prăjiți) și încep să-i fac competiție (câte 15-20 de cartofi pe zi). În două zile, uit gustul pâinii și al berii (așa mi s-a întâmplat și în Iran, dar pofesc mai mult la pace, democrație și oprirea crimelor împotriva umanității decât la bere, pizza și crenvurști în covrig). ”Cartofi, cartofi!” ”Cartofi, cartofi!” ”Cartofi, cartofi” În loc de ”sarmale-sarmale”, meniul lui Bulă de luni până duminică. Acum e miercuri, sunt încă entuziastă (duminica e cel mai rău, ajungi pe ”culmile disperării” și blestemi sarmalele).

Dar ce mă mai plâng eu? Unii au reușit performanța (năucitoare și înspăimântătoare) de a face greva foamei pentru 7 luni (cubanezul Guillermo Fariñas - împotriva cenzurii pe internet, americanul Robert Cohen - împotriva producției/comercializării produselor lactate periculoase pentru sănătate). Pe mine chiar mă sperie recordurile astea macabre. Nu mă interesează niciun record, nu e o competiție (decât cu tine însuți), nu caut o nouă ocazie să-mi depășesc limitele, nu vreau senzații tari, nici experimente extreme, nici să apar la Antena 3 (acolo ești băgat în seamă numai dacă-l înjuri pe Băsescu și, oricum, eu nu mă cobor la nivelul ăsta, să dau interviu la Antena 3). Eu o să mă limitez la câteva săptămâni de greva foamei, e numai un gest de solidaritate și împărtășire a suferinței, din dragoste și disperare. Mi-e teamă că n-o să am fața gravă și concentrată de Harry Potter, ci pe cea de bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. De fapt, nu vreau nicio față de Harry Potter, îmi vreau numai fața umană. Însă, în fine, n-o să-mi dau seama prea bine ce moacă am căci o să fiu mai mult leșinată. Și, dacă leșin, ce dacă? O să-mi aduc aminte ce-mi spunea prietenul meu vechi, titanul Prometeu (Promy): ”Cea mai fericită parte din viața mea au fost leșinurile”.

Și eu, și Promy preferăm agoniei, descompunerii și paraliziei o moarte rapidă și o înmormântare frumoasă. Asta reflectă și fanteziile noastre tanatice: eu am visat dintotdeauna să mor împușcată la o revoluție, mai nou și să mă decapiteze jihadiștii la o fabrică de brânzici (strângând tandru o brânzică moale și pufoasă în brațe) ori să sfârșesc precum un cartof prăjit (ce moarte delicioasă!). Până acum, Promy, săracul, nu a reușit nici să trăiască, nici să moară: eram confuză când trebuia să-i aprind o lumânare la biserică, nu se încadra nici la vii, nici la morți (poate voi propune eu categorii intermediare, inclusiv pentru legume, zombie și fantome de care e plin pământul). Promy ar fi încântat să moară de cancer de la sex oral (cum zicea Michael Douglas), iar la înmormânatarea sa (cu flori, lumânări, manele cathartice și alaiuri fastuoase) să-i plângă nevestele și amantele (deși nu a avut atâtea ca Suleyman Magnificul în zeci de mii de ani). Dar, în ultima vreme, eu una am refuzat și fanteziile tanatice și plimbările la cimitir: mă simțeam vinovată și mi-era rușine de copiii mei din Siria dispăruți printre dărâmături, asfixiați cu clor/gaze sarin, violați și torturați până la moarte în închisori ori morți de foame. De fapt, și eu, și Promy, am vrea să trăim (și să nu mai moară nimeni, nicio muscă Drosophila Melanogaster de-a lui Promy pentru experimente, cu atât mai mult milioane de copii), însă nu mai putem evada din coșmarul istoriei.

Promy îmi tot spunea că ar vrea să se trezească odată din coșmarul istoriei și să fie renăscut, nu resuscitat, cum i s-a întâmplat de milioane de ori până acum. Îl înțeleg, și eu am simțit ce înseamnă asta. Epuizată, la rândul meu, de atâtea agonii, morți și resuscitări (accentuate de chinul scrisului) și de tentative eșuate de a evada din coșmar, l-am rugat pe Promy să-mi dea și mie un pic din puterea lui titanică. Săracu’, după mii și mii de ani de agonie, zice că nu mai are, dar nu-i nimic, el dă și din ce nu are. ”Dăruind vei dobândi”. Ai, dă! N-ai, dă! Și atunci vei avea. În cantități zguduitoare, abisale, titanice! Pentru început, Promy îmi va oferi terapia pariziană cu Chanel no. 5, și, dacă mai e nevoie, voi apela la zăpadă roz de căpșuni și iaurt cu Stracciatella de la mine din țara mea, recent instalată în cadă, Stracciatella (ca să fiu și eu la modă, toată lumea își face țară!), pe care Promy nu vrea deocamdată să mi-o recunoască și mi-o lasă fantomă, deși știe că detest fantomele, de la șefi și instituții-fantomă la președinți-fantomă, țări-fantomă și războaie-fantomă... cu victime reale. Un minut de liniște și de fericire, poate și un somn de frumusețe (mie mi-a pierit somnul ”dităt” în ultima vreme)! Ce-i asta? Cum îți permiți, sclavă obraznică, Madame Dezastru, catastrofă, vacă proastă, cățea turbată, femeie născută la sindrom premenstrual, bulangiu degenerat, Don Quijote castrat și fără vise, Vampi, fata lui Dracula, maimuță posedată, golancă, ciumpalacă, teroristă, trădătoare și băsistă împuțită ce ești?! Nu, renunț la somnul de frumusețe că mă simt prost față de cei care au parte de peste 50 de cutremure pe zi (din cauze naturale, desigur). ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters sau... în traducerea de la concertul ”The Wall” (a la Irina Margareta Nistor), ”la dracu', nu!” Lăsăm somnul de frumusețe și recurgem exclusiv la terapii, apoi Promy se va abține câteva săptămâni de la ele, că doar n-o să profaneze un cadavru. Sper că nu s-a molipsit de la zei și păsărele antropofage (care-l consumau și în ipostaza de legumă putrezită și storcită) și a devenit necrofil.

Chiar dacă nu ăsta e scopul principal și nici nu vreau să mă focusez, în mod egoist, pe mine (dimpotrivă, vreau să evadez un pic din mine), o să iau greva foamei și ca pe un ritual de purificare (fizică și spirituală). Și, dacă simt că nu mai pot de foame, o să pun mâna pe o carte, că și-așa n-am citit nimic de multă vreme, în afară de Biblie și rapoarte ONU sau ale ONG-urilor despre atrocitățile din Siria (și asta nu tocmai frecvent căci sunt insuportabile!), iar la știri mă uit doar o dată pe săptămână (sau mai rar) și îmi spun de fiecare dată că nu o să supraviețuiesc. Apoi mai înfulec o carte. Și tot așa. Chiar dacă nu mai sunt în stare să procesez nici titlul. Așa proceda un amic din liceu. Să încerc să aplic metoda lui. Eu una trebuie să recunosc că-n liceu mă săturam numai cu pizza.

Exisă, totuși, și o consolare. Am ajuns la o concluzie, punându-mi la lucru înțelepciunea mea de Madame Dezastru (aflată la venerabila vârstă mentală și afectivă de 2 ani și 10 luni, hm, prea matură, cred, pentru lumea asta!): 1. mai bine citat decât resuscitat și 2. tot timpul, de când mă știu, orice am făcut, m-am căcat pe mine și la propriu și la figurat. De data asta, gata, că nu mai am ce!

Stay human... and alive!

P.S. Puteți intra și voi în legatură cu activiștii democratici nonviolenți de la "Planet Syria" cu care colaborez în prezent: www.planetsyria.org. Se simt săracii singuri pe cruce acum, savurează orice mesaj de susținere și, clar, preferă să fie bombardați de mesaje decât de bombe-butoi.